Urmându-ți inima – Partea IV

0
42
  1. Rugăminte şi cerinţă de a fi ajutat de către Creator – Dialogul neîntrerupt cu Creatorul

Rugămintea şi cerinţa de a fi ajutat din Ceruri sunt mijloacele principale care ajută în progresul spiritual. Rugăciunea direcţionează pe om să ceară putere şi credinţă, să fie destul de tare pentru a se lupta contra egoismului, contra raţiunii. De asemenea, să fie în stare să se încreadă în propriele forţe, în unicitatea şi măreția Creatorului, a fi destul de tare pentru a nu se teme de viitor.

Intenţii artificiale în timpul rugăminţii, ori a faptelor, nu sunt acceptate de către Creator, pe care nu-l interesează exteriorul, ci doar sentimentele venite din adâncul inimii. Singurul lucru pe care omul trebuie să-l îndeplinească, este să fie sincer cu adevărat, intenţionat într-adevăr, din adâncul inimii, față de Creator, purtând un dialog permanent şi neîntrerupt cu Acesta.

  1. Credinţă dincolo de Raţiune

Auzul – reprezintă credinţa pentru că urechea aude ceea ce inima crede.Vederea se numeşte ştiinţă, cunoaştere, raţiune, pentru că omul nu trebuie să creadă cele ce i se spun, ci doar ceea ce vede cu ochii săi. Cât timp nu e dotat din ceruri cu proprietatea de altruism, în locul celei a egoismului, omul nu poate vedea adevărul – adevărat, pentru că tot ceea ce cunoaşte, este datorat experienței simţurilor materiale, egoiste iar acest fapt va îngreuna şi mai mult eliberarea sa de ego. De aceea, la începutul călătoriei spirituale, omul trebuie să se împotrivească pur şi simplu egoului, încrezându-se în drumul său, spre atingerea sublimului, prin ceeace se numeşte „credinţă deasupra raţiunii”.

  1. Corpul nostru – egal cu dorinţa de a primi, constituie însuşi egoismul

ESENŢA spiritualului trebuie să fie apreciată la adevărata ei imensitate, pentru a putea transforma egoismul în altruism, cunoaşterea în credinţă, comparând această esenţă cu viaţa noastră materială, imperfectă. Este necesar să înţelegem inferioritatea muncii pentru susţinerea acestei vieţi materiale, şi înălţarea conferită prin dedicarea noastră atingerii Creatorului. Este mai plăcut şi chiar mai uşor să muncim pentru acesta, decât în serviciul corpului material, niciodată satisfăcut. Satisfacțiile corpului sunt mici şi efemere. Deci trebuie să punem în balanţă şi să alegem, pentru cine preferăm să depunem eforturi. Alegerea este liberă, depinzând numai de noi. Pe cine alegem: Creatorul sau corpul nostru? Cu cât realizăm mai profund meschinăria noastră, cu atât ne este mai uşor să alegem trecerea de partea Creatorului.

  1. Lumină reflectată, lumină interioară, lumină înconjurătoare

Omului, care aspiră spre dezvoltarea spirituală, îi este necesară o gândire independentă şi originală, prin care se va elibera de prejudecăţile şi stereotipurile în care a trăit toată viaţa. Însăşi hotărarea de a acţiona conştient şi nu automat, îl transcende pe omul care a hotărat în acest mod curajos, spre dinamica evoluării spirituale. Pentru a pătrunde acest proces este indispensabil sentimentul de moarte spirituală din viaţa noastră cotidiană, pentru a începe acest proces, este absolut necesară rugăciunea. Precum sâmburele în pământ e dezintegrat înainte ca planta să încolţească, tot astfel explodează creşterea spirituală din senzaţia de mort viu, sesizată de omul setos de spiritual.

Pentru a ajunge la fructificare, pământul uscat al concepţiilor precedente, trebuie să fie arat şi prelucrat, astfel dăruind bucurie, mulţumire celui care a început un drum nou de gândire originală, cu ondulările ei spirituale. Înălţarea spirituală se efectuează prin împotrivirea la egoism, iar omul, aspirând la acest scop, îşi reevaluează motivaţiile şi ambiţiile. Plăcerile pe care le consideră ca fiind apreciate de Creator, şi le permite, iar pe cele contrarii, le elimină. În limba Cabalei, se spune că „forţa dorinţei fiind ecranul raţiunii, El socoteşte cantitatea de plăcere pe care este posibil să o primim, astfel încât să facem plăcere Creatorului, pe măsura exactă a dragostei noastre faţă de El, adică lumina reflectată. Cantitatea de plăcere pe care hotăreşte omul să o primească, se numeşte lumina interioară. Iar diferenţa de lumină pe care nu o primeşte pentru a nu-l întrista pe Creator, se numeşte lumină înconjurătoare – dacă ar fi primit-o, ar fi făcut-o fără a ţine cont de Creator, ci pentru a se mulţumi doar pe sine”. În acest fel toate faptele omului sunt definite prin dorinţa aprigă de a-i produce mulţumire Creatorului său, şi nu prin dorinţa de a se apropia de EL, sau de a fi îndepărtat de El, acestea din urmă fiind şi ele dorinţe egoiste.

  1. A înfăptui de dragul Creatorului

Sentimentele cele mai puternice le percepem cu toată fiinţa, şi nu doar printr-un anumit organ. Omul care-şi analizează sentimentele şi dorinţele, poate judeca dacă inima şi raţiunea îi sunt identice. Pe măsura nepotrivirii acestor două, inima şi mintea, corpul arată împotrivire. De exemplu se poate verifica, în timpul citirii rugăciunii din carte, dacă gândurile, sentimentele, dorinţele, corpul, toate participă în plin acord cu cele exprimate de gură? Sau oare lucrurile sunt rostite automat? Corpul se opune dând o senzaţie de stingher fizic, tocmai în acele părţi ale rugăciunii care sunt cele mai importante şi mai eficiente. Citirea în mod automat din cartea de rugăciuni, pentru a evita aceste senzaţii, duc la pierderea efectului pentru care a fost menită rugăciunea.

Merită de verificat intenţia inimii, mesajul pe care doreşte omul să-l transmită Creatorului prin rugăciune. El este impresionat de vibraţiile inimii, ale raţiunii, a corpului, iar nu de vorbe mormăite de buze. Rugăciunea este munca inimii, în care inima este sincronizată cu cele rostite de gură. Munca cu tot corpul duce la reacţia întregului corp, în care timp corpul se împotriveşte cu vehemenţă să se despartă de egoism, până într-atât încât se împotriveşte să ceară ajutor de la Creator, acest fapt semnalând că tocmai această rugăciune este cea perfectă pentru salvarea din exilul spiritual.

  1. Evenimente istorice – rezultatul direct al egoismului şi altruismului

Tot ceea ce i se întâmplă poporului este rezultatul forţelor spirituale în acţiune. Este posibil să examinăm în retrospectivă şi să observăm cum, în decurs de sute de ani au loc legături de cauză – efect în tot ce priveşte istoria noastră. Cel înţelept, mekubal, care vede viitorul, nu se mulţumeşte să aştepte evenimentele. Fiindcă are puterea să prevadă viitorul, este capabil să evite calamităţi. Realitatea din lumea noastră se creează ca rezultat direct al acţiunii forţelor spirituale, care acţionează dincolo de percepţia noastră. De aceea, înţeleptul, mekubal, are posibilitatea să observe evenimentele înainte ca să ajungă la înfăptuire, înainte să se dezvăluie în lume, şi poate să le prevină… Însă dat fiind că aceste evenimente sunt necesare corectării, ele de obicei nu sunt anulate, ele sunt mijloace trimise de Sus, ca să ne conducă spre corectare şi nu ca să ne producă suferinţă. Rolul celui mekubal în lume nu este cel de magician, ci acela de a oferi ajutor tuturor, prin ridicarea nivelului de înţelegere a necesităţii corijării. De asemenea, el poate oferi ajutor indivizilor care o solicită în mod personal.

Exilul Israelului (cei care doresc pe Creator) va continua până la momentul în care vom fi gata să ne luăm rămas bun de la dorinţele noastre egoistice. Cât timp nu ne vom corija egoismul, va dăinui ura, îndreptată către noi din toate direcţiile. Faptul că noi evreii menţinem egoismul, continuând să-l servim, conferă popoarelor lumii puteri să ne domine. Dacă am da importanţă cât de mică altruismului, preferându-l egoismului, nu am fi criticaţi de nimeni, nu am fi dominaţi de nici un alt popor. În momentul în care vom difuza Cabala tuturor popoarelor, vom primi Țara şi libertatea. Toate evenimentele istorice sunt rezultatul forţelor spirituale, egoiste sau altruiste. Astfel renunțarea la dorinţe – forţe egoiste, va fi paralelă cu îngenunchierea faţă de celelalte naţiuni.

  1. Detaşarea de plăcerile materiale – schimbarea inimii de piatră într-o inimă palpitândă

Omul nu e capabil de unul singur să-şi stăpânească inima, poate să fie el cel mai deştept şi mai talentat şi mai tare în toată lumea. Singura cale spre a se schimba, este aceea de a efectua în mod mecanic „fapte bune”(cu înţelesul spiritual – adică a atribui totul Creatorului), paralel cu cererea de la Creator să ne confere o altă inimă, să schimbe vectorul dorinţelor noastre. Pretenţia trebuie să fie de a ni se da o singură dorinţă, puternică, o voinţă profundă, ea însăşi fiind rugăciunea. Această dorinţă uriaşă micşorează, până la dispariţie toate celelalte dorinţe pe care omul ar vrea să le sublimeze. Pentru a crea această dorinţă unică, puternică, omul trebuie să i se dedice ceas cu ceas, zi de zi, neavând voie să dispere, chiar când îşi dă seama cât de cufundat este în ego, fiindu-i prizonier. Să nu slăbească eforturile chiar dacă este foarte obosit, sau alte probleme îi pretind toată atenţia.

Trebuie să ţinem minte că această muncă nu reprezintă deocamdată muncă spirituală, ci efort egoist, pentru că efectuarea transformării adevărate – eliminarea egoismului – Îi aparţine Creatorului. De asemenea, când omul se opreşte pentru a-şi examina realizările, el descoperă cu părere de rău că, de când a început să studieze Cabala, viaţa sa nu numai că nu s-a ameliorat, ci dimpotrivă a devenit mai grea, în special faţă de colegii care au continuat să progreseze în viaţa materială. Iar el în acest timp doar stă şi studiază. Numai rezistenţa la cei din jur, la obiecţiile raţiunii şi ale trupului, căleşte şi construieşte în om dorinţa adevărată – vasul spiritual (kli ruhani). Şi cum să ne măsurăm cu torentul de mustrări, obiectări, pretexte? Pentru că acestea sunt argumente ale egoului, nu are rost să intrăm în discuţie cu ele, căci oricum egoismul este menit să ne detaşăm de el. În schimb, să ascultăm de oamenii de prestigiu în studiul Cabalei, care s-au ridicat la gradele superioare ale sferelor spirituale şi cărora le stă în putere să ne ajute să păşim pe drumul parcurs de ei – mekubalim.

Trebuie să acceptăm cu înţelegere faptul creşterii egoului tocmai aproape de separarea de el, şi să sperăm că acum, cu adaosul de egoism, vom reuşi să-l urâm într-adevăr, astfel încât pretenţia noastră la Creator de a ne elibera de ego, va fi primită în cer, şi El va efectua corectarea noastră (haTikun). Ajutorul este trimis în măsura în care reuşim a percepe grandoarea Creatorului. Cu cât acest ajutor creşte, cu atât omul este gata să se supună de bună voie, sesizând măreţia Creatorului. Astfel reuşeşte să rupă lanţurile egoismului, ale „dorinţei de a primi” (raţon lekabel). Această gradaţie se numeşte schimbarea inimii de piatră, care se simte doar pe sine, cu o inimă vie, palpitândă, simţindu-i pe toţi ceilalţi.

În lumea noastră,omul înaintează cu ajutorul picioarelor – organul mişcării, iar când îşi atinge scopul,se foloseşte de mâini pentru a primi. Organele spirituale funcţionează invers. Omul va atinge scopul Creaţiei numai dacă va „ridica mâinile” doar pentru a dărui, şi refuzând folosirea raţiunii pe treptele scării spre spiritual.

  1. Suferinţele Omului de dragul corectării – Bunăvoinţa arătată de Creator

Dacă scopul Creaţiei e acela de a ne răsfăţa pe noi, de ce atunci drumul care conduce la plăcere este presărat cu atâtea greutăţi ? Omul a fost creat de Creatorul perfect. Perfecţiunea este caracterizată de repaos, în timp ce o stare de imperfecţiune, de nemulţumire, produce o deplasare, cu scopul umplerii acestui gol. Omul iubeşte repaosul, iar pentru a renunţa la odihnă el trebuie să resimtă necesităţile existenţiale, ca de exemplu hrană, adăpost, etc. Trăirea unor astfel de lipsuri împing pe om să încerce a le satisface. Cu cât suferă mai mult din cauza lor, cu atât vor fi mai mari sacrificiile pe care este gata să le facă, pentru a scăpa de suferinţa cauzată de aceste lipsuri. De aceea, dacă Omului îi sunt trimise de Creator suferinţe din cauza lipsei de spiritualitate, acesta va fi gata să depună eforturile necesare pentru atingerea spiritualităţii care-i este necesară. Iar când va realiza acest lucru – atingerea spiritualităţii, scopul creaţiei – va avea parte prin trăirea ei de o mare plăcere, care i-a fost destinată din zorii Creaţiei lumii. De aici rezultă că, oricine doreşte să urmeze calea spirituală, nu percepe suferinţele care-i provin din egoism ca pedeapsă sau ca blestem de Sus. Exact invers, el îşi primeşte durerea cu drag, înţelegând că însuşi Creatorul i-a adus-o, pentru a încerca să-l ajute.În retrospectivă, persoanei care a atins lumea spirituală cu bucuriile care o însoţesc, îi devine clar cât de mult i-a lipsit spiritualitatea. În mod natural, lipsurile materiale produc o suferinţă mai evidentă decât lipsa plăcerii prin spiritualitate. Pentru a-l atrage pe Om spre Divinitate şi plăcerile care o însoţesc, Creatorul îi provoacă durere prin lipsa Creatorului. Sentimentul de plenitudine infinită care se resimte cu cea mai mică plăcere adusă de spiritualitate, nu se poate atinge atâta timp cât ne delectăm prin materialitate.

  1. A căuta spiritualul de dragul plăcerii conferite de acesta

Cei care se delectează prin spiritual sunt în pericol de a fi în mrejele egoului. Aceasta – când cauza studiului Cabalei este plăcerea conferită de spiritualitate – fiind mai mare decât plăcerile vieţii cotidiene, de care suntem deja plictisiţi. În acest caz lipseşte însăşi esenţa spiritualităţii, credinţa, care devine superfluă, omul dorind a se satisface, şi atât. Totuşi, aceasta etapă este ncesară pentru începători, ajutându-i să pornească pe calea care conduce în continuare spre tikun/corectare.

  1. În viaţa spirituală, eficienţă versus daună, egalează minciună versus adevăr

Fiece persoană este convinsă că ştie cel mai bine cum trebuie să-şi trăiască viaţa. Originea acestui sentiment este concepţia egoistă căreia îi este prizonier omul, pe care nu o poate înlătura, pentru a-şi aborda Eul. Aceasta explică siguranţa în faptul că el este cel mai deştept din lume în ceea ce-l priveşte pe el şi dorinţele cele mai fierbinţi la fiecare moment dat.

Creatorul a creat în lumea noastră o guvernare supremă, care constă din legi clare, fizice, interioare – legile naturii. În viaţa din lumea noastră nu e posibil să nu te supui acestor legi. Dacă cineva sare de pe stâncă, nu poate evita căderea în abis, lovitura etc. Aceste legi fixe, clare au fost create anume de Creator pentru a ne învăţa să fim grijulii în a ne păstra viaţa. Omul nu înţelege că există consecinţe profunde la fiecare faptă a sa.Omul nu cunoaşte legile care îl domină chiar dincolo de legile naturii, şi de respectarea cărora depinde supravieţuirea.

El trebuie să înveţe încă de la începutul drumului spiritual că legea cea mai importantă, prin care acţionează şi legile naturii şi pe care ne este interzis să o ignorăm, este legea care pretinde să ieşim de sub controlul plăcerilor care ne dictează acţiunile. Valorile de ADEVĂR – MINCIUNĂ sunt acelea care dictează cine va devia spre ea balanţa dintre stricăciune şi utilitate.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts