Urmându-ți inima – Partea III

0
36
  1. Lumea Ațilut – Unicitatea Creatorului

Înainte ca acest miracol să aibă loc, înainte să fie corectat de Creator, omul care păşeşte pe drumul transformării spirituale se simte mai rău pe zi ce trece, se simte din ce în ce mai egoist cu fiecare progres, iar de fapt în acest timp e cel mai puţin egoist. Înţelege profund situaţia sa,de aceea e înclinat să se vadă pe sine tot mai rău şi nu ca o persoană mai bună. Cu cât cunoaşte mai profund natura sferelor spirituale, cu atât e mai convins de natura tocmai opusă a sa. Consacră din ce în ce mai mult efort pentru studiu şi spre a înţelege cauzele adevărate ale diverselor situaţii. În această perioadă e posibil să fie cuprins de deznădejde şi epuizare, însă trebuie să învingă aceste sentimente şi să menţină o stare de spirit de optimism şi de bucurie, bazându-se pe încrederea în faptul că Creatorul guvernează asupra tuturor şi asupra a toate cu bunătate absolută.

Aceasta „credinţă dincolo de raţiune”, îşi croieşte calea spirituală pentru a primi „Lumina Creatorului-Or ha-Bore”.

Una din piscurile înaintării pe aceasta cale, este când omul simte că a depus tot efortul posibil din partea lui, dar în van. Din acest moment el poate să strige din abisurile inimii: să fie ajutat de către Bore, căci acesta e momentul de percepere absolută, fără nici o îndoială că străduinţele omeneşti sunt aici fără efect. Până la acest moment de revelaţie, omul încă are iluzii în ce priveşte propriile puteri de a atinge scopul dorit. Tot timpul în care omul se încrede încă în propriile forţe, el nu se poate minţi şi nu poate să strige cu adevărat după salvarea din cer. Dimpotrivă, este purtat de orgoliul egoist spre a-şi mări eforturile, spre a continua să încerce. Doar dispariţia iluziei capacităţii proprii, îl îngenunchiază pe om, ducându-l la încetarea experimentelor sterile, îl conduce la abdicarea cu mâinile ridicate spre Creatorul său, implorându-L să-l salveze de propria sa natură. Încrederea în existenţa şi unicitatea Creatorului are loc când omul se acceptă ca fiind, împreună cu tot ceea ce-l înconjoară, un instrument, kli, în mana Lui.

Atingerea Emanatorului este posibilă numai aceluia care se contopeşte total cu Creatorul, Bore, şi s-a ridicat la gradul de „OLAM HA-AȚILUT”. La aceasta se ajunge după o muncă îndelungată, depusă pentru dezvoltarea dorinţelor potrivite, culminând cu sentimentul că „NU ESTE NIMENI ÎN AFARĂ DE EL”. Olam haAțilut, este lumea reală, şi în ea acţionează cei care au reuşit să-şi anuleze EU-l propriu şi astfel să se contopească cu Lumea adevărată. În aceasta lume nu există altceva decât voinţa şi autoritatea Creatorului. Omul care nu a ajuns la gradul de a percepe pe Creator, nu trebuie să se complacă în ideea că totul este în puterea Creatorului, iar el nu trebuie să facă nimic.

De asemenea, el nu trebuie să-şi imagineze că a ajuns la acest grad, înainte de a fi intrat în lumea numită Olam ha- „AȚILUT”.Omul este obligat să acţioneze numai potrivit cu gradul la care a ajuns. Înainte de a intra în aceasta lume, Olam ha-Ațilut, omul trebuie să acţioneze conform cu ideea că el, prin activitatea sa de om e responsabil de acest proces, de la începutul, şi pe tot parcursul său. La sfârșitul acestui proces, el trebuie să creadă şi în faptul că tot ceea ce a atins prin munca sa, ar fi obţinut oricum, fiindcă tot universul se desfăşoară după programul raţiunii superioare, cea a „Programarii EMANAŢIEI” sau „MACHŞEVET HABRIAH”.

  1. Altruismul – drumul spre contopirea cu Creatorul

Omul nu poate să conceapă însemnătatea iubirii absolute şi a altruismului. Aceste sentimente sunt opuse intereselor personale, egoismului, care sunt trăsăturile sale înnăscute, şi care îi determină fiece mişcare. Altruismul, dorinţa de a se dărui celorlalţi,este dăruită de SUS, şi doar puţini sunt aleşi spre a o cuprinde. Iar în acest caz, dat fiind faptul că oricum altruismul e dăruit din ceruri, pentru ce oare trebuie să ne ostenim atât de mult, până la epuizare, pentru a-l realiza? Doar singur Creatorul are puterea să transforme natura omului, înzestrându-l cu însuşiri cu totul noi.

Răspunsul este:da, este absolut necesară munca grea „de jos”. Este nevoie de o rugăciune, care să fie expresia voinţei uriaşe dinapoia ei, voinţă care nu s-ar ivi niciodată, fără să fie depuse aceste eforturi, care duc la recunoaşterea neputinţei omeneşti. Credinţa şi pregătirea omului, consolidate „de jos în sus”, pregătesc terenul pentru răspunsul dat de Creator, „de sus”. Doar astfel este gata omul să accepte noile caracteristici care constituie împreună ha-NEŞAMAH – Sufletul.

A ne măsura cu împotrivirea ficărei celule din noi de a-şi schimba natura, împotrivirea întregii fiinţe de a abdica în față altruismului care aparţine Creatorului, conduce la îngenunchiere şi la rugăciunea spre obţinerea unui miracol. Din mijlocul disperării şi a înfrangerii potenţialului uman, se întăreşte credinţa, EMUNAH, în atotputernicia Creatorului, care răspunde doar la supliciul venit din adâncul inimii, purtându-l spre altruism, dorinţa de a se dărui celor dinafara lui -”hazulat”. În urma acestei metamorfoze, omul este apropiat de Creatorul său.

  1. Eforturile sunt neînsemnate în comparaţie cu Grandoarea Creatorului

Se poate ajunge la concluzia că merită a investi în aceasta metamorfoză a eului, pe calea negării. Când analizăm drumul care nu duce nicăieri, alergarea neîncetata după existenţa zilnică, după vanităţile acestei lumi, ne întrebăm dacă n-ar fi posibil să câștigăm ceva în plus prin schimbarea noastră, caci oricum suntem în permanentă pierdere în viaţa actuală? Adevărul este că, deja în timpul pregătirii, prin efortul depus ca să atingem aceasta metamorfoză, avem parte de percepţia scopului şi a importanţei vieţii, care creşte în noi în mod treptat, copleşindu-ne de bucurie şi plăcere, şi care devin din ce în ce mai puternice pe măsură ce înaintăm pe această cale şi pe măsură ce investim mai mult din noi înşine. Efortul depus devine neinsemnat pentru cei care simt măreţia Creatorului – „gadlut ha- Bore”, pentru ei nu există decât sentimentul de bucurie. Acest sentiment se aseamănă cu cel simţit de noi când aducem un cadou persoanei pe care o iubim, când nu ne aşteptăm la nimic în schimb, fiind încantaţi doar pentru această ocazie, de a-i oferi cadoul. Tot astfel simte un dansator sau sportiv care nu suferă din cauza efortului depus, ei trăind pentru această profesie. Cei care celebrează măreţia Creatorului, abia aşteaptă o ocazie oricât de mică, să facă ceva de dragul Lui. Iar ceeace părea cândva muncă grea, devine acum întruchiparea voluptăţii şi a libertăţii.

  1. Tabloul real al Universului

Orice lucru din lume se poate cunoaşte şi înţelege prin legătura aprofundată cu aceasta, chiar dacă la început era cu totul străin.Între noi şi Creator este o mare diferenţă în ce priveşte perceptia realităţii: noi trăim obiectele ca separate de noi. Noi „percepem” obiectul „sesizat”. Noi „înţelegem” obiectul „înţeles”. Între obiectul sesizat şi cel care percepe este obligatorie existenţa unei legături în timpul percepţiei. Acestea sunt sentimentele şi simţurile care crează în om legătura dintre el şi obiectele înconjurătoare. Informaţia primită prin intermediul simţurilor sale, omul o primeşte ca informaţie genuină şi obiectivă. Însă e greşit să credem că aceasta e obiectivă într-adevăr. Nu stă în puterea omului să primească o informaţie obiectivă despre aceasta lume. Dacă ar apărea aici un extraterestru, noi nu putem ştii în ce fel ar apare în simţurile lui, lumea noastră. Noi primim de fapt toată informaţia asupra lumii prin intermediul simţurilor, iar ceea ce simţim, noi interpretăm ca fiind obiectiv.

Dacă acceptăm presupunerea că nu există decât Creatul şi Creatorul în aceasta lume, putem interpreta realitatea ce ni se dezvăluie ca fiind imaginea, întruchiparea Creatorului însuşi. Cu cât înaintăm pe treptele spiritualităţii, atingem un tablou din ce în ce mai apropiat de adevăr. Pe treapta cea mai de sus ajungem să-l cunoastem pe Creator, realitatea genuină, autentică, pe când absolut tot ceea ce percepem ca separat de noi, şi în afară de noi, va deveni existent doar în simţuri care sunt intermediarii dintre om şi realitatea din jur, într-o manieră unică fiecăruia dintre noi.

  1. De la întuneric – unde Creatorul este ascuns, spre Lumină

Omul care se află în situaţii, în care nu-l poate percepe pe Creator, se consideră ca fiind în ÎNTUNERIC, în negură. El se aseamănă cu cineva care merge într-un tunel şi susţine că soarele nu există.Chiar în astfel de situaţii,dacă eu mă sprijin pe învăţătorul meu şi pe cărţile potrivite, este posibil progresul pe drumul spiritualităţii. Progresând, omul va percepe că a fost determinată de sus situaţia în care şi-a pierdut credinţa, cu un scop anume,pt a-i îngreuna situaţia, până ce va abdica şi va striga după ajutor, astfel deschizându-i-se calea apropierii de El. Aceste greutăţi sunt „dăruite” de Creator celor pe care doreşte să şi-i apropie.

Cu cât este mai mare trecerea dela întuneric la lumină,cu atât e mai mare schimbarea realizată în om,şi odată cu aceasta creşte și bucuria Creatorului. De asemenea,cu cât e cufundat mai adânc în negură, cu atât i se va mări capacitatea de a-l percepe pe Creator în grandoarea sa, acest lucru producându-i o fericire cu atât mai intensă de noua sa condiţie spirituală, înălţată. În perioada în care se afla în intunericul, în care era ca pierdut, neavând parte de perceperea Creatorului, lipsit fiind de credinţă, îi rămânea doar posibilitatea să se agaţe de ajutorul venit din cărţi şi de la învăţătorul său,căutând calea de a ieşi din acest hău. O rază de lumină, subţirică, o scăpărare a sesizării Creatorului, va anunţa începutul recuperării, „salvării”. „GHEULA”. Această perseverare în a se menţine în sentimentul primordial, printr-o raţionalizare permanentă şi intenţionată, va face posibilă evadarea din starea de necredinţă. Cu timpul, omul va învăţa că aceste situaţii întunecate sunt menite să-l ajute şi nu să-i dăuneze. Ele sunt trimise anume, de sus pentru acest scop. Astfel va învăţa a le accepta cu înţelegere, chiar cu dragoste; va accepta faptul că creatorul a creat în el negura aceasta, va învăţa a nu se teme de obscuritate, fiind sigur că în fiecare ungher licăresc razele de lumină care aşteaptă să fie captate şi îmbrăţişate de el.Omul care nu va încerca să capteze razele de lumină hoinare, e în pericol să rămână în întunecime, Creatorul ascunzându-se total dinaintea lui. Când situaţia e de acest fel, când omul este izolat de sentimentul guvernării creatorului atotprezent, atunci omul îşi pierde sensul, care l-a însoţit înainte în viaţa de spiritualitate. În acest moment nu mai înţelege cum a putut să creadă, renunţând la raţiune şi la simţul realităţii. E total lipsit de credinţă şi continuă în acest mod până ce Creatorul trimite noi scăpărări de lumină, care-l recuceresc.

  1. Legea echivalării formei a obiectelor lumii spirituale

Dorinţele omului constituie aşa numitul VAS, în ebraică-KLI. În acest vas omul poate primi plăcere sau lumină superioară. Aceste dorinţe trebuie obligatoriu să se asemene prin firea lor şi însuşirile lor, cu lumina superioară, altfel ea nu poate intra în vas. Acest fapt este în concordanţă cu legea „echivalării formei obiectelor spirituale” – HOK HIŞTAVUT HAŢURAH ŞEL HA-OBIEKTIM HA-RUHANIIM.Apropierea sau îndepărtarea, contopirea reciprocă şi unificarea sunt posibile numai în funcţie de aceasta lege, sau” legea echivalării, a nivelării însuşirilor”. Astfel dacă omul reuşeşte să se debaraseze de egoismul său, să-şi sublimeze inima, inima i se va umple de percepţia Creatorului,potrivit acestei „legi a echilibrării caracteristicilor LUMINII ŞI VASULUI”. Omul poate iesi din situaţia în care se află şi chiar poate să înainteze prin ea, doar cu o condiţie: aceea de a crede că absolut toate întâmplările din viaţa lui sunt alese anume pentru el de Creatorul său, pentru a-l împinge înainte spre următoarea treaptă spirituală.Prin urmare va accepta cu drag chiar şi greutăţile întâmpinate pe drum, chiar în situaţii disperate, după cum îi apar lui. Acestea sunt situaţiile care-i oferă ocazia să cheme în ajutorul său pe Creator, şi chiar să-i aducă mulţumire, indiferent cât de jos şi cât de disperat ar fi.

  1. Cele Șaptezeci de trepte ale lumii spirituale

Esenţa spiritualităţii este esenţa eternităţii. Căci ea nu se pierde din univers în nici un caz.Nici chiar când este atins scopul final.Pe de altă parte, Egoismul de esenţă pământeană, voinţă primordială venită cu omul, din momentul procreerii sale, scopul său fiind material, este menit să piară din moment ce va fi corectat.

LOC spiritual – makom ruhani – este locul ocupat pe scara ascensiunii spirituale, loc atins printr-un anumit grad de concordanţă cu însuşirile Creatorului. Toţi oamenii aflaţi pe o anumită treaptă spirituală, la care au meritat să ajungă, cu toţii percep, văd, trăiesc experienţe asemănătoare. Drumul spre Creator trece prin 70 de trepte, 70 de „feţe” diferite. Fiecare dintre ele este sesizată, identificată în mod specific, conform cu caracteristicile acelui grad. Omul care şi-a însuşit caracterul unei anumite trepte, vede o nouă lume, un Creator Nou. Cei aflaţi pe aceeaşi treaptă spirituală, văd aceleaşi fapte şi evenimente. De exemplu cei aflaţi pe gradaţia numită „Avraam”,văd şi ştiu cele spuse de Avraam lui Isaac, dat fiind faptul că se identifică cu esenţa acestei gradaţii, cu esenţa lui AVRAAM. Fiecare interpretare a TOREI a fost scrisă de pe treapta spirituală atinsă de acel autor. Fiecare din cele 70 de trepte spirituale există în mod obiectiv. Omul care atinge o anumită treaptă spirituală şi se găseşte în aceasta, primeşte şi vede tabloul lumii în mod identic cu acela primit şi văzut de tovarăşul său care se află împreună cu el pe acea treaptă, precum şi noi vedem lumea noastră la fel ca toţi oamenii.

  1. Lumina Superioară se află în repaos total

Cu apariţia perceperii minimale a ceea ce înseamnă altruism, omul intră pe un traseu întortocheat al înălţărilor şi căderilor spirituale.Progresul spiritual se aseamănă cu aceea a unui copilaş care învaţă să umble cu ajutorul mamei. Ea îl ţine de mană, el se simte sprijinit, şi deodată, mama îşi retrage mâinile lăsându-l pe copilul ei cam dezorientat, totuşi continuând să înainteze spre ea. Doar în acest fel va putea să-şi înveţe copilul să meargă de unul singur. Tot astfel, Creatorul ne aşteaptă să păşim spre El cu voia noastră, iar noi ne simţim părăsiţi de dansul.Este afirmat, scris, de cei înţelepţi că lumina superioară este în repaos absolut. În lumea spirituală, repaosul înseamnă lipsa unei dinamici a voinţelor, adică acestea nu se schimbă. În lumea materială, schimbarea unei dorinţe prin alta nouă duce la înfăptuirea oricărei acţiuni ale noastre. Mişcarea este posibilă doar prin înlocuirea dorinţelor cu altele. Lumina superioară, dăruirea permanentă venită de la Creator, este în repaos absolut, fiind neschimbat, gata mereu să fie a noastră. Noi ne aflăm mereu, chiar şi acum, într-un ocean de lumină, dar din cauza egoului încăpăţanat al nostru nu putem simţi plăcerea adusă de aceasta lumină care ne inundă permanent.

  1. Plăcerile acestei lumi, drogul care întârzie corectarea

Plăcerile acestei lumi se divid în mai multe categorii: prima este aceea a bogăţiei şi a faimei, dorită de toţi. Cea de-a doua categorie este cea a plăcerilor domestice, acceptate de toţi ca fiind naturale. În categoria a treia intră plăcerea de a iubi, plăcerile provenite prin folosirea celorlalţi şi plăcerile induse prin încălcarea legii. Acestea din urmă sunt condamnate de societate, care le pedepseşte. Nici o societate nu acceptă folosirea drogurilor, investind uriaşe sume pentru lupta contra folosirii lor. Dauna pe care le provoacă este indirectă, cei drogaţi fiind reduşi la o singură nevoie, aceea de a li se administra drogul într-un mod regulat, neinteresându-i nimic pe lume! Societatea nu a găsit calea să le procure acestora drogurile necesare zi de zi, acest fapt ducând la acte de violenţă şi la distrugerea propriilor familii pentru a a putea face rost de sumele mari necesare achiziţionării drogurilor.

Plăcerile acestei lumi sunt mincinoase în esenţa lor. Goana inconştientă după fericirea pierdută, ne deturnează de la calea adevărată. Răspunsul la infinitele căutări ale paradisului, nu se află în lumea obiectelor mărginite, efemere, ci numai în lumea spirituală! Noi suntem înlănțuiți de moda capricioasă, de nevoia de a ne cumpăra mereu lucruri noi, bucuria fiind de scurtă durată şi lăsându-ne frustraţi, iar şi iar. Suntem chiar noi surprinşi cât de rapid ne pierdem interesul față de realizările deja experimentate, proiectându-ne scopuri noi pentru a fi atinse. Fără speranţă în viitor şi fără plăceri prevăzute pentru viitor, fără goana în căutarea acestora, ne simţim fără sens în viaţă. Oare goana pentru a ţine pasul cu moda nu e asemenea dependenţei de droguri? Prin ce oare diferă plăcerile provenite de la acestea de plăcerile oferite de restul obiectelor din viaţa materială? Oare care să fie explicaţia pentru faptul că Guvernarea supremă – Creatorul, precum şi cea de dedesubt, a statelor din întreaga lume, se împotrivesc cu atâta vehemenţă folosirii drogurilor îmbătătoare, promulgând legi stricte, luptând contra lor ?!

Drogul deconectează pe om de viaţă, făcându-l indiferent faţă de dauna cauzată de ele, împiedicându-l prin aceasta de a se lupta, a deveni conştient de necesitatea de a se corecta. Un om de rând, care nu foloseşte astfel de substanţe îmbătătoare, ajunge treptat, în urma unor serii de încercări şi experienţe ale vieţii, să realizeze unde se află, să dorească o schimbare profundă – corectarea prin spiritualitate. Unii se apropie astfel de Cabala. Omul în momente de durere, cele mai grele ale vieţii, se adresează Creatorului, invocându-i ajutorul. Drogurile îl îmbată pe om, îl păcălesc prin plăcerea fără rost, îl poartă departe de progresul spre spiritualitate, care reprezintă adevărata împlinire a condiţiei umane.

  1. Micimea omului faţă de Creator – Omul ca centru al întregii Creaţii

Pe drumul studiului Cabalei, omul întâmpină greutăţi mari în a rămâne concentrat pe direcţia sa, chiar şi cei care învaţă din proprie plăcere. Omul care doreşte a studia cu intenţie altruistă, de dragul Creatorului, se concentrează pentru a vedea în orice pe Creator. Deci se priveşte cu ochi critic, în continuu readucându-se la acest punct de vedere, de fiecare dată când uită de acest lucru.

Singura însuşire creată în noi de Creator este aceea a egoismului nostru, astfel dacă reducem ego la punctul zero, reuşim din nou să-l resimţim numai pe Creator, situaţie în care ne aflam înainte de Crearea Lumii, în care trăim contopirea trupului material cu sufletul Creatorului.Munca interioară se efectuează prin întărirea sentimentului meschinăriei omului în comparaţie cu Creatorul, pe de o parte, iar pe de alta, trezirea sentimentului de mândrie de a fi centrul, scopul acestei CREAŢII, calitate conferită doar acelui om care se străduieşte să atingă scopul creaţiei lumii. Altfel, nu este demn de a se numi centrul creaţiei, nefiind diferit de toţi ceilalţi. Din aceste două situaţii contradictorii se cristalizează în om două feluri de adresare către Creator, una pentru a-i cere ajutor, iar a doua pentru a-i mulţumi că i-a oferit ocazia să-i devină apropiat.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts