Pacea în Lume

0
588

Mila și adevărul se întâlnesc laolaltă; justetea și pacea s-au sărutat. Adevărul a țâșnit din pământ, iar dreptatea ne-a privit din ceruri.

Da, Domnul va da ceea ce este bine, iar pământul nostru își va da roadele.

– Psalmi 85

 

TOTUL ESTE EVALUAT NU PE BAZA APARENȚEI SALE LA UN MOMENT DAT, CI ÎN FUNCȚIE DE MĂSURA SA DE DEZVOLTARE.


Totul în realitate, bine și rău – și chiar și ce e cel mai dăunător din lume are dreptul să existe și nu trebuie eradicat din lume și distrus. Trebuie doar să îl reparăm și să îl reformăm, pentru că orice observare a lucrării creației e suficientă, ca să ne învețe despre măreția și perfecțiunea Operatorului și Creatorului său. Ca urmare, trebuie să înțelegem și să fim foarte atenți atunci când vedem vreun defect la orice obiect al creației, spunând că e redundant și superfluu, căci asta ar însemna o calomnie la adresa Operatorului său.

Este lucru știut că Creatorul nu a încheiat creația, atunci când a creat-o. Și putem să vedem în fiecare colt al realității, în general și în particular, că ea respectă legile dezvoltării treptate, de la absență la încheierea creșterii. Din acest motiv, atunci când fructul e amar, la începutul creșterii sale, acest lucru nu este considerat un defect al fructului, de vreme ce cunoaștem cu toții motivul: fructul încă nu și-a încheiat dezvoltarea.

La fel este în fiecare element al realității: atunci când un element ne apare ca rău și dăunător, el nu este decât o auto-mărturie despre elementul respectiv; că el se află încă în faza de tranziție – în procesul dezvoltării sale. Ca urmare, nu putem decide că este rău și nu este înțelept să îi atribuim vreun defect.

SLĂBICIUNEA REFORMATORILOR LUMII


Aceasta este cheia pentru a înțelege slăbiciunea reformatorilor lumii, de-a lungul generațiilor. Ei au privit omul ca pe o mașină care nu funcționează perfect și care trebuie reparată, adică, trebuie îndepărtate părțile stricate și înlocuite cu altele, bune.

Și asta e tendința tuturor reformatorilor lumii – să eradicheze tot ce este dăunător și rău în specia omenească… și este adevărat că, dacă Creatorul nu li s-ar fi împotrivit, probabil că până acum ar fi curătat omul pe deplin, lăsând în viață numai pe cei buni și utili.

Dar deoarece Creatorul veghează meticulos asupra tuturor elementelor din creația sa și nu lasă pe nimeni să distrugă nimic din Domeniul Său, ci doar să reformeze și să facă util și bun, toți reformatorii de genul menționat mai sus vor dispărea de pe fața pământului, iar înclinațiile rele nu vor dispărea. Ele continuă să existe și numără în continuare treptele prin care trebuie să treacă, pentru a își încheia coacerea.

În acel moment, caracteristicile rele însele se vor transforma în caracteristici bune și utile, așa cum le-a perceput inițial Creatorul, ca fructul copacului, care stă și așteaptă și numără zilele și lunile pe care le mai are de așteptat, înainte să se încheie coacerea lui – moment în care gustul și dulceata lui vor deveni evidente pentru oricine.

RECOMPENSAT – O SĂ GRĂBESC LUCRURILE, NERECOMPENSAT – TOATE LA TIMPUL LOR


Trebuie să știm că legea dezvoltării menționată mai sus, care este răspândită în toată realitatea, este garantată să întoarcă tot răul la fapte bune și utile, prin puterea Guvernării Cerurilor de Sus, adică fără a cere permisiunea oamenilor care trăiesc pe Pământ. Însă Creatorul a pus cunoașterea și autoritatea în mâiniile omului și i-a permis să accepte legea de dezvoltare menționată mai sus, sub propria sa autoritate și guvernare – și i-a înmânat capacitatea de a grăbi procesul de dezvoltare după cum dorește, liber și complet independent de granițele timpului.

Se pare că aici avem două autorități, care acționează în comportamentul de dezvoltare menționat: una este autoritatea Cerurilor, care este sigur că va transforma orice este dăunător și rău în bun și util, dar asta se va face la timpul său, în propriul său mod, greoi și după mult timp. Și mai există și autoritatea pământului. Iar atunci când obiectul care evoluează este o ființă vie, ea sufera chinuri groaznice sub presa dezvoltării – o presă care își croiește drumul fără milă.

Însă autoritatea pământului este formată din oameni care au luat aceasta lege a dezvoltării menționată mai sus în propria lor guvernare și care pot să se elibereze în totalitate de lanțurile timpului, și care accelerează timpul foarte mult – încheierea coacerii și corectării obiectului, care înseamnă sfârșitul dezvoltării sale.

Acestea sunt cuvintele pe care le-au spus înțelepții noștri (Sanhedrin 98) despre mântuirea completă și despre corectarea completă a lui Israel. Și astfel, ei au clarificat versetul, Eu Domnul, voi grăbi acestea la timpul lor (Isaia 60:22): Recompensat – o să le grăbesc; nerecompensat – la timpul lor.

Astfel, dacă Israel este recompensat și ia legea dezvoltării prin care trebuie să treacă atributele lor rele pentru a fi transformate în altele, bune, atunci o va aduce sub propria sa guvernare. Cu alte cuvinte, își va concentra mintea și inima ca să corecteze toate caracteristicile rele pe care le are, și să le transforme în caracteristici bune – ei singuri. Atunci, le voi grăbi – adică, ei vor fi complet eliberați de lanțurile timpului. Și de acum, acest sfârșit depinde de propria lor voință, adică numai de măreția faptei și de atenția grijulie. Astfel, ei au grăbit sfârșitul.

Dar dacă nu sunt recompensați cu dezvoltarea caracteristicilor lor rele sub propria lor autoritate, ci le lasă sub Autoritatea Cerurilor, atunci și ei vor ajunge cu siguranță la sfârșitul mântuirii lor și la sfârșitul corectării lor. Asta pentru că există o siguranță completă în Guvernarea Cerurilor, care operează după legea dezvoltării treptate, grad cu grad, până când tot ce este rău și dăunător este transformat în bun și util, la fel ca fructul la un copac. Sfârșitul este garantat, dar la timpul său – adică, este conectat și depinde complet de timp.

Conform acelei legi de dezvoltare treptată, persoana trebuie să treacă prin multe trepte, care tind să devină greoaie și foarte lente și lungi, și să se întindă pe perioade foarte lungi de timp, până să ajungi la final. Și pentru că obiectele despre care discutăm sunt ființe care evoluează, ființe sensibile, ființe vii, și ele trebuie să sufere chinuri și dureri uriașe, în acele stări de dezvoltare, căci forța obligatorie, care există la acele grade pentru a înălța pe om de la un grad inferior la un Grad Superior, nu este decât o forță de împingere a durerii și chinului care s-a acumulat la nivelul inferior și care nu mai poate fi tolerat. Datorită acestui lucru, trebuie să părăsim acel grad și să ne înălțăm la Unul Superior. După cum au spus înțelepții noștri, Creatorul pune deasupra lor un rege, ale cărui fraze sunt la fel de aspre ca ale lui Haman, iar Israel se căiește și se schimbă.

Ca urmare, sfârșitul este sigur că va veni la Israel, prin legea dezvoltării treptate, menționată mai sus – iar asta se numește la timpul său, adică, legat în lanțurile timpului. Iar obiectivul garantat al lui Israel, luându-și dezvoltarea caracteristicilor sub propria autoritate, se numește le voi grăbi, adică, total independent de timp.

BINELE ȘI RĂUL SUNT EVALUATE DE ACȚIUNILE INDIVIDULUI FAȚĂ DE SOCIETATE


Înainte să analizăm corectarea răului la specia umană, trebuie să determinăm mai întâi valoarea acestor termeni abstracți, bine și rău. Atunci când definim o acțiune sau o caracteristică drept bună sau rea, ar trebui să clarificăm cui îi este benefică acea caracteristică sau acea faptă.

Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să cunoaștem temeinic valoarea proporțională dintre individual și colectiv, dintre individualul și colectivul în care trăiește și din care se hrănește individul, atât în materie, cât și în spirit.

Realitatea ne arată că nu există dreptul de a exista pentru un individ izolat, fără a avea în jurul său un număr suficient de oameni care să îl servească și să îl ajute să își satisfacă nevoile. Ca urmare, o persoană este născută de la bun început pentru a duce o viață socială. Și fiecare individ din societate e ca o roată, care e legată cu mai multe alte roți, puse într-o mașinărie. Și această roată nu are libertate de mișcare în sine și de la sine, ci continuă să se miște cu mișcarea celorlalte roți, într-o anumită direcție, pentru a da mașinii calificarea de a își efectua rolul general.

Iar dacă există o stricăciune la roată, atunci stricăciunea nu este evaluată în legătura cu roată în sine, ci în conformitate cu serviciul și rolul său în legătură cu întreaga mașinărie.

Iar la subiectul nostru, beneficiul pe care îl are fiecare persoană, în colectivul său, este evaluat nu conform propriului său caracter bun, ci conform serviciului său către public. Și invers – apreciem caracteristica de rău a fiecărui individ numai în funcție de răul pe care îl face publicului, în general, nu prin valoarea individuală a persoanei.

Aceste lucruri sunt foarte clare, atât din perspectiva adevărului pe care îl conțin, cât și din perspectiva binelui pe care îl conțin. Asta pentru că ceea ce se găsește în colectiv este doar ceea ce se găsește în individual. Iar beneficiul colectivului este beneficiul fiecărui individ: cine face rău colectivului, își ia partea de rău, iar cine aduce beneficii colectivului își ia partea de beneficii, căci indivizii sunt părți ale întregului, iar întregul nu valorează în niciun fel mai mult decât suma tuturor indivizilor săi.

Astfel, se pare că atât colectivul, cât și individul sunt unul și același. Iar individul nu este rănit din cauza înrobirii sale față de colectiv, căci și libertatea colectivului și libertatea individului sunt una și aceeași. Și luând parte la bine, iau parte și la libertate.

Astfel, caracteristicile bune și caracteristicile rele, faptele bune și faptele rele sunt evaluate numai în funcție de beneficiul publicului.

Desigur, cuvintele de mai sus sunt valabile dacă toți indivizii își execută rolul față de public, în deplinatătea sa și dacă primesc nimic mai mult decât merită și nu iau mai mult decât partea prietenilor lor. Dar dacă o parte a colectivului nu se comportă corespunzător, se dovedește că aceasta nu numai că este dăunătoare pentru colectiv, dar își face rău și ei înseși.

Nu vom discuta mai departe despre ceva ce este cunoscut tuturor, iar cele de mai sus sunt doar pentru a arăta neajunsul, locul care necesită corectare, și anume că fiecare individ va înțelege că propriul său beneficiu și beneficiul colectivului sunt unul și același lucru. Astfel, lumea va ajunge la corectarea sa completă.

CELE PATRU CARACTERISTICI, MILĂ, ADEVĂR, DREPTATE ȘI PACE, ÎN INDIVIDUAL ȘI ÎN COLECTIV


Odată ce cunoaștem pe deplin caracteristica dorită a bunătății, trebuie să analizăm lucrurile și mijloacele pe care le avem la dispoziție, pentru a grăbi acea încântare și acea fericire.

În acest scop, avem la dispoziție patru proprietăți: milă, adevăr, dreptate și pace. Aceste caracteristici au fost folosite de toți reformatorii lumii până acum. Este mai corect să spunem că prin aceste patru calități a înaintat dezvoltarea umană până aici, prin guvernarea Cerurilor, pe o cale treptată, până când a adus omenirea la starea sa curentă.

Deja s-a scris că ar fi mai bine pentru noi să luăm legea dezvoltării în mâiniile noastre și sub propria noastră guvernare, căci astfel ne vom debarasa de orice suferințe pe care ni le rezervă istoria de dezvoltare, din această zi înainte. Astfel, am analiza și am examina acele patru proprietăți, pentru a înțelege temeinic ce ni s-a dat până acum, iar prin ele vom ști ce ajutor trebuie să sperăm că vom primi de la ele în viitor.

DIFICULTĂȚI PRACTICE ÎN DETERMINAREA ADEVĂRULUI


Atunci când discutăm despre caracteristicile bune, teoretic, cu siguranță că nu există nicio caracteristică mai bună decât caracteristica adevărului. Asta pentru că toată bunătatea pe care am definit-o mai sus, în relația dintre individ și colectiv, este atunci când individul dă și își joacă pe deplin rolul față de colectiv, în același timp luându-și partea de la colectiv, în mod drept și cinstit. Și acesta e tot adevărul, dar neajunsul e că, de fapt, colectivul nu acceptă deloc această proprietate. Astfel, dificultatea practică în adevărul menționat mai sus este dovedită de la sine: există un neajuns și o cauză aici, care o fac inacceptabilă pentru colectiv. Și trebuie să analizăm ce este acest neajuns.

Atunci când analizăm îndeaproape adevărul menționat mai sus din perspectiva fezabilității sale practice, neapărat îl vom găsi vag și complicat, iar pentru ochiul omenesc este imposibil de observat cu atenție. Adică, adevărul necesită ca noi să egalizăm toți indivizii din colectiv, care să își primească partea conform muncii, nici mai mult și nici mai puțin. Iar asta e singura bază adevărată, care nu poate fi pusă la îndoială, căci e sigur că oricine vrea să se bucure de munca prietenului său, faptele sale sunt împotriva motivului și adevărului clar menționat mai sus.

Dar cum credem că putem să analizăm cu atenție acel adevăr, într-un mod care să fie acceptabil pentru colectiv? De exemplu, dacă evaluăm ceva conform muncii aparente, conform numărului de ore, și dacă obligăm pe toată lumea să muncească un număr egal de ore, atunci încă nu vom fi descoperit deloc caracteristica adevărului.

Mai mult, aici există o minciună evidentă, din două motive: Primul este aspectul fizic, iar al doilea este aspectul mental al muncitorului.

Asta pentru că, în mod natural, puterea de muncă nu este egală la fiecare persoană. O persoană din societate lucrează într-o oră, datorită slăbiciunii sale, mult mai mult decât prietenul său care lucrează două ore sau mai mult.

Și aici mai e și o chestiune psihologică, pentru că cel foarte leneș din fire se va epuiza mai mult într-o oră, decât prietenul său în două ore sau mai mult. Și conform perspectivei adevărului evident, nu trebuie să obligam o parte a societății să lucreze mai mult decât cealaltă parte, pentru îndeplinirea nevoilor vieții lor. Practic, cei care sunt puternici și agili de la natură, în societate, trag foloase din munca altora și îi exploatează cu răutate, împotriva caracteristicii adevărului, pentru că ei lucrează foarte puțin, în comparație cu cei slabi și cu cei leneși din societate.

Și dacă luăm în considerare legea naturală,’A te lua după majoritate’, atunci un astfel de adevăr care consideră numărul de ore de muncă aparentă ca bază este complet nefezabil, căci cei slabi și cei leneși sunt întotdeauna marea majoritate dintr-o societate, iar aceștia nu vor permite minorității agile și puternice să le exploateze forța și munca. Astfel, vedem că baza menționată mai sus, care este munca individului cu condiția adevărului evident, și cu aceasta majoritatea societății, este complet nefezabilă, deoarece nu poate fi analizată și evaluată în niciun fel.

Astfel, descoperim că această caracteristică a adevărului nu are nicio capacitate practică de a organiza calea individului și calea colectivului de o maniera absolută și satisfacătoare. De asemenea, este complet insuficientă pentru a organiza viața după corectarea lumii.

Mai departe, aici există dificultăți încă și mai mari, pentru că nu există adevăr mai clar decât natura însăși. Și este natural ca fiecare individ să se simtă în lumea Creatorului, ca fiind singurul domnitor, și că toți ceilalți au fost creați numai ca să îi ușureze și să îi îmbunătățească viața, fără ca el să simtă vreo obligație să dea ceva în schimb.

Și ca să spunem în cuvinte simple, natura fiecărei persoane este să exploateze viața tuturor celorlalți oameni din lume, în propriul său avantaj. Și tot ce dă altuia e doar din necesitate – și chiar și atunci, și în asta există exploatarea altora, dar ea e făcută cu șiretenie, astfel încât prietenul să nu observe și să cedeze de bunăvoie.

Motivul pentru asta este că natura fiecărei ramuri este aproape de rădăcina sa. Și pentru că sufletul omului se întinde de la Creator, care este Unul și Unic, și totul este al Său, astfel că omul, care se întinde de la El, simte că toți oamenii din lume ar trebui să fie sub guvernarea sa și pentru uzul său personal. Iar aceasta este o lege de neînfrânt. Singura direfență constă în alegerile oamenilor: Unii aleg să exploateze oamenii realizând dorințe inferioare, iar alții realizând guvernare, iar o a treia categorie realizând respect. Mai departe, dacă acest lucru s-ar putea face fără mult efort, am fi de acord să exploatăm lumea cu toate trei – bogație, guvernare și respect. Însă persoana este obligată să aleagă, conform posibilităților și capacităților sale.

Legea aceasta se poate numi legea singularității în inima omului. Nicio persoană nu îi scapă și fiecare își primește partea din această lege: cel mare, conform dimensiunii sale, iar cel mic, conform dimensiunii sale.

Astfel, legea singularității de mai sus, în natura fiecărei persoane, nu este nici condamnată, nici lăudată, ea fiind o realitate naturală și având dreptul să existe, ca toate părțile realității. Și nu e nicio speranță de a o eradica din lume sau măcar de a îi șterge puțin forma, la fel cum nu e nicio speranță de a eradica întreaga specie omenească de pe față Pământului. Ca urmare, nu vom minți deloc dacă vom spune despre aceasta lege că este adevărul absolut.

Și pentru că așa este fără nicio îndoială, cum putem să încercăm măcar să calmăm pe cineva, promităndu-i egalitatea cu toți oamenii din colectiv? căci nimic nu e mai departe de natura umană decât asta; singura înclinație a omului este să se înălțe mai sus, deasupra întregului colectiv.

Astfel, am clarificat temeinic că nu există nicio posibilitate reală de a aduce comportamente bune și pline de bucurie în viața individului și în viețile colectivului, urmând caracteristica adevărului într-un mod care să calmeze mintea fiecărui individ, astfel încât persoana să poată să fie total de acord cu ea, așa cum va trebui să fie la sfârșitul corectării.

ÎN ABSENTA CAPACITĂȚII DE A DETERMINA CARACTERISTICA ADEVĂRULUI, S-A ÎNCERCAT DETERMINAREA CARACTERISTICILOR NOBILE


Și acum să revenim la celelalte trei caracteristici: mila, dreptatea și pacea. Se pare că, pentru început, ele au fost create doar pentru a fi folosite ca sprijin pentru slaba caracteristică a adevărului, în lumea noastră. Și aici, istoria dezvoltării a început să își urce gradele lente și hoinare, în înaintarea sa către organizarea vieților colectivului.

Teoretic, toată lumea a fost de acord de bunăvoie și și-a asumat să nu se îndepărteze în niciun fel de la adevăr. Dar de fapt, oamenii s-au purtat complet opus față de adevăr. Și de atunci, soarta adevărului a fost să fie mereu în mâiniile celor mai înșelători și niciodată în mâiniile celor slabi și drepți, pentru ca ei să poată fi în vreun fel măcar ajutăți de caracteristica adevărului.

Neputând să determine caracteristica adevărului în viața colectivului, cei exploatați și cei slabi au crescut în interiorul societății, iar de aici au apărut caracteristicile milei și dreptății, care și-au aplicat acțiunile în comportamentul societății, pentru că existența întregii societăți obligă pe cei cu succes să îi sprijine pe cei slabi, pentru a nu dăuna societății în general. Ca urmare, oamenii se comportau cu ei indulgent, adică, plini de milă și caritabili.

Însă e natural că, în astfel de condiții, cei slabi și cei exploatați vor prolifera, până când vor fi suficient de mulți, încât să protesteze împotriva celor cu succes și să pornească certuri și lupte. Și de aici a apărut caracteristica “păcii” în lume. Astfel, toate aceste caracteristici – mila, caritatea și pacea – au apărut și s-au născut din slăbiciunea adevărului.

Asta a dus la împărțirea societății în secte. Unele au adoptat caracteristicile milei și carității, dându-și altora posesiunile, iar altele au adoptat caracteristica adevărului, adică ce e al meu e al meu și ce e al tău e al tău.

În cuvinte mai simple, putem să împărțim cele două secte în constructori și distrugători. Constructorii sunt cei care vor construire, care vor binele colectivului, pentru care, deseori, sunt dispuși să-și cedeze propriile posesiuni altora. Dar celor care sunt înclinați în mod natural către distrugere și destrăbălare le e mai ușor să se agațe de caracteristica adevărului, adică, ce e al meu e al meu și ce e al tău e al tău, pentru propriul lor câștig – și n-ar vrea niciodată să cedeze nimic din ce-i al lor, fără să ia în considerare periclitarea binelui colectiv, căci, prin natura lor, ei sunt distrugători.

SPERANȚE DE PACE

După ce aceste situații au adus societății o mare dezbinare și au periclitat binele societății, în societate au apărut făuritorii de pace. Aceștia și-au asumat controlul și puterea și au reînnoit viața socială, pe baza unor condiții noi, pe care le considerau adevărate, pentru a fi de ajuns pentru existența pașnică a societății.

Cu toate acestea, majoritatea acestor făuritori de pace, care apar după fiecare dispută, provin în mod natural din grupul distrugătorilor, adică dintre cautătorii adevărului, prin calea ‘ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e al tău’. Asta pentru că ei sunt cei puternici și curajoși din societate, numiți eroii, căci ei sunt întotdeauna dispuși să renunțe la propria lor viață și la viața întregului colectiv, dacă colectivul nu este de acord cu punctul lor de vedere.

Însă constructorii societății, care sunt oamenii miloși și caritabili, cărora le pasă de propria lor viață și de viața colectivului, refuză să se supună la riscuri, pe ei înșiși sau publicul, pentru a își impune opinia în colectiv. Ca urmare, ei sunt întotdeauna de partea slabă a societății, numită cei slabi de inimă sau cei lași.

Ca urmare, e evident că mâna desfrânaților curajoși va fi întotdeauna deasupra – și e natural ca făuritorii de pace să provină dintre distrugători, nu dintre constructori.

Astfel, vedem cum speranța pentru pacea, după care generația noastră tânjește atâta, este futilă, atât din perspectiva subiectului, cât și din perspectiva predicatului.

Din perspectiva subiecților, care sunt făuritorii de pace din vremurile noastre și din orice generație, adică cei care au puterea să facă pacea în lume, sunt făcuți veșnic din substanța umană pe care o numim distrugători, căci ei sunt cautătorii adevărului, adică, cei care constituie lumea pe caracteristica ce-i al meu e al meu și ce e al tău e al tău.

Este natural ca acei oameni să-și apere ferm opiniile, până la punctul la care își riscă propria viață și viața întregului colectiv. Iar asta le dă puterea să prevaleze mereu asupra substanței umane numită constructori, cautătorii milei și carității, care sunt dispuși să dea din ce-i al lor pentru binele altora, pentru a salva lumea, pentru că ei sunt cei slabi de inimă și cei lași.

Astfel, se pare că a căuta adevărul este unul și același lucru cu distrugerea lumii, iar dorința de milă și construirea lumii sunt unul și același lucru. Ca urmare, nu ar trebui să sperăm de la distrugători să sIabilească pacea.

Și e lipsit de speranță să sperăm la pace din perspectiva predicatului, adică din punctul de vedere al condițiilor de pace, în sine. Acest lucru este așa, deoarece condițiile corepunzătoare pentru binele individului și pentru binele colectivului, conform criteriului adevărului, pe care îl doresc atâta acești făuritori ai păcii, încă nu au fost constituite. Și este necesar să existe întotdeauna o mare minoritate în societate, care să fie nemulțumiți de condițiile care li se oferă, căci am arătat slăbiciunea adevărului mai sus. Ca urmare, această minoritate va rămâne întotdeauna un combustibil pregătit și dispus pentru următorii bătăuși și pentru următorii făuritori de pace, care vor veni întotdeauna după ei.

STAREA DE BINE A UNUI ANUMIT COLECTIV ȘI STAREA DE BINE A LUMII ÎNTREGI

Să nu vă surprindă dacă amestec laolaltă binele unui anumit colectiv cu binele întregii lumi, căci într-adevăr, deja am ajuns la un asemenea grad, încât toată lumea este considerată un singur colectiv și o singură societate. Adică, deoarece fiecare persoană din lume își obține măduva vieții și mijlocul de trai de la toți oamenii din lume, persoana este obligată să slujească și să îngrijească de binele întregii lumi.

Am dovedit mai sus că subordonarea totală a individului față de colectiv este că o rotiță într-o mașinărie. Acesta își trage viața și fericirea de la acel colectiv și, ca urmare, binele colectivului și propriul său bine sunt unul și același lucru – și invers. Ca urmare, în măsura în care o persoană este înrobită față de sine, aceasta devine neapărat înrobită și față de colectiv, după cum am discutat pe larg mai sus.

Și care este măsura acelui colectiv? Aceasta este determinată de perimetrul din care extrage individul. De exemplu, în vremurile istorice, perimetrul acesta era doar perimetrul unei familii, adică individul avea nevoie de ajutor numai de la membrii propriei sale familii. În acele vremuri, el trebuia să fie subordonat numai propriei sale familii.

Mai tarziu, familiile s-au adunat în orașe și comitate, iar individul a devenit înrobit față de orașul său. Mai tarziu, când orașele și țările s-au unit în state, individul era sprijinit de toți concetățenii țării sale, pentru fericirea vieții sale. Astfel, el a devenit sclavul tuturor oamenilor din tara sa. Ca urmare, în generația noastră, în care fiecare persoană este ajutată în fericirea sa de toate țările din lume, este necesar ca, în acea măsură, individul să devină înrobit față de toată lumea, că o rotiță într-o mașinărie.

Ca urmare, posibilitatea de a avea comportamente bune, fericite și pașnice într-o stare este de neconceput, atunci când nu este așa în toate țările din lume – și invers. În vremurile noastre, țările sunt toate legate în satisfacerea nevoilor lor de viață, la fel cum erau indivizii față de familiile lor, înainte vreme. Ca urmare, nu mai putem vorbi și nu ne mai putem ocupa doar de comportamente care promit binele unei țări sau al unei națiuni, ci numai de binele întregii lumi, pentru că beneficiul sau răul pe care îl face fiecare persoana în lume depinde și este măsurat de beneficiul tuturor oamenilor din toată lumea.

Și deși, de fapt, acest lucru este cunoscut și simțit, oamenii din lume încă nu l-au înțeles cum trebuie. Și de ce? Pentru că așa este comportamentul dezvoltării în natură – ca actul să vină înainte de înțelegere și numai acțiunile vor dovedi și vor împinge omenirea înainte.

ÎN VIAȚA PRACTICĂ, CELE PATRU CARACTERISTICI SE CONTRAZIC UNA PE ALTA

Dacă dificultățile practice de mai sus, care ne tulbură pe noi, cei neajutorați, pe cale, nu sunt suficiente, mai avem încă un amestec și o mare batălie a predispozițiilor psihologice – adică, a caracteristilor înseși în fiecare dintre noi individual, care sunt unice și contradictorii una față de cealaltă. Pentru cele patru caracteristici de mai sus, milă, adevăr, dreptate și pace, care au fost împărțite în natura oamenilor, fie prin dezvoltare, fie prin înapoiere, sunt contradictorii în și prin ele însele. Dacă, de exemplu, luăm caracteristica milei în forma sa abstractă, vedem că guvernarea ei contrazice toate celelalte caracteristici, adică, prin legile domniei milei, nu există loc pentru apariția celorlalte caracteristici în lumea noastră.

Ce este caracteristica milei? Înțelepții noștri au definit-o, Ce-i al meu e al tău și ce-i al tău e al tău – Hasid [cel care are calitatea Hesed (milă)]. Și dacă toți oamenii din lume s-ar purta conform acestei caracteristici, asta ar anula toată măreția caracteristicii adevărului și judecății, pentru că dacă fiecare ar fi dispus, în mod natural, să dea tot ce are altora și să nu ia nimic de la altul, atunci tot interesul de a minți pe altul ar disparea. De asemenea, ar fi irelevant de discutat calitatea adevărului, căci adevărul și falsitatea sunt relative una față de cealaltă. Dacă nu ar exista fals în lume, atunci nu ar exista nici conceptul de adevăr. NU mai e necesar să spunem că toate celelalte caracteristici, care au venit doar ca să consolideze caracteristica adevărului, datorită slăbiciunii acesteia, ar fi și ele anulate.

Adevărul este definit în cuvintele: Ce e al meu e al meu, iar ce e al tău e al tău. Asta contrazice caracteristica milei și nu poate să o tolereze, căci, după adevăr, e nedrept să muncești și să trudești pentru altul, căci, pe lângă faptul că își tradează prietenul și îl obișnuiește să exploateze pe alții, adevărul dictează că fiecare persoană trebuie să-și prețuiască bunurile pentru vremuri de nevoie, ca să nu trebuiască să fie o povară pentru semenii săi.

Mai mult, nu există persoană care să nu aibă rude și moștenitori care, de fapt, ar trebui să conteze înaintea altora, pentru că natura dictează că cel care își dă proprietatea altora își minte rudele și moștenitorii naturali, nelăsându-le nimic.

Iar pacea contrazice și dreptatea, deoarece pentru a face pace în public, trebuie îndeplinite condiții care, prin conținutul lor, promit celor agili și celor deștepți, care își investesc energia și înțelepciunea, că vor deveni bogați, iar celor care sunt neglijenți și naivi că vor fi săraci. Ca urmare, cel care e mai energic își ia partea lui, dar și partea prietenului său neglijent și se bucură de o viață atât de bună, încât n-a mai rămas destul și pentru cel neglijent și naiv, ca să-și asigure necesitățile de bază. Ca urmare, aceștia rămân complet săraci și deprivați în multe feluri.

Cu siguranță că e nedrept să îi pedepsim pe cei neglijenți și naivi atât de aspru, pentru nimic rău, căci ce păcat au ei și care e crima acelor bieți oameni, dacă Providența nu le-a dat agilitate și perspicacitate, ca să fie pedepsiți cu chinuri mai aspre decât moartea?

Ca urmare, în condițiile păcii nu există niciun fel de dreptate. Pacea contrazice dreptatea, iar dreptatea contrazice pacea, deoarece, dacă ordonăm drept împărțirea proprietății, adică dacă dăm celui neglijent și naiv o parte substanțială din partea pe care o are cel agil și cel energic, atunci acești oameni puternici și cu inițiativă cu siguranță că nu vor avea odihnă, până nu vor răsturna guvernul care îi înrobește pe cei măreți, pe cei energici, care îi exploatează în favoarea celor slabi. Ca urmare, nu e nicio speranță de pace a colectivului. Astfel, dreptatea contrazice pacea.

CARACTERISTICA SINGULARITĂȚII ÎN EGOISM AFECTEAZĂ RUINA ȘI DISTRUGEREA

Astfel, vedeți cum caracteristicile noastre se lovesc și se luptă unele cu altele – și nu numai între secte, ci și în interiorul fiecărei persoane, cele patru caracteristici o domină toate deodată sau câte una și se luptă înăuntrul său, până când bunul simt nu mai poate să le organizeze și să le aducă la un consens deplin.

Adevărul este că rădăcina întregii dezordini din noi este nimic altceva, decât caracteristica singularității, menționată mai sus, care există în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin.

Și deși am clarificat că ea vine dintr-un motiv sublim, că această caracteristică ne întinde direct de la Creator, care este singur în lume și Rădăcina tuturor creațiilor, dar din senzația de singularitate, atunci când aceasta se asează în egoismul nostru îngust, afectează ruina și distrugerea, până când va deveni sursa a tot ce este și ce va fi ruină în lume.

Și e adevărat că nu există om pe lume care să fie liber de asta; diferențele sunt doar în modul în care este folosită – pentru dorințele inimii, pentru a conduce sau pentru onoare – și asta e ceea ce îi separă pe oameni unii de alții.

Dar partea egală, la toți oamenii din lume este că fiecare dintre noi e gata să abuzeze și să exploateze pe toți oamenii, pentru propriul sau avantaj personal, cu orice mijloace posibile, fără să ia în considerare faptul că se va construi pe sine pe ruina și distrugerea prietenului său. Și nu contează ce permisiuni ne dăm, fiecare dintre noi, conform direcției alese, căci dorința e rădăcina minții, iar nu mintea rădăcina dorinței. De fapt, cu cât mai măreață și mai impunătoare e persoana, cu siguranță că la fel de măreață și de impunătoare este și caracteristica sa de singularitate.

FOLOSIREA NATURII SINGULARITĂȚII CA SUBIECT DE EVOLUȚIE ÎN COLECTIV ȘI ÎN INDIVIDUAL

Acum vom pătrunde în înțelegerea condițiilor directe care, în sfârșit, vor fi acceptate de omenire la momentul apariției păcii mondiale – și vom afla cum condițiile acesteia sunt bune pentru a aduce o viață de fericire individului și colectivului, precum și disponibilitatea lumii de a voi ca, în cele din urmă, să se împovăreze cu acele condiții speciale.

Să revenim la chestiunea singularității din inima fiecărei persoane, care poate să înghită lumea întreaga pentru propria ei plăcere. Rădăcina sa se întinde direct de la Cel Unic la oameni, care sunt ramurile Sale. Aici, există o întrebare care cere un răspuns: Cum se poate ca în noi să apară o formă atât de coruptă, încât să devină părintele a tot ce e dăunător și ruină în lume, și cum din Sursa a tot ce e construcție se întinde sursa a tot ce e distrugere? Nu putem lăsa o asemenea întrebare fără răspuns.

Într-adevăr, există două fațete ale monedei singularității menționate mai sus. Dacă o privim din partea de sus, din partea echivalenței sale cu Cel Unic, ea funcționează numai în forma dăruirii către alții, căci Creatorul e numai dăruire și nu are nimic de forma primirii, pentru că nu îi lipsește nimic și nu are nevoie să primească nimic de la creaturile pe care Le-a creat. Ca urmare, singularitatea care se întinde la noi de la El trebuie să acționeze numai în forme de dăruire către alții – dar și să nu primim nimic pentru noi.

De partea cealalată a acestei monede, adică din perspectiva modului în care funcționează efectiv în noi, vedem că ea operează în direcția complet opusă, pentru că operează numai în forme de primire pentru sine, cum ar fi dorința de a fi singurul om măreț și bogat din toată lumea. Astfel, cele două fețe de mai sus sunt la fel de departe una de cealaltă că și Estul de Vest.

Asta ne dă soluția la întrebarea noastră: Cum e cu putință ca, în interiorul aceleiași singularități, care pornește și vine la noi de la Cel care este Unic în lume, Care este Sursa a tot ce este construcție, cum să slujească în noi ca sursă a tot ce e distrugere? Asta ne-a venit pentru că noi folosim acea unealtă prețioasă în direcția opusă, care este primirea pentru sine. Și nu spun aici că singularitatea din noi nu va acționa niciodată în noi sub o formă de dăruire, pentru că nu putem nega că printre noi există oameni a căror singularitate operează în ei și sub forma dăruirii față de alții – cum ar fi cei care își cheltuie banii pentru binele comun și cei care își dedică toate eforturile pentru binele comun, etc.

Dar acele două fețe ale monedei, pe care le-am descris vorbesc numai despre două dintre punctele de dezvoltare ale creației, care aduce totul la încheiere, începând de la absență și urcând treptat gradele dezvoltării, de la un grad la următorul, Superior, iar de acolo și mai sus, până ce ajunge la culme, care este măsura prestabilită a perfecțiunii. Și acolo va rămâne pentru totdeauna.

Ordinea dezvoltării acestor două puncte este:

  1. A) punctul de pornire, gradul cel mai de jos, care este aproape de absența completă. Este descris ca fiind a doua față a monedei.
  2. B) Culmea, unde se odihnește și există pentru totdeauna. Iar aceasta este descrisă în prima față a monedei.

Însă era aceasta în care trăim deja s-a dezvoltat într-o mare măsură și s-a înălțat deja cu mai multe grade. Deja s-a ridicat deasupra fazei ei celei mai de jos, care este a doua față menționată mai sus, și a ajuns cu mult mai aproape de prima față.

Ca urmare, deja există printre noi oameni care își folosesc singularitatea în forme de dăruire către ceilalți. Dar încă sunt puțini, căci noi încă mai suntem la mijlocul căii de dezvoltare. Când vom ajunge la punctul cel mai înalt al gradelor, ne vom folosi cu toții singularitatea numai într-o formă de dăruire către ceilalți și nu va exista nicio persoană care să o folosească într-o formă de primire pentru sine.

Prin aceste cuvinte, găsim ocazia să analizăm condițiile de viață din ultima generație – vremea păcii mondiale, când întreaga omenire realizează nivelul primei fețe și își va folosi singularitatea numai sub forma dăruirii către ceilalți, fără a o folosi deloc în forma primirii pentru sine. Și e bine să copiem aici forma de viața menționată mai sus, ca să ne slujească drept lecție și drept model, pentru a ne calma mințile sub fluxul valurilor vieții. Poate că merită și poate că e posibil, și în generația noastră, să experimentăm încercând să ne asemănăm cu această formă de viață de mai sus.

CONDIȚIA VIEȚII ÎN ULTIMA GENERAȚIE

Mai întâi, toată lumea trebuie să înțeleagă temeinic și să explice împrejurimilor sale că binele societății, care este binele statului și binele lumii, sunt complet interdependente. Atâta timp cât legile societății nu sunt satisfacătoare pentru fiecare individ din stat și cât va rămâne o minoritate care este nemulțumită de guvernarea statului, această minoritate conspiră sub guvernarea statului și caută să îl răstoarne.

Și dacă puterea sa nu este suficientă pentru a se lupta cu guvernul statului față în față, va dori să îl răstoarne în mod indirect, incitând țările una împotriva alteia și făcându-le să se războiască, deoarece este natural că, în vremuri de război, să existe mult mai mulți oameni nemulțumiți cu care vor avea speranța să atingă masa critică pentru a răsturna guvernul statului și a constitui o nouă conducere, care să le convină. Astfel, pacea individului este o cauză directă a păcii statului.

Mai departe, dacă luăm în considerare că acea parte din stat al cărei meștesug este războiul, pe care statul o are întotdeauna, precum și orice speranță de succes a acelei părți, cum ar fi învățații în știința războiului și cei care trăiesc din vânzarea de muniție, în ceea ce privește calitatea socială, ei sunt întotdeauna o minoritate foarte semnificativă, iar dacă îi adăugam și pe aceștia la minoritatea nemulțumită de regulile actuale, la orice moment dat avem o mare cantitate de oameni care tânjesc după război și vărsare de sânge.

Astfel, pacea lumii și pacea statului sunt interdependente. Ca urmare, găsim neapărat că, chiar și acea parte din stat care este actualmente mulțumită cu viața sa, care sunt cei agili și cei isteți, tot mai au multe de care să se îngrijoreze, în ceea ce privește siguranța vieții lor, datorită tensiunilor cu cei care se străduiesc să îi rastoarne. Și dacă ar înțelege valoarea păcii, ar fi fericiți să adopte comportamentul de viață al ultimei generații, căci tot ce are un om, va da pentru viața sa.

DURERE VS PLĂCERE ÎN PRIMIREA PENTRU SINE

Astfel, atunci când analizăm și înțelegem temeinic planul de mai sus, vom vedea că toată dificultatea stă în a ne schimba natura, de la o dorință de a primi pentru noi, la o dorință de a dărui altora, căci aceste două lucruri se neagă unul pe altul. La prima vedere, planul pare imaginar, că ceva aflat dincolo de natura umană. Dar când îl aprofundăm, vom vedea că această contradicție de la primirea pentru sine la dăruirea pentru alții nu e decât o chestiune psihologică, deoarece, de fapt, noi dăruim altora, fără să avem niciun beneficiu noi înșine. Acest lucru este așa, pentru că, deși primirea pentru sine se manifestă în noi în diferite moduri, cum ar fi proprietatea, posesiunile pentru plăcerea inimii, a ochiului, paleta etc., toate acestea sunt definite printr-un singur nume, plăcere. Astfel, întreaga esență a primirii pentru sine pe care o dorește o persoană nu este nimic altceva, decât dorința de plăcere.

Și acum, să ne imaginam că, dacă ar fi să adunăm toate plăcerile pe care le simțim în decursul a șaptezeci de ani de viață și să le punem deoparte, apoi să adunăm toată durerea și supararea pe care o simțim în partea cealaltă, dacă am putea să vedem rezultatul, am prefera să nu ne fi născut deloc. Și dacă e așa, atunci ce primim noi, în viață? Dacă presupunem că obținem douazeci la sută din plăcere în timpul vieții și opteci la sută durere, atunci, dacă le punem una în fața celeilalte, tot ar mai rămâne șaizeci la sută din suferința, care nu a fost recompensată.

Dar astea nu sunt decât calcule personale, ca atunci când lucrezi pentru tine. Însă într-un calcul global, individul produce mai mult decât ia pentru propria sa plăcere și întretinere. Astfel, dacă direcția ar fi să trecem de la primire pentru sine la dăruire, atunci individul s-ar bucura de tot ce produce, fără multă durere.

About Mirela

Mirela - autor de cărți, content writer, blogger, project-manager, inginer, mama, sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala.

"Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”.

… Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."

Visit My Website
View All Posts