Pacea

0
412

Un studiu științific empiric despre necesitatea lucrării Creatorului


“Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. În ziua aceea, Domnul va ridica din nou mâna sa ca să rascumpere rămășița poporului Său dintre robii din Asiria și din Egipt, din Patros, din Kuș, din Elam, din Șin’ar, din Hamat ai din insulele mării.” (Isaia 11).

“Rabi Șimon Ben Halafta a spus, ‘Domnul nu a găsit alt vas care să țină binecuvântarea pentru Israel, decât pacea, căci spune: ‘Domnul a dat tărie poporului Său; Domnul a binecuvântat poporul Său cu pace’’” (sfârșitul la Masechet Okațin).

După ce, în articolele anterioare, am demonstrat forma generală a lucrarii Sale, a cărei esență este doar iubirea pentru alții, determinată practic ca “dăruirea pentru alții” – ceea ce înseamnă că manifestarea efectivă a iubirii pentru alții este dăruirea binelui pentru alții – iubirea pentru alții ar trebui determinată ca dăruire pentru alții, ceea ce este lucrul cel mai potrivit pentru conținutul său, în încercarea de a se asigura că nu vom uita scopul.

Acum, că știm cu siguranță comportamentul pentru lucrarea Sa, încă mai rămâne să cercetăm dacă această lucrare e acceptabilă pentru noi numai prin credință, fără nicio bază științifică, empirică, sau dacă avem și o bază empirică pentru ea. Asta vreau să demonstrez în eseul de față. Dar mai întâi, trebuie să demonstrez temeinic subiectul în sine – și anume, cine este cel care acceptă lucrarea noastră.

Însă nu mă pasionează filosofia formativă, căci îmi displac studiile care au baze teoretice și e bine știut că cei mai mulți dintre contemporanii mei sunt de acord cu mine – căci ne sunt prea binecunoscute astfel de fundații, care sunt șubrede; iar când fundația se clatină, toată clădirea se dărâmă.

Ca urmare, am venit aici să vorbesc numai prin critica rațiunii empirice, pornind de la simpla recunoaștere – cu care toți sunt de acord – și apoi demonstrând în mod analitic (separând diversele elemente ale unei chestiuni), până ce ajungem să determinăm tema superioară. Iar aceasta va fi testată în mod sintetic (conexiunea și unitatea dintre chestiuni, cum ar fi implicațiile până la chestiile de genul “cu atât mai mult”), cum lucrarea sa este confirmată și reafirmată prin simpla recunoaștere după aspectul practic.

CONTRADICȚII ÎN PROVIDENȚĂ


Orice persoană rezonabilă care analizează realitatea dinaintea noastră găsește în ea două contrarii complete. Atunci când examinăm Creația, realitatea și comportamentele sale, există o conducere evidentă și afirmată, de o mare înțelepciune și îndemânare, atât în ceea ce privește formarea realității, cât și asigurarea existenței acesteia, în general.

Să luăm ca exemplu crearea unei ființe umane: iubirea și plăcerea înaintașilor săi este primul său motiv, garantat să își facă treaba. Iar când din creierul tatălui este extrasă picătura esențială, Providența a asigurat cu mare înțelepciune un loc sigur pentru ea, care o califică să primească viața. Providența îi dă și pâinea cea de toate zilele, în cantitatea exactă – și mai pegătește și o fundație minunată pentru ea, în pântecul mamei, ca să nu poată niciun străin să îi faca rău.

Se ocupă de fiecare nevoie a sa, ca o dădacă antrenată, care n-o uită nici măcar o clipă, până ce a căpătat tăria de a intra în lumea noastră. În acel moment, Providența îi împrumută pentru scurt timp doar atâta forță câtă îi trebuie ca să spargă zidurile care o înconjoară și, ca un războinic antrenat și înarmat, ea sparge o deschizătură și iese în lume.

Și nici atunci Providența nu o abandonează. Ca o mamă iubitoare, o aduce la oameni iubitori și loiali, în care poate să aibă incredere, numiți “Mama” și “Tata”, care să o asiste în zilele de slăbiciune, până crește și se poate susține singură. La fel ca omul sunt și toate animalele, plantele și obiectele – toate sunt îngrijite cu înțelepciune și cu milă, pentru a se asigura propria lor existență și continuarea speciei lor.

Dar cei care analizează acea realitate din perspectiva furnizării și a persistenței existenței pot să vadă clar o mare dezordine și confuzie, ca și cum nu ar exista niciun conducător și nicio îndrumare. Toți fac ceea ce e drept în ochii lor și se construiesc pe ei înșiși pe ruinele altora; cei răi înfloresc, iar cei drepți sunt călcați în picioare, fără milă.

Retineți că această stare de contradicție, așternută în fața ochilor oricărei persoane cu bun simț și cultivate, a preocupat omenirea încă din vremurile străvechi. Și există multe metode pentru a explica aceste două aparente contrarii în Providență, care ocupă aceeași lume.

PRIMA METODĂ: NATURA


Aceasta este o metodă veche. Cum nu au găsit o cale și o ieșire de a aduce laolaltă aceste două contrarii izbitoare, unii au ajuns să presupună despre Creator – care a creat toate astea și care veghează strașnic peste realitatea Sa, ca nu cumva să fie anulat ceva din ea – că este nepăsător și nesăbuit.

Astfel, deși El veghează asupra existenței realității cu o înțelepciune minunată, El este nepăsător și face toate astea în mod nesăbuit. Dacă ar fi avut ceva rațiune și sentimente, cu siguranță că nu ar fi lăsat astfel de disfuncții în realitate, fără nicio milă și compasiune pentru cei chinuiți. Din acest motiv, ei L-au numit “Natură”, adică un supraveghetor fără minte și fără inimă. Și din acest motiv, ei cred că nu e nimeni pe care să fim supărați, căruia să ne rugăm sau față de care să ne justificam.

A DOUA METODĂ: DOUĂ AUTORITĂȚI


Alții au fost mai deștepți. Li s-a părut greu să accepte presupunerea că Natura ne supravegheaza, de vreme ce au văzut că vegherea asupra realității, pentru a îi asigura existența, este o înțelepciune mult mai profundă decât orice culme a înțelepciunii umane. N-au putut să fie de acord cu faptul că cel care supraveghează toate astea e lipsit de minte El Însuși, căci cum poate cineva să dea ceea ce nu are? Și oare poate cineva să-și învețe prietenul, dacă el însuși e un prost?

Cum poți să spui despre Cel care face în față noastră fapte atât de istețe și de înțelepte, că nu știe ce face și că o face la întâmplare? E evident că întâmplarea nu poate să aranjeze nicio faptă ordonată și plănuită cu înțelepciune – și cu atât mai puțin poate să îi asigure existența eternă.

Ca urmare, s-a ajuns la o a doua presupunere, că aici avem de a face cu doi supraveghetori: unul creează și sprijină ceea ce e bine, iar celălalt creează și susține ceea ce e rău. Și pe parcurs, au elaborat foarte mult această metodă de explicație, adăugându-i dovezi și constatări.

A TREIA METODĂ: MAI MULȚI ZEI


Metoda aceasta s-a născut din sânul metodei celor două autorități. Asta pentru că s-au divizat și s-au separat fiecare dintre acțiunile generale în sine – adică, putere, bogăție, dominare, frumusețe, foamete, moarte, dezordine și așa mai departe. Fiecăreia dintre aceste acțiuni i s-a atribuit propriul său supraveghetor, iar sistemul se extindea după cum se dorea.

A CINCEA METODĂ: A PLECAT DE LA LOCUL ACȚIUNII


Recent, când cunoașterea s-a mărit și oamenii au văzut legătura strânsă dintre toate părțile Creației, au recunoscut că acest concept al mai multor zei este complet imposibil. Astfel, chestiunea contradictoriului perceput în Creație a ieșit din nou la iveală.

În acest fel, a apărut o nouă presupunere: că Supraveghetorul realității este cu adevărat înțelept și grijuliu. Însă datorită măreției Sale, care este mai presus de ceea ce ne putem imagina, lumea noastră este considerată a fi un grăunte de nisip – nimic, în ochii Lui. Pentru El, nu merită să se deranjeze cu treburile noastre mărunte și de asta traiul nostru e așa de dezordonat și fiecare om face ceea ce consideră el că e bine.

Pe lângă aceste metode, au existat metode religioase de unitate Divină. Dar nu este acesta locul în care să le analizăm, căci eu voiam să examinez doar originile de la care au pornit metodele zăpăcite și presupunerile încâlcite care au dominat foarte mult și s-au extins în diferite locuri și vremuri.

Vedem că baza pe care s-au născut și au apărut toate aceste metode este contradicția dintre cele două tipuri de Providență pe care le putem detecta în lumea noastră – și că toate aceste metode au apărut numai pentru a repara aceasta mare ruptură.

Însă nu e nimic nou sub soare. Și nu numai că acea mare ruptură nu s-a reparat, dar ea crește și se lărgește chiar sub ochii noștri, devenind o prăpastie îngrozitoare, iar noi nu putem să vedem sau să sperăm la o cale de a ieși din ea. Și când mă uit la toate acele încercări pe care omenirea le tot face în van, de mii de ani, mă întreb dacă nu cumva nu ar trebui să căutăm deloc repararea acestei mari rupturi din punctul de vedere al Supraveghetorului, ci mai degrabă să acceptăm că această mare corectare stă în mâinile noastre.

NECESITATEA DE A FI PRECAUȚI CU LEGILE NATURII


Cu toți putem să vedem cu ușurință că specia umană trebuie să ducă o viața socială – adică, ea nu poate să existe și să se susțină fără ajutorul altora. Ca urmare, imaginați-vă o întâmplare în care cineva se retrage din societate într-un loc pustiu, unde trăiește o viață de mizerie și de mare durere, datorită incapacității sale de a-și asigura îndeplinirea nevoilor. Omul acela nu ar avea niciun drept să se plângă de Providența sau de soarta sa. Și dacă ar face asta – să se plângă și să își blesteme soarta amară – atunci n-ar face decât să arate cât e de prost.

Asta pentru că, în timp ce Providența i-a pegătit un loc confortabil și dezirabil în societate, el nu are nicio justificare să se retragă din acest loc și să meargă în pustietate. Nu trebuie să ne fie milă de un astfel de om, de vreme ce el merge împotriva naturii Creației. Iar de vreme ce are optiunea să trăiască așa cum a aranjat Providența pentru el, nu trebuie să ne fie milă de el. Cu sentința asta e de acord întreaga omenire, fără nicio discuție.

Și pot să adaug și să stabilesc asta pe o bază religioasă și să îi dau forma aceasta: cum Providența vine de la Creator, care, fără îndoială că are un scop în acțiunile Sale, cum nu există acțiune fără un scop, vedem că oricine încalcă o lege dintre legile naturii pe care El le-a imprimat în noi dăunează scopului intenționat.

Cum nu e nici o îndoială că scopul este construit pe toate legile naturii, fără nicio excepție – așa cum un muncitor deștept nu ar adăuga și nu ar scădea nici măcar cât un fir de păr din acțiunile necesare pentru a atinge obiectivul – cel care modifică fie și o singură lege dăunează și deteriorează scopul intenționat pe care l-a stabilit Creatorul, iar astfel, va fi pedepsit de natură. Astfel, și noi, creaturi ale Creatorului, nu trebuie să avem milă de el, pentru că el pângărește legile naturii și profanează scopul Creatorului. Eu cred că asta e forma sentinței.

Și cred că nu e o idee bună ca cineva să contrazică această formă pe care am dat-o sentinței, deoarece cuvintele din această propoziție sunt una. Care e diferența, dacă spunem că supraveghetorul se numește “natură”, adică e lipsit de minte și de scop, sau dacă spunem că supraveghetorul e înțelept, minunat, cunoscător și plin de simțire și că are un scop în acțiunile sale?

În cele din urmă, cu toții admitem și suntem de acord că suntem obligați să respectăm poruncile Providenței – adică legile naturii. Și cu toții admitem că cel care încalcă poruncile Providenței, adică legile naturii, trebuie pedepsit de natură și nimănui nu trebuie să-i fie milă de el. Astfel, natura sentinței e aceeași, singura diferență fiind motivul: unii susțin că motivul e necesar, iar eu susțin că el este intenționat.

Pentru a evita să folosim amândouă limbile de acum înainte – natură și supraveghetor – între care, după cum am arătat, nu există nici o diferență în ceea ce privește respectarea legilor, e cel mai bine pentru noi să ne întâlnim la jumatate și să acceptam cuvintele kabalistilor, care spun că haTeva (Natura) are aceeași valoare numerică (în ebraică) precum Elokim (Creator) – optzeci și șase. Atunci, voi putea să numesc legile Creatorului Mițvot-Poruncile naturii, sau invers, căci ele sunt unul și acelasi lucru și nu mai e nevoie să le discutăm.

Acum, este esențial pentru noi să examinăm Mițvot ale naturii, să știm ce anume cere aceasta de la noi, ca să nu ne pedepsească fără milă. Am spus că natura obligă omenirea să ducă o viață socială – și asta e simplu. Dar trebuie să analizăm Mițvot pe care natura ne obligă să le respectam în aceasta privință – în privința vieții sociale.

La o analiză generală, vedem că în societate sunt doar două Mițvot de respectat. Ele pot fi numite “primirea” și “dăruirea”. Asta înseamnă că, de la natură, fiecare membru trebuie să își primească îndeplinirea nevoilor de la societate și că trebuie să aducă beneficii societății prin munca sa, pentru propria lui bunăstare. Iar dacă cineva încalcă aceste două Mițvot, atunci va fi pedepsit fără milă.

Nu trebuie să analizăm în mod excesiv Mițva (singularul de la Mițvot) primirii, căci pedeapsa e executată imediat și ea impiedică orice neglijare. Însă în ceea ce privește cealaltă Mițva, cea a dăruirii către societate, nu numai că pedeapsa nu e imediată, dar e și dată în mod indirect. Ca urmare, această Mițva nu este respectată corespunzător.

Astfel, omenirea e purtată într-o hărțuială atroce, în dezbinare și în foamete, iar consecințele acestor lucruri încă nu au încetat. Minunea, în acest sens, este că natura, ca un judecător îndemânatic, ne pedepsește în funcție de dezvoltarea noastră. Căci putem să vedem că, în măsura în care se dezvoltă omenirea, durerile și chinurile care privesc întreținerea și existența noastră se înmulțesc și ele.

Astfel, avem o bază științifică, empirică, dovedind că Providența Sa ne-a poruncit să respectăm cu toată puterea noastră Mițva dăruirii către alții, cu mare precizie, în așa fel încât niciun membru dintre noi să nu muncească mai puțin decât măsura necesară pentru a asigura fericirea societății și reușita acesteia. Iar atâta timp cât nu o executăm pe deplin, natura nu va înceta să ne pedepsească și să se răzbune.

Și pe lângă loviturile pe care le suferim azi, trebuie să luăm în considerare și sabia scoasă pentru viitor. Trebuie să tragem concluzia corectă – că natura, în cele din urmă, ne va învinge, iar noi vom fi obligați cu toții să ne luăm de mâini și să îi respectăm Mițvot, în măsura deplină care se cere de la noi.

DOVADA LUCRĂRII SALE PE BAZA EXPERIENȚEI


Dar cel care va dori să-mi critice cuvintele mai poate să întrebe: “Deși deocamdată mi s-a dovedit că trebuie să lucrăm pentru a aduce beneficii oamenilor, unde e dovada că trebuie să o facem pentru Creator?”.

Într-adevăr, istoria însăși s-a străduit în favoarea noastră și ne-a pegătit un lucru stabilit, suficient pentru o apreciere deplină și o concluzie fără echivoc: oricine poate să vadă cum o societate mare, cum este Rusia, cu o populație de sute de milioane de oameni, cu mai mult pământ decât întreaga Europă, cu o bogație neegalată în ceea ce privește materiile prime și care deja a fost de acord să ducă o viață orientată pe comunitate și, practic, a abolit de tot proprietatea privată, unde toată lumea se îngrijește numai de binele societății, aparent a atins măsura deplină a virtuții dăruirii către alții, în înțelesul său complet – atât cât poate să înțeleagă mintea omenească.

Cu toate acestea, mergeți și vedeți ce au ajuns: în loc să se ridice și să depășească realizările țărilor capitaliste, ei au căzut din ce în ce mai jos. Acum, ei nu numai că nu aduc beneficii vieții muncitorilor mai mult decât țările capitaliste, dar nici măcar nu pot să-si asigure pâinea de zi cu zi și hainele cu care să se îmbrace. Asta chiar ne zăpăcește, pentru că, judecând după bogăția acelei țări și a populației ei abundente, pare ilogic să se fi ajuns la asta.

Dar aceasta națiune a păcătuit cu un păcat pe care Creatorul nu îl va ierta: că toată această muncă prețioasă și măreață, anume dăruirea pentru alții, pe care au început ei să o facă, trebuie să fie pentru Creator, nu pentru omenire. Și pentru că ei nu își fac munca în numele Lui, din punctul de vedere al naturii ei nu au dreptul să existe.

Încercați să vă imaginați că fiecare persoană din acea societate ar fi nerăbdătoare să respecte Mițvot ale Creatorului în măsura versetului: “Și vei iubi pe Domnul tău din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea ta” și că, în aceasta măsură, fiecare s-ar grabi să satisfacă nevoile și dorințele prietenului său, în măsura deplină care e întipărită în om pentru a-și satisface propriile sale dorințe, după cum stă scris, “Iubește-ți aproapele că pe tine însuți”.

În situația în care Creatorul Însuși ar fi obiectivul fiecărui muncitor atunci când lucrează pentru starea de bine a societății, adică dacă muncitorul s-ar aștepta ca munca sa pentru societate să-i fie recompensată cu Dvekut – adeziunea cu El, sursa a tot ce e bunătate și adevăr și plăcere și dulceață, atunci fără îndoială că, în câțiva ani, bogăția acelei țări ar crește peste cea a tuturor țărilor din lume luate laolaltă. Asta pentru că, atunci, ei ar putea să utilizeze materiile prime din solul lor bogat, ar fi cu adevărat un exemplu pentru toate țările și ar fi considerați binecuvântați de Creator.

Dar când toată munca de dăruire pentru alții se bazează doar pe beneficiul societații, avem de a face cu o fundație subredă, căci cine și ce ar obliga individul să trudească pentru societate? Într-un principiu uscat și lipsit de viață, nu putem spera niciodată să găsim motivație nici măcar la indivizii dezvoltați, cu atât mai puțin la cei nedezvoltați. Astfel, se pune întrebarea, “Unde ar găsi muncitorul sau fermierul suficientă motivație să muncească?”.

Căci pâinea sa de zi cu zi nu va crește sau va descrește în funcție de eforturile sale, iar el nu are înaintea sa obiective sau recompense. Cercetătorii naturii știu prea bine că nu se poate face nici cea mai mică mișcare fără motivație, fără un beneficiu oarecare pentru sine.

Atunci când, de exemplu, îți miști mâna de pe scaun pe masă, faci asta pentru că crezi că, dacă îți vei pune mâna pe masa, te vei simți mai bine. Dacă nu ai gândi așa, ți-ai lăsa mâna pe scaun pentru tot restul vieții, fără să o miști deloc. Asta e cu atât mai adevărat în cazul eforturilor mai mari.

Și dacă spui că există o soluție – să pui oamenii sub supraveghere, astfel încât oricine nu muncește să fie pedepsit și să nu-și primească salariul, eu o să întreb, “Și spune-mi, de unde să își ia supraveghetorii motivația pentru munca lor?”. Pentru că și să stai într-un loc și să supraveghezi oamenii ca să îi motivezi să muncească e un mare efort, poate chiar mai mare decât munca în sine. Ca urmare, e ca și cum ai vrea să pornești o mașină fără să îi pui combustibil.

Ca atare, ei sunt blestemați de natură, căci legile naturii îi vor pedepsi, pentru că nu se adaptează să îi asculte poruncile – să faca aceste acte de dăruire pentru alții sub forma muncii pentru Creator, să dobândească prin asta scopul Creației, care este Dvekut cu El. S-a explicat în articolul “Matan Torah” (Item 6) că aceasta Dvekut vine la muncitor în măsura recompensei sale plăcute și care face plăcere, care crește până la măsura dorită, pentru a se înalța ca să îi cunoască originalitatea, dezvoltându-se mereu, până ce e recompensat cu excesul implicat prin cuvintele, “Nici ochiul n-a vazut alt Creator în afară de Tine.”.

Și imaginați-vă că fermierul și muncitorul ar simți acest obiectiv înaintea lor atunci când lucrează pentru binele societății; atunci, cu siguranță că nu ar avea nevoie de niciun supraveghetor, căci deja ar avea suficientăa motivație să depună un mare efort, suficient încât să ridice societatea până la fericirea supremă.

Într-adevăr, ca să înțelegi asta în acest fel, e nevoie de mare grijă și de comportamente dovedite. Dar oricine poate să vadă că, fără asta, ei nu au dreptul să existe din punctul de vedere al naturii încăpățanate, care nu face compromisuri – și asta am dorit eu să dovedesc aici.

Astfel, e evident că am dovedit, din perspectiva rațiunii empirice – pe baza istoriei practice care se desfașoară chiar înaintea ochilor noștri – că nu există alt leac pentru omenire, decât acceptarea poruncii Providenței: dăruirea pentru alții, în scopul de a aduce mulțumire Creatorului, în măsura celor două versete.

Primul este “iubește-ti prietenul că pe tine însuți”, care este atributul muncii în sine. Asta înseamnă că măsura în care lucrezi ca să dăruiești altora pentru fericirea societății nu trebuie să fie mai mică decât măsura întipărită în om ca să se îngrijească de propriile sale nevoi. Mai mult, omul trebuie să pună nevoile seamănului său înaintea nevoilor sale, după cum stă scris în articolul “Matan Torah” (Item 4).

Iar celălalt verset este: “Și să-L iubești pe Domnul tău cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea ta.”. Acesta e obiectivul care trebuie să fie înaintea ochilor tuturor, atunci când muncesc pentru nevoile prietenului. Asta înseamnă că omul muncește și trudește numai că să îi fie plăcut Creatorului – că El a spus, iar ei fac voia Lui.

Iar dacă vreți să ascultați, vă veți hrăni cu roadele pământului, căci sărăcia și chinul și exploatarea nu vor mai fi pe pământ, iar fericirea fiecăruia se va înălța tot mai mult, peste orice măsură. Însă atâta vreme cât refuzați să vă asumați legământul muncii pentru Creator în măsura cea mai deplină, natura și legile sale vor fi pegătite să se răzbune. Și după cum am arătat, n-o să se lase până ce nu ne va înfrânge, iar noi îi vom accepta autoritatea în tot ce poruncește.

Acum v-am oferit cercetări practice și științifice, după critica rațiunii empirice, cu privire la absoluta necesitate ca toți oamenii să își asume lucrarea lui Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea lor.

Clarificarea frazei din Mișnah: “TOTUL ESTE UN DEPOZIT, IAR PESTE TOT CE E VIAȚĂ SE ÎNTINDE O FORTĂREAȚĂ”


Acum, că am aflat toate cele de mai sus, putem să înțelegem o frază neclară din Masechet Avot (Capitolul 3, Item 16). Ea spune după cum urmează: “El (Rabi Akiva) ar spune, ‘Totul este un depozit, iar peste tot ce e viață se întinde o fortăreață. Magazinul e deschis, iar vânzătorul vinde cu plata mai târziu; catastiful e deschis, iar mâna scrie. Și toți cei care vor să împrumute pot să vină și să împrumute, iar agenții colectori vin în fiecare zi și strâng de la persoană, pe știute sau pe neștiute. Și au pe ce să se bazeze, iar judecata e dreaptă și totul e pegătit pentru ospăț.”

Fraza aceasta nu a rămas o alegorie absconsă fără niciun motiv, fără niciun fel de indiciu despre ce înseamnă. Ea ne spune că trebuie să ne adâncim în marea ei profunzime; cunoașterea pe care am dobândit-o până acum o clarifica, într-adevăr, foarte bine.

ROATA TRANSFORMĂRII FORMEI

Mai întâi, dați-mi voie să vă prezint opinia înțelepților noștri cu privire la desfășurarea generațiilor lumii: deși vedem cum corpurile se schimbă de la o generație la alta, lucrurile stau așa doar cu corpurile. Însă sufletele – care sunt esența sinelui corpului – nu dispar, ca să fie înlocuite, ci trec dintr-un corp în altul, din generație în generație. Aceleași suflete care au fost pe vremea potopului au venit și în vremea Babilonului, și în exilul în Egipt, și în timpul exodului din Egipt etc., până în aceasta generație și până la sfârșitul corectării.

Astfel, în lumea noastră, nu există suflete noi, așa cum sunt înnoite corpurile, ci doar un anumit număr de suflete, care se încarnează pe roata transformării formei, pentru că de fiecare dată ele se îmbracă într-un corp nou și o generație nouă.

Ca urmare, cu privire la suflete, toate generațiile, de la începutul Creației și până la sfârșitul corectării, sunt că o singură generație care și-a prelungit viața peste mai multe mii de ani, până când s-a dezvoltat și a devenit corectată cum ar trebui să fie. Iar faptul că, între timp, fiecare și-a schimbat corpul de mai multe mii de ori este absolut irelevant, pentru că esența sinelui corpului, numită “suflet”, n-a suferit deloc de pe urma acestor schimbări.

Și există multe dovezi care indică acest lucru, precum și o mare înțelepciune, numită “secretul încarnării sufletelor”. Cum acesta nu este locul ca să explicăm acest lucru, dată fiind marea importanță a subiectului, merită să subliniem pentru cei care nu știu că reîncarnarea apare la toate obiectele realității tangibile și că, în felul său, fiecare obiect traiește o viață eternă.

Deși simțurile noastre ne spun că totul este trecător, acesta e doar felul în care vedem noi lucrurile. De fapt, aici sunt numai încarnări – obiectele nu sunt într-o stare de nemișcare și nu se odihnesc nicio clipă, ci se încarnează pe roata transformării formei, fără să piardă nimic din esența lor pe drum, după cum au arătat fizicienii.

Iar acum ajungem să clarificăm fraza: “Totul este un depozit”. S-a facut comparația cu cineva care împrumută bani prietenului său, ca să îl facă partener la profit. Pentru a se asigura că nu își va pierde banii, el îi dă banii că o garanție suplimentară, astfel că nu mai are nicio incertitudine. Același lucru e valabil și în cazul creării și existenței lumii, pe care Creatorul a pegătit-o pentru ca oamenii să se implice în ea și, în cele din urmă, să atingă prin ea obiectivul măreț al Dvekut cu El, după cum este explicat în “Matan Torah” (Item 6). Astfel, trebuie să ne întrebăm cine ar obliga omenirea să se implice în lucrarea Lui, până când, în cele din urmă, vor ajunge la acest obiectiv măreț?

Rabi Akiva ne spune despre asta: “Totul este un depozit”. Asta înseamnă că tot ce a pus Bore în Creație și a dat oamenilor, El nu a dat în mod imoral, ci S-a asigurat cu o garanție. Și oare ar trebui să ne întrebăm ce garanție I s-a dat?

El răspunde spunând: “și peste tot ce e viață se întinde o fortăreață.” Asta înseamnă că, Creatorul a proiectat cu istețime o minunată fortăreață, pe care a întins-o peste toată omenirea, astfel că niciunul să nu scape. Tot ce este viu trebuie să fie prins în această fortăreață și să accepte neapărat lucrarea Lui, până ce își realizează sublimul obiectiv. Aceasta este garanția cu care S-a asigurat Creatorul, ca să garanteze că nimic nu va dăuna Creației.

Dupa aceea, el interpretează detaliat și spune, “Magazinul e deschis”. Asta înseamnă că aceasta lume ne pare ca un magazin deschis, fără proprietar, unde toată lumea care trece poate să primească din abundență, atât cât dorește, pe gratis. Însă Rabi Akiva ne avertizează că vânzătorul vinde cu plata mai târziu. Cu alte cuvinte, deși nu vedem niciun vânzător aici, să știm că există un vânzător, iar motivul pentru care nu cere plata este că el vinde cu plata mai târziu.

Și poți să spui, “De unde știe el cât datorez?”. La asta, el răspunde: “Catastiful e deschis, iar mâna scrie”. Adică, există un catastif general, în care e scrisă fiecare acțiune, fără să se piardă niciuna. Iar scopul înconjoară legea dezvoltării, pe care Creatorul a întipărit-o în omenire și care ne îndeamnă mereu să mergem înainte.

Asta înseamnă că tocmai comportamentele corupte din stările omenirii sunt cele care generează stările bune. Și fiecare stare bună nu e nimic altceva, decât rodul lucrării în starea cea rea care a precedat-o. Într-adevăr, aceste valori de bine și rău nu se referă la valoarea stării în sine, ci la scopul general: fiecare stare care aduce omenirea mai aproape de obiectiv este considerată bună, iar cea care deviază omenirea de la obiectiv e considerată rea.

“Legea dezvoltării” e construită numai pe acest standard – corupția și răutatea care apar într-o stare sunt considerate a fi cauza și elementul generator al stării bune, astfel că fiecare stare durează suficient de mult încât să crească răul din ea într-o asemenea măsură, încât publicul să nu mai poată să îl suporte. În acel moment, publicul trebuie să se unească împotriva lui, să îl distrugă și să se organizeze într-o stare mai bună, pentru corectarea acelei generații.

Iar starea cea nouă durează și ea numai atât cât se coc în ea scânteile răului și ajung la un asemenea nivel, încât nu mai pot fi tolerate, moment în care ea trebuie distrusă, construindu-se în loc o stare mai confortabilă. Astfel că stările se curăță una după alta, grad după grad, până când ajung la o stare atât de corectată, încât nu vor mai exista scântei ale răului.

Și veți vedea că toate semințele din care se dezvoltă stările bune sunt numai stările corupte însele – adică, tot răul expus la lumină, care vine din mâinile celor răi din generație, se unește și se adună într-o sumă mare, până când cântărește atât de rău, încât publicul nu mai poate să îl suporte. Atunci, se ridică și îl distruge și creează o stare mai dezirabilă. Astfel, vedeți că fiecare răutate devine o condiție pentru forța motrice prin care este dezvoltată starea cea bună.

Acestea sunt cuvintele lui Rabi Akiva: “Catastiful e deschis, iar mâna scrie”. Orice stare în care se află generația e ca un catastif, iar toți răufăcătorii sunt ca niște mâini care scriu, pentru că fiecare rău e scrijelit și înscris în catastif, până ce se adună la o sumă pe care publicul nu mai poate să o suporte. În acel moment, publicul distruge acea stare rea și se restructurează într-o stare mai dezirabilă. Astfel, fiecare acțiune e calculată și înscrisă în catastif, adică în stare.

Iar el spune: “Toți cei care vor să împrumute pot să vină și să împrumute”. Asta înseamnă că el crede că această lume nu e ca un magazin deschis, fără proprietar, ci că este prezent un proprietar, un vânzător care stă în magazinul său și cere fiecărui cumpărător prețul corect pentru marfa pe care acesta o ia din magazin – adică, truda în lucrarea Sa, în timpul în care e hrănit de acel magazin, într-un mod care e sigur că îl va aduce la scopul Creației, după cum e plăcerea Sa.

O astfel de persoană e privită ca cineva care vrea să împrumute. Astfel, încă înainte să întindă mâna și să ia din această lume, care e magazinul, el o ia ca pe un împrumut, ca să plătească prețul. Cu alte cuvinte, își asumă lucrarea de a realiza obiectivul Lui în timpul cât trăiește din ce e în magazin, în așa fel încât promite să își plătescă datoria, realizând obiectivul dorit. Ca urmare, această persoană e considerată ca cineva care vrea să împrumute, adică, cineva care se obligă să întoarcă datoria.

Rabi Akiva descrie două feluri de oameni: primii sunt tipul de “magazin deschis”, care privesc aceasta lume ca pe un magazin deschis, fără niciun vânzător. El spune despre aceștia, “Catastiful e deschis și mâna scrie”. Adică, deși ei nu văd că există un cont, toate acțiunile lor sunt scrise în catastif, după cum am explicat mai sus. Asta se face prin legea dezvoltării imprimată în Creație, împotriva voinței omenirii, în care faptele celor răi instigă în mod necesar faptele bune, după cum am arătat mai sus.

Al doilea tip de oameni se numesc “cei care vor să împrumute”. Aceștia țin seama de vânzător, iar când iau ceva din magazin, iau doar cu împrumut. Ei promit să plătescă vânzătorului prețul dorit, adică să atingă obiectivul prin acel lucru. Iar el spune despre aceștia, “Toți cei care doresc să împrumute pot să vină și să împrumute.”.

Iar dacă spuneți: “Și care e diferența între primul tip, al cărui obiectiv îi vine din legea dezvoltării, și celălalt tip, al cărui obiectiv vine din auto-înrobirea în lucrarea Lui? Nu sunt cei doi egali, în ceea ce privește atingerea obiectivului?”.

În aceasta privință, Rabi continuă: “iar agenții de colectare vin în fiecare zi și strâng de la persoană, pe știute și pe neștiute”. Astfel, cu adevărat, ambii își plătesc partea zilnică de datorie.

Și așa cum forțele care apar prin implicarea în lucrarea sa sunt considerate a fi credincioșii agenți de colectare, care adună datoria pe bucăți, în fiecare zi, până ce e plătită complet, forțele puternice întipărite în legea dezvoltării sunt și ele considerate agenți de colectare credincioși, care își adună părțile zilnice de datorie, până ce aceasta e plătită în întregime. Acesta este înțelesul expresiei, “iar agenții de colectare vin regulat, în fiecare zi și adună de la om”.

Însă e o mare diferență și o mare distanță între ei, adică “cu știre și fără știre”. Primul tip, a căror datorie e adunată de agenții colectori ai dezvoltării, își plătesc datoria fără să știe, Însă asupra lor se abat valuri de furtună, prin vântul puternic al dezvoltării – și îi imping de la spate, forțându-i să pășească în față.

Astfel, datoria lor e adunată împotriva voinței lor și cu mari dureri, prin manifestarea forțelor rele, care îi împing de la spate. Însă al doilea tip își plătesc datoria, care este realizarea obiectivului cu bună știință, cu propriul lor acord, prin repetarea acțiunilor care grăbesc dezvoltarea sensului de recunoaștere a răului. Iar prin această lucrare, ei câștigă dublu.

Primul câștig este faptul că aceste forțe, care apar din lucrarea sa, sunt puse înaintea lor ca o forță magnetică, atrăgătoare. Ei o vânează din propriul lor liber arbitru, cu spiritul iubirii. Nu mai trebuie să spunem că aceștia sunt liberi de orice fel de supărare și suferință de care are parte primul tip.

Al doilea câștig este că ei grăbesc obiectivul dorit, căci ei sunt cei drepți, profeții care realizează obiectivul în fiecare generație, după cum e explicat în eseul “Esența Înțelepciunii Kabbalah”, în sectiunea “În jurul a ce se învârte înțelepciunea?”.

Totul este un depozit, iar peste toată viața se întinde o fortăreață. Magazinul e deschis, iar vânzătorul vinde cu plata mai târziu; catastiful e deschis, iar mâna scrie. și toți cei care vor să împrumute pot să vina și să împrumute, iar agenții de colectare vin regulat, în fiecare zi și adună de la om pe știute și pe neștiute. și au pe ce să se bazeze, iar judecata e adevărată și totul e pegătit pentru ospăț.

Astfel, vedem că e o mare distanță între cei care plătesc cu buna știință și cei care plătesc fără să știe – ca și supremația luminii încântării și a plăcerii asupra întunericului durerii și suferinței. Iar mai departe, el spune: “Și au pe ce să se bazeze, iar judecata e adevărată”. Cu alte cuvinte, el promite tuturor celor care plătesc cu bună știință și de bună voie că “au pe ce să se bazeze”, că în lucrarea Sa e mare putere să îi aducă la obiectivul sublim și că merită ca ei să se stăpânească sub povara Sa.

Iar despre cei care plătesc fără să știe, el spune, “și judecata e adevărată”. Aparent, trebuie să ne întrebăm de ce Providența permite că aceste coruperi și suferințe să apară în lume, iar lumea să fie purtată prin ele fără milă.

El spune despre aceasta că această “judecată e adevărată”, căci “totul e pegătit pentru ospăț”, pentru adevăratul obiectiv. Iar încântarea sublimă menită să apară odată cu revelarea scopului Său în Creație, când toate problemele și toate temerile care se abat asupra noastră de-a lungul timpului ne vor părea ca o gazdă care se străduiește să pegătească un ospăț mare pentru oaspeții invitați. Și compară obiectivul anticipat, care trebuie dezvăluit în final, cu un ospăț, la care oaspeții vin cu mare încântare. De aceea spune, “judecata e adevărată și totul e pegătit pentru ospăț”.

La fel cum veti găsi și în Bereșit Rabba, Capitolul 6, cu privire la crearea omului: îngerii L-au întrebat pe Creator: “Ce este un om, de ești așa de atent cu el? Iar fiul omului [ce este], de îl vizitezi? De ce ai nevoie de aceasta strădanie?”.

Iar Creatorul le-a spus, “Și de ce au fost creați Țona și Alafim?”. Există o alegorie despre un rege care avea un turn plin cu bunătăți, dar niciun oaspete. Ce plăcere are regele, în turnul său plin? Iar ei I-au spus: “Doamne al lumii, Domnul stăpânul nostru, mare este numele tău, pe tot pământul. Fa ceea ce îți place.”.

Interpretare: Îngerii care au vazut toată durerea și suferința care avea să se abată asupra omenirii, s-au întrebat, “De ce ai nevoie de această strădanie?”. Iar Creatorul le-a răspuns că avea un turn plin de bunătăți, dar numai această omenire era invitată în el. Și desigur, îngerii au cântărit plăcerile din acel turn, așteptându-și oaspeții, cu suferința și tulburările ce așteptau omenirea.

Și când au vazut că merită ca omenirea să sufere pentru binele care o aștepta, au fost de acord cu crearea omului, după cum a spus și Rabi Akiva, “judecata e adevărată și totul e pegătit pentru ospăț”. De la începutul Creației, toți oamenii au rezervări, iar Gândul Creatorului îi sileste să vină la ospăț, cu bună știință sau fără să știe.

Iar acum, cu toții vor vedea adevărul în cuvintele profetului (Isaia 11) în profeția despre pace: “Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară”. Și s-a gândit că “tot pământul este plin de cunoștința Domnului, așa cum marea este umplută de ape.” (Isaia 11:9).

Astfel, profetul condiționeaza pacea în toată lumea de umplerea întregii lumi de cunoștința Creatorului, după cum am spus mai sus, că împotrivirea grea și egoistă dintre oameni, care duce la degradarea relațiilor internaționale – toate acestea nu vor înceta din lume prin consiliere sau tactică omenească, oricare ar fi aceasta.

Ochii noștri pot să vadă cum săracul bolnav se zvârcolește în dureri groaznice, de nesuportat, iar omenirea deja s-a aruncat către extrema dreaptă – ca în cazul Germaniei – sau în extrema stângă, ca în cazul Rusiei. Dar nu numai că ei nu și-au ușurat propria lor situație, ci au și înrăutățit boala și suferința, iar vocile se înalță până la cer, după cum știm cu toții.

Astfel, nu au altă alegere, decât să vină și să îi accepte povara, în cunoștință de Creator – adică, să își atribuie acțiunile voinței Creatorului și scopului Său, așa cum El a plănuit pentru ei înainte de Creație. Și când vor face asta, e simplu de văzut că, prin lucrarea Sa, toată invidia și ura va fi eradicată din omenire, după cum am arătat mai sus. Asta pentru că atunci, toți membrii omenirii se vor uni într-un singur corp și o singură inimă, plini de cunoștința Domnului. Astfel, pacea lumii și cunoștința Domnului sunt unul și acelasi lucru.

Imediat mai departe, profetul spune: “In ziua aceea, Domnul va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămășița poporului Său… și va strânge la un loc pe cei împrăștiați ai lui Iuda, din cele patru colțuri ale lumii.” (Isaia 11:12). Astfel, aflăm că pacea lumii vine înainte de adunarea Diasporei.

Acum putem să înțelegem cuvintele înțelepților noștri de la sfârșitul Masechet Okațin: “Creatorul nu a găsit alt vas să țină binecuvântarea pentru Israel, decât pacea”, după cum spune, “Domnul va da tărie poporului Său, Domnul va binecuvânta poporul Său cu pace”. (Psalmi 29:11). Se pare că ar trebui să ne întrebăm despre alegoria, “un vas care să țină binecuvântarea lui Israel”. Și de asemenea, cum tragem această concluzie din aceste cuvinte?

Dar aceste cuvinte le devin clare, ca și profeția lui Isaia, că pacea lumii e înainte de adunarea Diasporei. De aceea, versetul spune: “Domnul va da tărie poporului Său”, ca în viitor, atunci când Creatorul dă poporului Său tărie, adică învierea veșnică, “Domnul va binecuvânta poporul Său cu pace”. Asta înseamnă că, mai întâi, El va binecuvânta poporul Său, Israel, cu pace în toată lumea, iar apoi “va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămășița poporului Său”.

Înțelepții noștri au spus, despre motivul cuvintelor: ca urmare, binecuvântarea păcii în toată lumea e înaintea tăriei, adică a răscumpărării, pentru că “Domnul nu a găsit alt vas ca să țină binecuvântarea pentru Israel, decât pacea”. Astfel, atâta timp cât iubirea de sine și egoismul există printre națiuni, nici Israel nu va putea să slujească pe Creator în curăție, ca dăruire, după cum stă scris în explicarea cuvintelor, “Și vei fi pentru mine o împărăție de preoți”, în eseul “Arvut”. Și vedem asta din experiență, căci venirea în țară și construirea Templului nu pot să persiste și să primească binecuvântarile pe care Domnul le-a promis părinților noștri.

Și de asta s-a spus, “Domnul n-a găsit alt vas ca să țină binecuvântarea”, ceea ce înseamnă că până acum Israel nu a avut un vas în care să țină binecuvântarea părinților. Ca urmare, jurământul că putem să moștenim pământul pentru vecie încă nu a fost împlinit, pentru că pacea în lume e singurul vas care ne permite să primim binecuvântarea părinților, ca în profeția lui Isaia.

About Mirela

Mirela - autor de cărți, content writer, blogger, project-manager, inginer, mama, sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala.

"Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”.

… Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."

Visit My Website
View All Posts