6. Ce este suportul în Tora, în muncă

0
217

***

Am auzit în 1945

Când omul învață Tora, și vrea să ajungă la starea în care toate faptele lui vor fi în scopul influenței (dăruirii), atunci trebuie să se străduiască să aibă întotdeauna suport în Tora. Suportul este starea de alimentare, care este iubire, clarviziune, înălțare spirituală, împrospătare s.a.m.d. Și toate astea trebuie să le extragă din Tora. Așadar de la Tora trebuie să aibă asemenea rezultate, ce nu le poate avea cine nu  învață Tora, și nu poate avea rezultatele astea, deoarece nu intră în granițele Torei. Motivul este că Tora și iluminarea care împresoară Tora, și despre care au spus Înțelepții noștri – binecuvântată fie amintirea lor – am făptuit instinctele rele, am făptuit antidotul – este referirea la iluminarea din ea, căci iluminarea din Tora se întoarce către cel care i s-a adresat.

Și mai trebuie știut că Tora a fost împărțită în doua categorii: 1) categoria Tora, 2) categoria Mițva-porunca. Și adevărul este că nu se pot înțelege cele două aspecte de mai sus, din momentul în care omul  este investit să meargă pe calea Creatorului, în secretul Lui spre viziunea Lui. Că în timp ce omul se găsește în etapa de pregătire de intrare în lăcașul Creatorului nu se pot înțelege drumurile dreptății. Chiar dacă poate fi dat ca exemplu omul în timpul pregătirii, îi putem înțelege lipsa pe care o simte pe drumul lui, despre care spuneau Înțelepții – binecuvântată fie amintirea lor – a spus Rabi Iosef, ‘timpul petrecut în îndeplinirea Poruncii-Mițva– apără și salvează pe om; de Tora, dacă te ocupi cu ea, sau dacă nu te ocupi cu ea, apără și salvează’. (Suta 21).

Prin ‘în timp ce se ocupă cu ea’, se înțelege că, în timp ce este iluminat, împreună cu iluminarea obținută el poate să se folosescă de ea numai în timp ce iluminarea se află la el, pentru că acum este bucuros datorită iluminării pe care o trăiește. Și asta se numește starea de Mițva adică, încă nu a câștigat starea Tora. Ci numai de la iluminare obține însuflețire sfântă. Și dacă Tora, pe care o obține muncind, pe  drumul prin care l-a obținut, o poate folosi, atunci este la fel și în timpul când nu se ocupă cu ea, adică, chiar și în timpul când nu este iluminat. Motivul este dispariția semnului din el, dar drumul obținut pe calea aceasta îl poate folosi chiar dacă dispare din el semnul.

Cu toate acestea, trebuie știut, că starea Mițva, în timpul practicării ei, este mai mare decât starea Tora, care nu este în timpul practicării ei. Așadar, timpul practicării ei, după cum e spus mai sus, este atunci când primește iluminarea. De aceea Mițva, atunci când are iluminare, este mai importantă decât Tora, în timpul în care nu are iluminare, căci atunci nu are însuflețirea Torei. De asemenea, pe de o parte Tora este importantă din cauză că drumul obținut prin ea poate fi folosit, numai că este fără însuflețire, adică iluminare. Iar în Mițva când primește însuflețire, iluminarea, din punctul acesta de vedere, este mai importantă. De aceea când este fără elan, el este în starea de a fi răufăcător, pentru că acum nu poate spune că Creatorul conduce lumea în bine și binefacere. Și asta se numește că este răufăcător, pentru că îl învinuiește pe Creator, în ciuda faptului că nu simte însuflețire și nu are de ce să se bucure, să aibă ce spune, să mulțumească Creatorului, că îl influentează în bine și plăcere.

În această situație nu se poate spune, (deși omul așa crede), că El dirijează controlul Lui împreună cu ceilalți, ca bun și binefăcător. Căci drumurile Torei, El ni le trasează, din punct de vedere al simțirii noastre, la nivelul organelor. Și dacă omul nu simte binele și plăcerea, atunci care este câștigul lui, pentru că altul are bine și plăcere? Și într-adevăr omul crede că prietenului lui i-a fost dezvăluit controlul din starea de bun și binefăcător, iar credința asta ar fi trebuit să-i aducă bucurie și plăcere, deoarece crede că El conduce lumea și are controlul asupra binelui și al plăcerii. Și dacă nu-i aduce însuflețire și bucurie, la ce ajută dacă spune că asupra  prietenului lui este supravegherea Creatorului, adică controlul de bine și binefacere? Că ceea ce este important, este ce simte omul în el însuși sau ce îi este bine sau ce îi este rău, Doamne ferește. Iar dacă prietenului lui îi este bine, este numai dacă se bucură din asta, că prietenului lui îi este bine. Asta însemnând că învățăm prin simțurile corpului, iar cauzele nu contează; ceea ce contează este numai dacă el simte că îi este bine, doar atunci omul  spune despre Creator că este bun și binefăcător. Și dacă, din contră, se simte rău, nu poate spune despre Creator că se comportă cu el la nivelul de bun și binefăcător. De aceea, tocmai dacă are plăcere din asta, că prietenului lui îi este bine, și în consecință capătă o stare de spirit înălțătoare și de bucurie că prietenului lui îi este bine, abia atunci poate să spună despre Creator că este un conducător bun. Și dacă, invers, nu este bucuros și se simte rău, cum poate atunci să spună despre Creator că este bun și binefăcător? Prin urmare, starea în care omul este fără însuflețire și bucurie, este deja situația în care nu simte iubire pentru Creator, și că îl poate îndreptăți, și să fie bucuros, așa cum se potrivește unuia care are un câștig în folosul unui rege mare și important.

În general  trebuie să știm că Lumina Superioară se află într-o stare de repaus absolut și că varietatea numelor sfinte vine de la nivelul de jos. Adică toate numele purtate de Lumina Superioară au ca scop atingerea nivelului de jos, în raport cu dezvăluirea lor; astfel se denumește Lumina Superioară. Deci, după ce omul obține Lumina, adică în funcție de ce simte, așa o descrie. Iar dacă omul nu simte că primește ceva de la Creator, atunci, cum îl poate numi pe Creator, dacă nu primește de la El nimic. Dar în timp ce omul crede în El, fiecare stare pe care o simte, este simțirea de la Creator. Atunci, după simțurile lui îi dă un nume Creatorului.  Asta înseamnă, că dacă omul se simte bine în starea în care se află, atunci spune despre Creator că este bun și binefăcător, deoarece așa simte, că primește binele de la El, și atunci omul se numește Țadic, adică îl îndreptățește pe Creator – însuși Ceatorul. Iar dacă omul se simte rău în situația în care este, atunci nu poate spune despre Creator că îi trimite binele, de aceea, atunci omul se numește răufăcător, pentru că îl învinuiește pe Creator. Oricum, în realitate nu se întâmplă ca omul să spună, că în situația lui se simte și bine și rău în acelasi timp, ci, ori bine, ori rău.

Și asta au spus-o Învățații – binecuvântată fie amintirea lor – lumea nu a fost creată nici pentru cei drepți și nici pentru răufăcători (Brahot 61). Motivul este că nu există asemenea realitate în care omul să se simtă și bine și rău, concomitent. Și Învățații spun că problema constă în faptul că printre noi sunt făpturi care sunt raportate la starea de timp, aparținând la două faze, una după alta, așa după cum învățăm că este starea de înălțare și de coborâre, care sunt cele două timpuri. O dată este răufăcător, o dată este binefăcător, dar în altă perioadă de timp, pentru că omul să simtă că îi este rău, apoi că îi este bine, dar în perioade de timp diferite, și nu concomitent.

Din cele spuse reiese că Tora este mai importantă decât Mițva, tocmai atunci când nu se ocupă cu ea, adică în timpul când nu are însuflețire și nu poate primi nimic. Din perspectiva Torei în orice caz, îi rămâne o parte de lucru, din ceea ce a primit în timpul în care s-a ocupat de Tora. Chiar și atunci când însuflețirea îi dispare, el deține drumul, așa cum s-a spus mai sus, căci se poate folosi de el. Există momentul când Mițva este mai importantă decât Tora, adică atunci când este însuflețit de Mițva, iar în Tora nu are însuflețire.

Prin urmare, în timp ce nu se ocupă cu ea, înseamnă că nu are bucurie și elan în muncă, și nu are altă alegere decât rugăciunea. Și asta, chiar dacă în timpul rugăciunii trebuie să știe că este răufăcător, din cauză că nu simte binele și plăcerea care există în lume. De asemenea consideră, că poate crede, că Creatorul este un binefăcător, dar nu toate socotelile sunt ale omului. Ceea ce face el, este adevăr pe calea muncii. Deoarece pe calea muncii, dacă gândirea devine faptă, se simte organic, pentru ca organele să simtă cum Creatorul este bun și binefăcător, iar atunci ele trebuie să primescă însuflețirea și bucuria. Și dacă nu are însuflețire, la ce-i ajută toate socotelile, chiar dacă în acest moment organele nu au starea de iubire pentru Creator care le dă lor tot binele. De aceea el trebuie să știe că, dacă nu are însuflețirea și bucuria în muncă, este semn că este răufăcător, pentru că nu îi este bine, așa cum s-a spus mai sus. Și toate socotelie nu sunt adevăr dacă nu pot fi puse în practică, adică simțirea prin organe, ca omul să-l iubească pe Creator pentru că El este cel care influențează binele și plăcerea făpturilor.

 

About Dora

Sunt aici din respect pentru acei tăcuți traducători din umbră, care s-au trudit conviși că spiritul se hrănește cu învățătură, iar spiritualitatea nu e de vânzare. Iar tu, căutătorule, găsești aici tot plinul inimii lor.

Vino și Vezi!

View All Posts