Urmându-ți inima – Partea II

0
47
  1. Măreţia Creatorului şi Mijlocul de a te reuni cu El

Doar scăpând de orgoliul nostru şi prin conştientizarea meschinăriei aspiraţiilor noastre, a slăbiciunii noastre, Omul devine demn de a realiza măreţia Divinităţii. Cu cât îşi va renega mai mult amorul propriu şi se va lăsa atras mai mult de dorinţa spre această grandoare, cu atât mai mult va creşte în el perceperea sublimului, cu nuanţe din ce în ce mai numeroase ale Creatorului aflat înaintea sa. Admirându-l şi palpitând de bucurie va descoperi că a avut mereu parte de atenţie din partea Creatorului, atenţie deosebită, de care cei din jurul său nu au avut onoarea, aceştia neavând vreo idee că ar exista astfel de posibilităţi, de a fi în relaţie cu Creatorul, de a percepe sentimentul sublimului! El este cel căruia i s-a oferit dreptul, (de ce oare ?, nu e clar), de către însuşi Creatorul, dreptul de a plonja în aceste mari întrebări ale existenţei. De aici porneşte în om un profund sentiment de reverenţă faţă de Creator, şi se simte ca scăldat într-un ocean de fericire, fără limite, crescându-i din ce în ce mai mult recunoştinţa faţă de Creator, haBore, paralel nenumăratele sentimente pe care le simte în fiecare moment de reunire cu Creatorul. De asemenea i se aprofundează cunoaşterea şi aprecierea lumii spirituale care i-a fost deschisă, forţele giganteşti, atotputernice ale Creatorului. Pe parcurs îi creşte şi nerăbdarea de a atinge momentul unificării cu EL. Pe acest drum omul descoperă prăpastia care îl desparte de Creator, de asemenea realizează că numai debarasându-se de ego în mod absolut, va putea sări peste această prăpastie!

  1. Viaţa spirituală, o chestiune de viaţă şi de moarte

Poarta intrării în viaţa spirituală li se deschide numai acelora pentru care aceasta înseamnă însăşi viaţa! Această viaţă începe o dată cu încetarea goanei după satisfacţia personală, după bunuri materiale, când omului nu i-a mai rămas decât o singură dorinţă, aceea de a se dedica unui scop unic, sublim: de a ajunge la Creator. Omul ajunge la această realizare – că viaţa nu are nici un sens fără spiritualitate -, doar după un drum greu şi îndelungat, iar cu cât se străduieşte mai mult, cu atât îi devine mai clar faptul că nu-şi va atinge scopul doar prin forţele lui, scopul fiind acela de a deveni egal într-o lume a obiectelor spirituale. Cu trecerea timpului, relaţia dintre ego şi munca depusă pentru a se debarasa de acesta devine directă, adică egoul creşte cu atât mai mult, cu cât străduinţa depusă pentru a scăpa de el, creşte. Egoismul care ajunge să-l domine, îl distruge, împiedicând înaintarea spre eternitate, adevăr, plenitudine. Realizând toate acestea, îi cresc puterile pentru a se elibera din mrejele egoului care îi sabotează evoluarea spirituală. Astfel dorinţa îi tot creşte!

  1. Grandoarea Creatorului – A i te dărui Lui

 Cel mai important lucru pe acest drum, este dorinţa omului de a i se dărui Creatorului. Această dorinţă se realizează pe măsura eliberării sale din cătuşele Egoului. În acest timp se întreabă pe sine pentru ce merită să se ostenească în viaţă? Oare pentru valori materiale efemere, sau pentru eternitate? Din realizările vieţii noastre nimic nu ne rămân, decât momentele de dragoste, de dăruire, sentimente şi concepţii legate de altruism, de sublim. Omul are ocazia de a păşi pe un drum dedicat Creatorului din momentul în care începe să-i perceapă superioritatea şi imensitatea, din care moment nu-i mai este greu să muncească pentru atingerea Lui.

Creatorul acceptă ceea ce dorim să-i oferim, oferind la rândul său atenţia sa Omului care aspiră spre EL.

 Intenţia interioară transformă acţiunile noastre exterioare, automate, în gesturi de dărnicie faţă de Creator. Gândurile sunt ofranda oferită Lui, iar omul, în schimb, are în acest timp sentimentul că el este cel care primeşte de la Creator; posibilitatea de a-i oferi Creatorului este cadoul cel mai mare, care i-a fost dat doar unui mic număr de persoane în fiecare generaţie.

  1. Credinţa şi perceperea Creatorului

Omul care ajunge la decizia de a înceta goana după bunurile materiale pentru a urma calea spiritualităţii, simte că s-a despărţit de întreaga lume. El este singur, plutind în spaţiul infinit, fără sprijin, fără rost. Toate cunoştinţele adunate de-a lungul anilor îi sunt acum de prisos. Simte chiar că îşi pierde prietenii, familia, totul, pentru a putea păşi pe drumul care-l duce spre întâlnirea Creatorului, spre a deveni unul cu El.

Faptul că aceste sentimente îl fac să sufere, provine din lipsa unei credinţe suficient de intense, din lipsa posibilităţii de a-L percepe pe Creator. Omul care suferă, nu a interiorizat încă definitiv încrederea în Supravegherea Creatorului, netrăind Prezenţa Sa şi Guvernarea sa în absolut tot ce îl înconjoară, peste absolut tot ce se întâmplă. Suferinţa sa se micşorează pe măsură ce i se întăreşte credinţa, percepându-L în totul pe Creator. Paralel, creşte în el dorinţa de a se abandona Creatorului, dorinţa de a-L urma cu ochii închişi. În acest stadiu, al progresului spre lumea spirituală, omul e gata să renunţe la tezaurul cunoştinţelor sale, mândria sa, în mod de la sine înţeles, pentru a se reuni cu unicul posesor al inteligenţei supreme şi absolute – Creatorul. Percepţia prezenţei Creatorului se numeşte credinţă (emuna), în Cabala. Procesul acesta al obţinerii Credinţei, pretinde abandonare totală acestui scop, care este de importanţă majoră. Cu cât îi acordă mai multă importanţă, cu atât se scurtează drumul şi cu atât îi creşte credinţa, având şansa de a-i rămâne pe veci în inimă.

  1. Realizarea spiritualităţii: totul depinde de Providenţă sau totul se află în mâinile noastre?

Un mod aparte de Guvernare al providenţei stăpâneşte norocul omului. Omul nu are nici o putere să-şi schimbe norocul, dar se aşteaptă de la om să încerce să-şi schimbe caracterul prin propriile puteri. De fapt el nu e în stare singur să se schimbe, însă pe măsura străduinţei sale, a sincerităţii sale, „îl convinge” pe Creator, acesta efectuând schimbarea sa. Creatorul este cel care-l înalţă dincolo de lumea noastră, spre lumea superioară, cea a spiritualităţii. În mod paradoxal, aparent omul trebuie să creadă totuşi că ar fi primit aceeaşi atenţie de la Creator, în orice caz, chiar dacă nu ar fi depus nici un efort! Important de reţinut: pe tot drumul spiritualităţii, dăm de această contradicţie, aparent paradoxală. Dat fiind faptul că totul este dinainte programat, orice activitate ar îndeplini, omul trebuie să gândească la sfârşitul ei, că ar fi ajuns la acelaşi rezultat, chiar dacă ar fi dormit în tot acest timp. Aici este vorba de faptul că omul nu trebuie să se considere pe sine autorul original al realizărilor sale, ci trebuie să-i ofere creditul Creatorului. Deci, pe de o parte, un mekubal îşi trăieşte viaţa de pământean ca toată lumea, dar în acelaş timp trebuie să fie ferm convins de Guvernarea absolută a Creatorului.

Omul care asociază această Intenţie, tuturor activităţilor sale, va înălţa faptele sale cotidiene la rangul de FAPTE BUNE(maasim tovim), adică spre o gândire spirituală. Un exemplu clasic este când un om bolnav se tratează la medic dar e convins că de fapt este vindecat de Creator, şi îi oferă Lui omagiul recunoştinţei. Deci, mai întâi trebuie să acţionăm ca şi cum totul ar depinde de noi, (să mergem la doctor), iar în cele din urmă, să decidem că numai Creatorul a determinat rezultatele, oricum am fi procedat.

  1. Rolul egoismului în Creaţie – suferinţele care rezultă din egoism

Situaţia de la începutul lumii, a fost aceea a existenţei unui Creator unic! Crearea lumii începe să se desfăşoare prin procrearea, naşterea unei molecule din Creator. Creatorul desprinde din sinea sa o părticică, căreia îi atribuie noi însuşiri, diferite de ale sale. Prin atribuirea proprietăţilor egoiste moleculei, Creatorul desparte această particulă de sine. Această particulă conţine EU-l nostru. Noi am fost o dată parte din Creator, şi chiar acum, în lumea spirituală dezlegată de loc şi de timp, reprezentăm o părticică din EL.

Molecula emanată nu încetează să simtă în profunzimea sa prăpastia întunecată care-l desparte de Creator. Acest spaţiu întunecat începe să se clarifice atunci cînd Creatorul dezvăluie dorinţa de a-şi readuce la El părticica emanată. Noi simţim acest întuneric în viaţa cotidiană, cu toate componentele ei, reprezentate de lumea creată în jurul nostru, prin care Creatorul doreşte să-şi exercite influenţa sa asupra noastră. Însă cum, şi cu ce scop?

Obiectele şi suferinţele vieţii sunt menite spre înălţarea omului deasupra egoismului, prin înţelegerea daunei fără sfârșit cauzată de ego. Omul ajunge să se roage să fie eliberat de ego, să înceteze să dorească, prin dorinţa de a se satisface pe sine, acesta fiind izvorul tuturor suferinţelor. În „Introducerea în Talmudul celor 10 Sfirot”, rav Yehuda Aşlag scrie astfel: „Într-adevăr, dacă vom dori să răspundem doar la o singură întrebare foarte vestită, eu sunt sigur că vor dispărea pentru totdeauna toate îndoielile şi întrebările. Adică, întrebarea pusă de fiecare fiu al Omului, şi anume, care ar fi gustul (taam) şi scopul vieţii noastre?”

Deci, dacă ne vom da ascultare inimii,vor dispărea toate îndoielile noastre în ce priveşte studiul Cabalei. Întrebările existenţiale îşi au originea în inimă, provin din pântece, ele nu sunt raţionale. Ce gust am găsit în viaţă? Ce înseamnă mulţimea de dureri suferite, mult mai mari decât plăcerile resimţite în aceasta viaţă? Acestea ne răsar în suflet când nu mai avem puteri de a suferi, încât moartea ne apare ca o dulce salvare. Care ne este profitul din toate aceste dureri? Cine se delectează, pentru care scop?.

În subconştientul fiecăruia dintre noi se află ascunsă întrebarea despre scopul şi sensul vieţii, care în momente de criză ne străpung sufletul, nelăsându-ne în pace, aruncându-ne în abisurile disperării, dându-ne de înţeles cât suntem de neînsemnaţi. Iar acolo ne zvîrcolim de durere până ni se aduce în cale rezolvarea uşoară, aceea de a continua pe valurile vieţii inconştiente, exact ca şi mai înainte.

  1. Cabala-metodica eliberării din sclavia egoismului

Creatorul ne trimite situaţii în care să descoperim că natura noastra egoistă este sursa neplăcerilor, noi investindu-ne toate resursele în satisfacerea dorinţelor vane. Despărţirea de ego, de interesul propriu care însoţeşte pe om la fiecare pas, eliberează omul de jugul existenţei. Metoda prin care ne eliberăm din această robie, numită egoism, se numeşte Cabala, ea ne învaţă cum să trăim cele ce ni se întâmplă, fără dureri. Creatorul a emanat întreaga lume aflată în jurul nostru, între El şi punctul din inima noastră, în mod special, ca să ne ducă spre dorinţa de a ne despărţi de ego şi în acelaşi timp, de chinuri. Pe de altă parte ea ne conduce la dorinţa de a-L întâlni pe Creator, de a-L percepe. Dorinţa sinceră echivalează în spiritualitate cu fapta, căci o dorinţă genuină duce neapărat la înfăptuire. Putem ajunge la o astfel de dorinţă doar când ne săturăm de a mai suferi, ea începând cu voinţa de a înceta de a suferi. De aici încolo, suntem gata să renunţăm la ego, cauza răului. După renunţarea la ego urmează despărţirea de interesele personale. Încetând să mai sufere, omul este gata pentru întâlnirea cu Creatorul, este pregătit pentru a-L percepe.

  1. Corectare prin intermediul evadării din egoism

NU există liber arbitru, desigur, când eşti împins din spate, fără să fi fost întrebat, spre evadarea din suferinţă. Alegerea e posibilă într-o situaţie neutră, când omul nu se mai află în criză, când poate alege între două posibilităţi, aceea de a-şi urma dorinţele obişnuite, sau eliberarea de ego, de bună voie. Alegerea o face prin prevederea viitorului, pentru evitarea suferinţei pe care deja a cunoscut-o.

Omul care e hotărat să continuie pe acest drum, renunţând la calea egoului, trebuie să-şi concentreze şi să-şi consacre toate gândurile, Creatorului. De asemenea, el trebuie să înceteze a se mai gândi doar la el însuşi, aceasta fiind cauza tuturor suferinţelor. Efortul permanent de a-şi controla gândurile, eliminându-le pe cele nedorite, se numeşte efortul Corectării (tikun).

Concesiuni atât de mari se pot face doar în urma unor încercări destul de crâncene, care să-l determine pe om să renunţe la ego, la suferinţă. Un om care a ajuns la o astfel de pregătire interioară, este fericit şi împăcat cu sine şi cu gradul la care a ajuns, denumit lumea viitoare (Olam ha-ba). Din acest moment tot ceea ce face este consacrat Creatorului. În ce priveşte cerinţele materiale, se restrânge la strictul necesar, nepermiţându-şi a se prefera pe sine, de frica suferinţei provocate în el de orice intenţie egoistă. În faza finală a progresului spre lumea spirituală, un mekubal este perfect indiferent în ce priveşte propriile lipsuri materiale, e plin de experienţă în ce fel să-şi canalizeze ideile spre Creator în viaţa cotidiană, cu familia, la lucru etc, având aparenţa unui om obişnuit. După atâta muncă învestită, această îndemânare devine obişnuinţă, iar apoi, o a doua natură. De aici trece cu uşurinţă la faza a doua a vieţii sale spirituale, devenindu-i o plăcere faptul că poate dărui, dăruindu-i Creatorului prin faptele sale.

  1. Eliberare de egoism de dragul realizării scopului emanaţiei – contopirea cu Creatorul

Plăcerea primită de mekubal nu este obişnuită, ci este un sentiment infinit, atât în timp cât şi în intensitate, fiind la nivel supra-omenesc. Un mekubal se contopeşte cu Creatorul în dragoste eternă, absolută. Această contopire este însuşi scopul creării lumii, iniţiată prin desprinderea unei particele din EL. Contopirea cu Creatorul este posibilă doar după îndeplinirea următoarelor etape: suferinţă în lumea aceasta, renunţarea la plăceri, renunţarea permanentă la plăceri prin alegere liberă şi în final, etapa îndreptării intenţiei (kavana) – a oricărei dorinţe şi gânduri, spre Creator. După acestea se deschide în faţa omului calea spre o nouă viaţă, plină de voluptăţi spirituale şi de odihnă eternă, precum a fost „programul” primordial al Creaţiei.

Forţa spirituală numită – LUMINA CABALEI (Maor haKabala) poate să-l ajute pe om a se debarasa de ego, sursa durerilor. Această forţă are efect asupra acelora ce nu pot trăi fără spiritualitate, care studiază având încredere că în acest fel îşi vor atinge scopul vieţii, ieşind din strânsoarea egoismului la libertate. Aceste persoane vor găsi în studiul Cabalei sprijinul necesar şi recomandaţiile de urmat ca să scape din colivia intereselor personale. Lupta neîncetată de a învinge egoul nu e scutită de suferinţă, dar este şi mai amar pentru ei a continua viaţa ca mai înainte. Lumina Cabalei (Maor haKabala) îi conferă omului în căutare forţa spirituală necesară pentru a voi şi a ieşi din EU-l său, simţindu-se prin aceasta cu adevărat liber.

Pentru cei care nu simt în viaţa spirituală o necesitate vitală, „lumina Cabalei” devine întuneric, şi cu cât vor studia mai cu sârg, cu atât vor deveni mai egoişti, neîntrebuinţând studiul Cabalei spre scopul unic şi sacru căruia i-a fost destinat, „Scopul Emanaţiei”, acest scop fiind – contopirea cu Creatorul.

  1. Cum se transformă o inimă de piatră într-o inimă palpitândă, adevărată

Situaţia în care omul recunoaşte Guvernarea supremă a Creatorului şi o ÎNDREPTĂŢEŞTE pe deplin, se numeşte LINIA DREAPTĂ, sau credinţă. Din momentul în care omul face primii paşi pe calea dezvoltării spirituale şi progresează în ea, el trebuie să acţioneze de parcă ar ştii cu siguranţă că este înconjurat şi dominat de forţa Creatorului absolută şi generoasă faţă de tot Universul.

Deşi conştient de situaţia reală a sa ca neposedând nimic din cele dorite, observând pe cei din jur ca suferind fără sfârșit, totuşi trebuie să-şi amintească faptul că înţelegerea sa este de fapt limitată, fiind reflectarea propriului său ego. Tabloul adevărat al lumii i se va dezvălui omului doar când va atinge starea de altruism absolut, la care stadiu va avea credinţa mai puternică decât aparenţa lumii materiale, etapă denumită – „credinţă deasupra raţiunii”. Omul nu are posibilitatea să-şi aprecieze corect situaţia reală, înainte de a-L percepe pe Creator şi de a-i sesiza Supravegherea, Providenţa Divină; omul nu-şi dă seama dacă se află în ascensiune spirituală, sau în cădere. El poate crede orice, când de fapt se află în situaţia opusă. De exemplu, el poate crede că se află în coborâre, când de fapt este în plină ascensiune, situaţie în care Creatorul îi prezintă pe deplin cine este cu adevărat, când e paralizat de lipsa oricărei plăceri, neputând face nimic. Dar este astfel apropiat de adevăr, chiar mai mult decât anterior, când se bucura ca un copil, pur şi simplu. Acum, așa cum este scris: Crescându-i înţelepciunea, îi cresc durerile (marbeh hochma,marbeh makov)!; dar adevărul este că omul e înălţat pe scara spirituală. Din contră un om poate crede că se află în ascensiune spirituală, când de fapt e în situaţia opusă. Numai cei care îl pot sesiza pe Creator ca Guvernator absolut peste toţi, sunt capabili să-şi dea seama de poziţia adevărată în care se află. Cu fiece zi ce trece sunt mai conştienţi de caracterul lor adevărat, realizând cât este de neputincios omul de unul singur să se corecteze, să se trasforme în altruist. Cu cât este mai disperat, cu atât i se adresează mai ardent Creatorului, implorându-L să-l elibereze din închisoare, văzând că nu are nici o şansă să se ajute singur, ci doar adresându-i-se prin rugăminţi din adâncul inimii; iar atunci El îi va sosi în ajutor. Un supliciu atât de profund, sincer, disperat, din adâncul inimii, este posibil doar după ce şi-a epuizat toate opţiunile şi devine conştient de acest lucru: că a rămas cu nimic. Atunci, dorinţa unică, ardentă de a-l percepe pe Creator conduce la rugăciunea adevărată, izvorată din întreaga sa ființă: de a fi eliberat de inamicul cel mare al său, egoismul. Această dorinţă de a fi salvat, necesită o minune din afara lui, şi el într-adevăr se roagă pentru un miracol, iar Creatorul îi va răspunde atunci şi numai atunci, prefăcându-i inima de piatră, a egou-lui într-o inimă palpitând de spiritualitate.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts