Urmându-ți inima – Partea I

0
57

1.Atingerea realității spirituale

Cât ar fi de firească situaţia, care de fapt azi ne este necunoscută, în care am trăi de dragul Creatorului, dăruindu-ne Lui cu totul, prin dorinţe şi gânduri, fără regret; în care ATINGEREA REALITĂŢII SPIRITUALE i-am face pe plac şi detaşându-ne cu totul de noi înşine, am înceta a ne percepe doar pe noi, transferându-ne sentimentele în afara noastră, asupra Lui, străduindu-ne să ne identificăm cu El, pentru a-i trăi dorinţele şi ideile. Din cele de mai sus, precum explică înţelepţii, reiese clar, că în această lume ne lipseşte doar un singur lucru: acela de a percepe Creatorul.

Astfel, omul trebuie să vadă scopul său în aceasta lume, doar în realizarea acestui lucru, învestindu-şi în aceasta toate puterile, fiindcă doar perceperea Creatorului duce la salvarea omului din toate tragediile acestei vieţi, precum şi de la o moarte spirituală. Deci este necesar să depunem tot efortul spre atingerea nemuririi spiritulale, spre a evita o nouă reîncarnare în aceasta lume.Metoda care conduce la perceperea (apropierea, cunoașterea, încrederea în…) Creatorului se numeşte Cabala.

Perceperea Creatorului se numeşte a crede – acest cuvânt, în Cabala însemnând Lumina superioară, care îl umple pe om, îl conectează cu Creatorul, şi îl face să devină conştient de această legătură. Aceasta reprezintă lumina credinţei sau simplu -credinţă.Credinţa, lumina Superioară, conferă omului conexiunea cu eternitatea, cu perceperea Creatorului, perceperea completă, clară a comunicării cu Creatorul, sentimentul absenţei oricărui pericol, sentimentul de nemurire, de grandoare şi de putere. Numai în atingerea acestei percepţii a Creatorului se găseşte salvarea de la suferinţă şi epuizare, în urma goanei după voluptăţi trecătoare, într-o existenţă limitată.

Scopul acestei cărţi este de a uşura drumul, trecerea prin primele trepte spre atingerea Divinităţii. Persoana interesată în a continua drumul spre realizarea dorinţei de a se reuni cu Creatorul, va putea studia mai departe cu ajutorul izvoarelor originale – Cartea ZOHAR sau a Splendorii, cu interpretarea lui Baal HaSulam, scrierile lui ARI şi Studiul Celor Zece Sefirot.

  1. Scopul Emanaţiei – Uniunea cu Creatorul

Din ziua facerii lumii, omenirea este încercată de neîncetate suferinţe, a căror origine este Creatorul însuşi. Mulţi au încercat de-a lungul istoriei să se înalţe spiritual prin acceptarea unor mari lipsuri fizice, dureri şi greutăţi colosale, toate acestea pentru a cunoşte câtuşi de puţin ce înseamnă Divina Providenţă. Aceştia au căutat uniunea cu Emanatorul, şi au făcut totul spre a-l servi cu fidelitate. Atunci de ce nu li s-a dat nici un răspuns? Oare să-şi fi bătut joc Creatorul de suferinţele lor?.

Scopul Creaţiei: reunirea Omului cu Creatorul – nu le era destul de clară acestor persoane. Ei erau preocupaţi doar de propriile cerinţe. Însă în momentele cele mai extreme de suferinţă, de nesuportat, când se simţeau mai mult respinşi de Divinitate, le-a fost oferită totuşi, perceperea Sublimului Adevăr, atât de dorit, care le-a pătruns inimile rănite. Atunci au reuşit să perceapă acea Unitate spre care le tanjeau atât inimile!

Abia în situaţia în care Omul trece printr-un proces de metamorfoză în urma căruia devine echivalent Creatorului prin însuşirile sale, abia atunci devine capabil să pătrundă înţelesul suferinţelor, care au făcut posibilă contopirea Omului cu Creatorul. O dată cu realizarea faptului că însuşi Creatorul este acela care-l umple de plăceri infinite, perfecte, rănile i se vindecă şi, fiind copleşit de fericire infinită, viaţa primeşte un nou sens. Numai cu condiţia ca omul să caute legătura cu Creatorul accentuându-i grandoarea, el va putea evita suferinţele întâmpinate pe drum şi din contră, va permite inimii să fie pătrunsă de această lumină, a uniunii cu Creatorul. Lumina supremă are posibilitatea să pătrundă numai în acea regiune a inimii care s-a eliberat total de goana după voluptăţi şi profit egoist.

  1. Cei drepţi – suferă

 Omul preocupat de lumea înconjurătoare inclusiv tot universul, va fi capabil să înţeleagă situaţia Emanaţiei într-un mod mai apropiat de adevăr. Dacă există un Creator care supraveghează asupra a tot ceea ce vedem şi simţim, precum afirmă, atestă Înţelepţii – MEKUBALIM, şi care comunică neîncetat cu EL, în mod direct, atunci nimic nu este mai firesc decât să dorim şi noi o astfel de comunicare strânsă şi permanentă. Dar cu cât ne vom strădui mai mult a-L simţi pe Creator ca pricină a tot ceea ce ni se întâmplă, cu atât ne vom regăsi mai dezamăgiţi. Noi avem nevoie de un semn de la Creator, care stă ascuns. Noi avem nevoie de un fundament sub picioare, altfel ni se pare că strigăm degeaba, unidirecţional, spre un vid în care plutim fără ancoră.

Oare de ce am fost făuriţi fără capacitatea de a simţi pe Cel ce ne-a zămislit? Oare de ce se ascunde din faţa noastră? De ce chiar când îl implorăm, îl conjurăm să ne vină în ajutor, se preface indiferent, dar acţionează din spatele cortinei, deghizat ca Natură şi ca Lumea ce ne înconjoară? Dacă EL ar fi vrut să ne corecteze, ar fi făcut-o de mult, pe ascuns ori pe faţă. Dacă ni s-ar arăta l-am vedea şi aprecia prin simţurile şi mintea de care dispunem azi şi cu care am fost creaţi. Dacă ar apare înaintea noastră, am ştii care ne este rolul în lumea creată anume pentru noi. Când apare în noi dorul de a-l cunoşte pe Creatorul (Făcătorul) lumii, acest dor apare şi dispare ca valurile: oare de ce ne ia înapoi tot mereu darul? Și de ce adaugă suferinţe şi greutăţi celor ce aleargă să-l descopere ?

Într-adevăr, Creatorul respinge iar şi iar încercările Omului de a i se apropia, iar suferinţa întâmpinată de aceştia durează uneori ani de zile! Rugăminţile repetate încontinuu de către OM nu duc la un răspuns, în ciuda numirii Creatorului ca Milos şi Iertător, ci de multe ori, dimpotrivă, rugăminţile celor aflaţi în căutarea comunicării cu EL sunt mai puţin luate în seamă decât ale oamenilor de rând. NOI oamenii avem capacitatea să ne schimbăm viaţa, şi ne-a fost dat liberul arbitru, posibilitatea de a alege. Însă cu toate acestea ne lipseşte ştiinţa necesară pentru a putea depăși suferinţele existenţei şi ale dezvoltării noastre spirituale.

  1. Studiile de Cabala

Dorul de a înțelege secretele Cabalei, eforturile depuse pentru aceasta, constituie un supliciu îndreptat spre Creator spre a-şi face apariţia, iar cu cât este dorul mai mare, cu atât e mai eficientă influenţa acestei rugăciuni. Şi cu cât depune omul mai multe eforturi pentru realizarea scopului său, cu atât îi creşte dorinţa de a-l ajunge.

Astfel, investirea unor eforturi extraordinare spre atingerea lumii spirituale, conduc la o rugăciune genuină (tfila) din adâncul inimii, acest supliciu aducându-i în sfârșit obiectul atât de dorit, care i-a fermecat atât sufletul! Raţiunea acţionează doar potrivit cu cerinţa inimii. Pe parcursul lecturii, dacă inima nu se află în subiectul citit, mintea nu poate continua să studieze, să aprofundeze înţelegerea textului. Pentru ca Făcătorul lumii să-i primească rugăciunea, omul trebuie să o înalţe din adâncul inimii, aspiraţiile toate fiind focalizate spre a mări dorinţa de atingere a bunurilor spirituale. Pentru aceasta omul trebuie să citească de sute de ori textele pe care nu le înţelege de fapt, până ajunge să-şi dorească doar un singur lucru, iar aspiraţiile precedente devin neînsemnate.

Prin studiul Cabalei omul ajunge să cunoască felul de a acţiona al Creatorului, astfel apropiindu-se de El.Treaptă cu treaptă, omul devine demn de a-şi cuceri obiectul aspiraţiei.

  1. A-l sesiza pe Creator

Omul-(haAdam) care este pătruns de credinţă, trebuie să se simtă în faţa Creatorului, de parcă l-ar avea în faţa lui pe Domnitorul lumii. Astfel se umple de sentimente de iubire şi de respect de care are atâta nevoie. Cât timp nu a ajuns la o astfel de credinţă, nu are dreptul să se relaxeze. Însăşi ambiţia de a fi astfel îi conferă dreptul la o viaţă spirituală. De asemena îl protejează faţă de tentaţiile pentru plăcerile materiale, care l-ar deruta. El trebuie să fie preocupat de un singur gând, acela al necesităţii perceperii Creatorului. Acesta va deveni obicei, o a doua natură. Exact precum un îndrăgostit este obsedat de obiectul iubirii, care-i determină mărimea eforturilor pentru a-l atinge. Lumea înconjurătoare ascunde din faţa noastră urgenţa acestei necesităţi a întâlnirii cu Creatorul, pentru că vidul spiritual ne este întreţinut prin satisfacţiile trecătoare, prin plăcerile lumii, care neutralizează durerea existenţială, acest vid, şi ne întarzie evoluarea spre sublim.

Omul este singura fiinţă care poate resimţi o astfel de pretenţie interioară: atingerea lumii spirituale. Aceasta izvoreşte din dorul de a afla cine este el, care este înţelesul existenţei sale, unde îi este originea şi care este scopul său în viaţă. Astfel este adus spre căutarea intensă a originii vieţii şi a vieţii sale în particular. Tot astfel este purtat spre cercetarea şi descoperirea secretelor naturii, ale vietăţilor şi ale obiectelor, iar acestea vor conduce pe om în cele din urmă la pasiunea din ce în ce mai intensă de a-l descoperi pe cel care a dat naştere la tot ceea ce există, Creatorul lumii. Oriunde ar fi Omul, chiar fiind singur pe lume, el ar ajunge la căutarea sensului său, la căutarea Divinităţii.

  1. Linia de Dreapta, Linia de Stânga

Pe drumul spre atingerea Creatorului, omul are la dispoziţia sa două cărări. Una este cea a liniei de dreapta, (kav yemin) cea a Supravegherii Divine, proprie fiecărui individ, necondiţionată. A doua este linia de stânga (kav smol), care este tot a Suprevegherii Divine, însă condiţionată de faptele noastre, constând din ceea ce se numeşte sahar ve oneş, adică faptă şi răsplată. Alegând linia de dreapta, omul trebuie să fie convins, cel puţin pentru o perioadă de timp, că absolut totul se desfăşoară conform Divinităţii, programat fiind de Aceasta, omul neavând nici un amestec. El acţionează fără liber arbitru, dominat de dorinţe trimise de providenţă, deci nu i se cuvine răsplată, chiar negreşind. Aici omul simte nevoia de a-i fi recunoscător Divinităţii şi de a-i mulţumi pentru cele primite, simţind chiar iubire faţă de El.

Progresul spiritual este posibil doar prin îmbinarea corectă dintre cele două linii. Chiar şi cei care evoluează corect între dreapta şi stânga sunt expuşi pericolului de a devia spre una din direcţii, de aceea sunt obligaţi frecvent să se verifice, spre a-şi corecta direcţia, ca o busolă, spre a rămâne pe şoseaua ce conduce spre ţelul lor original.

  1. Cele Trei Componente- Nu este nimeni în afară de El

Înainte ca sufletul nostru (neşama) să fi coborât în lumea aceasta, pe gradaţiile spirituale, ea i-a aparţinut Creatorului – Bore – şi reprezintă o mică parte a Lui. În acel stadiu vorbim de rădăcina sufletului (şoreş neşama). Intrarea sufletului în corp se numeşte naşterea omului în lumea aceasta. Ea are rolul de a-l conduce pe om spre procesul în urma căruia devine stăpân pe dorinţele sale instinctive. Astfel, trăind totuşi în viaţa prezentă, materială, se poate înălţa pe treptele care duc la originea sufletului său, aflat încă înaintea coborârii sale în lumea aceasta, unde se poate reuni cu Creatorul. Pe acest urcuş, spre originea sa, sufletul are parte de sesizarea unor plăceri incomparabil mai intense decât cele percepute înainte de începerea acestui drum de sus în jos.

Calea genuină pe care o avem de parcurs spre a ne ajunge ţelul, se numeşte linia mijlocie (kav emţai).

Acestea sunt cele trei componente ale CREAŢIEI: OMUL=Adam, CALEA parcursă de om=Derech, şi CREATORUL = Bore.

 Om este numit cel care doreşte să-l regăsească pe Creator. Creatorul este ţelul spre care aspiră omul, el fiind obligat pentru aceasta să parcurgă un anumit itinerar, derech.

Este bine ştiut că tot ceea ce există, reprezintă expresii ale Creatorului: „Nu există nimic în afară de el”(eyn od milvado). Noi oamenii suntem subiectele care percep un anumit mod al existenţei şi care am fost emanaţi de Creator – haBore. Când urcăm scările Divinităţii, ajungem să realizăm acest fapt în mod limpede. Toate nuanţele percepţiei noastre sunt reflectările însuşirilor pregătite în noi de Creator. Astfel avem posibilitatea să reacţionăm la acţiunea Lui asupra noastră. Noi sesizăm, doar ceea ce EL doreşte ca noi să simţim. Până când nu înţelegem în profunzime şi realizăm perfect ideea celor Trei Componente ale emanaţiei :”omul, calea spre Creator, Creatorul”, până atunci acestea rămân separate între ele şi nu pot fi sesizate ca o unică sinteză. Când ajunge la gradul superior al evoluării spirituale, omul atinge izvorul sufletului său, plin de dorinţe materiale, care-l apasă teribil. Când ajunge să depăşească şi să-şi învingă aceste dorinţe, atunci îl percepe în întregime pe Creator cu fiinţa sa spirituală. În acest stadiu, Omului i se dă toată lumina Creatorului, -TORA-, Creatorul în perfecţiunea sa. Astfel, cele trei componente care fuseseră separate, se reunesc din nou, formând un obiect spiritual unic, corp spiritual, plin de lumină. Pentru a-şi asigura progresul omul trebuie să verifice dacă gradul său de atracţie faţă de fiecare din cele 3 componente este identic, iar în timpul acestei verificări, parcă se creează o contopire între ele. Astfel, pe parcurs ele trec printr-un proces de îmbinare până ce într-adevăr se realizează cu totul unificarea lor, în final. Aici este locul să accentuăm că această unitate este mereu prezentă dar, în urma imperfecţiunii vasului nostru, noi percepem cele 3 componente ca existând separat. Omul, când este atras în mod special spre doar unul dintre ele, deja se găseşte rătăcit de la traseul corect. Autocontrolul se realizează prin studierea tot mai accentuată a caracteristicilor Creatorului, a căror înţelegere conduce la contopirea cu El.

  1. Providenţa Divină – Totul este ştiut dinainte

Se spune: „dacă nu sunt eu aici pentru mine, atunci cine este pentru mine”. Dar cum pot să mă ajut pe mine care sunt atât de neajutorat şi slab de înger? Aceasta atitudine interioară ambiguă, reflectă atitudinea omului faţă de eforturile proprii depuse pentru atingerea scopului său atât de dorit. Într-adevăr, omul este obligat să continuie să acţioneze după principiul: „dacă eu nu fac pentru mine, atunci cine?” Trebuie să ne aşteptăm la rezultate în proporţie directă, în conformitate cu faptele noastre, care ele singure construiesc viitorul. În acelaşi timp ne dăm seama că nici noi, nici semenii noştri nu avem puteri proprii îndeajuns ca să ne realizăm singuri viitorul, din cauza condiţiei noastre umane, atât de mărginite.

E recomandabil ca omul să investească mari eforturi pentru a-şi construi viaţa, dar în acelaşi timp trebuie să reţinem că totul se desfăşoară potrivit cu programarea Creatorului. Dar atunci ce rost mai are aceasta investiţie? Aşadar, ca rezultat, şi potrivit cu munca depusă de om, după principiul – “după faptă şi răsplată” (sachar veoneş),”răsplată şi pedeapsă”, omul primeşte de sus din ce în ce mai multe mesaje în ce priveşte providenţa. În etape mai avansate ale realizării spirituale, va ajunge la un astfel de grad de înţelegere, încât îi va fi clar faptul că totul e în funcţie de guvernarea Providenţei Divine, totul este programat în prealabil.

Omul este obligat să procedeze pe fiecare gradaţie, potrivit cu regulile care acţionează pe acea treaptă. Doar escaladând la treapta următoare, cea superioară, va putea acţiona după regulile acesteia, fiind atunci capabil a le cunoaşte perfect, a le realiza. Ca rezultat al atâtor eforturi, potrivit principiului sahar ve oneş, îi este acordată Omului încrederea din partea Creatorului, care-i deschide viziunea totală a lumii, în întreaga splendoare a ei. Doar ajungând la un astfel de grad de înţelepciune, poate omul să-şi înceapă drumul spinos spre atingerea Creatorului, deşi este conştient de faptul că totul depinde de Creator!

  1. Egoismul – Duşmanul Spiritualităţii

Nu este uşor să-ţi goleşti inima de gânduri şi dorinţe egoiste, însă dorinţe de alt gen, altruiste le pot înlocui pe acestea, până la echilibrarea lor. Nu e posibilă eliberarea proprie de acest egoism, care a fost sigilat în noi, în toate creaţiile sale, de către Creator. Dar pe parcursul drumului spiritualităţii, omul se va dezvolta astfel încât să-i displacă din ce în ce mai mult, pe măsură ce devine conştient de dauna cauzată de egoism, duşman de suflet şi ucigaşul spiritualităţii. În această etapă, Creatorul îi devine aliat în lupta împotriva acestui duşman interior. În etapele ulterioare se va folosi într-un mod aparte şi de dorinţele egoiste spre a-şi continua progresul.

  1. Păcătos absolut şi Drept absolut

Nu a fost creată lumea decât, ori pentru drepții absoluţi, ori pentru păcătoşi absoluţi – cam greu de înţeles, mai ales a doua parte a declaraţiei acesteia „lumea creată pentru păcătoşi absoluți?”.Omul nu acceptă Guvernarea divină de bună voie. El o judecă în funcţie de sentimentele lui. Când se simte bine o acceptă ca o providenţă bună. Pe măsură ce suferă, o priveşte ca pe o guvernare rea, de proastă calitate. Raţiunea nu joacă aici nici un rol.

Numai două situaţii sunt posibile în perceperea Divinităţii: Ori că omul o sesizează ca bună şi favorabilă, ori că nu-i simte de loc existenţa, simţind că totul se petrece conform unor legi oarbe ale naturii. Deşi omul înţelege cu mintea că de fapt lucrurile nu sunt astfel, totuşi atitudinea sa este determinată de sentiment, nu de raţiune. Când sesizează deosebirea dintre ceea ce simte şi raţiune, prăpastie de netrecut, omul se priveşte pe sine ca un adevărat păcătos (raşah gamur). Omul ştie că Divinul este generos cu noi, dar totuşi noi suntem cei care suntem obligaţi să-L căutăm, iar dacă ne aflăm în exil, adică opuşi Lui, percepem şi generozitatea Creatorului invers, ca fiind răutate faţă de noi, noi fiind tot aşa de răi. Când ajunge la extrema capacităţii de a mai suferi, omul se simte atât de epuizat, slab, fără valoare, încât din acest loc e gata să-şi înalţe suspinul din profunzimea inimii, înspre Creator, strigându-i: „Scapă-mă de mine însumi!!!”. Strigă ca să fie eliberat din închisoarea egoismului şi să fie înălţat spre lumea spiritualităţii, lumea altruismului. Iar atunci, Creatorul îi sare în ajutor.

Lumile superioare şi lumea noastră au fost emanate anume pentru astfel de situaţii speciale pentru om care, găsindu-se ca păcătos absolut, să aibă puteri să strige după ajutorul Divinităţii şi, prin Creator să se urce la gradul numit drept absolut (ţadik gamur).

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts