Urmându-ți inima – Partea VII

0
85
  1. Liberul arbitru – a învăţa sau nu, Cabala

Aşadar liberul arbitru este exercitat doar în absenţa Creatorului. Dar este oare posibilă alegerea liberă când omul se află înlănţuit de EGO, care îi dictează alegerea?! Cum poate face Creatorul posibile condiţiile neutre, în care alegerea este liberă? Şi de fapt despre care alegere este vorba­? Unul dintre concurenţi este o viaţă plină de suferinţă, care se va sfârşi fără rost, iar al doilea concurent este viaţa eternă, plină de încântare. Principiul liberului arbitru se exprimă prin două acţiuni principale din partea Creatorului: prima este aceea de a se prezenta uneori în faţa omului, dăruindu-i forţă şi serenitate prin această întâlnire cu forţele spirituale. A doua este aceea de a ne fi dăruit ştiinţa Cabalei. Omul care doreşte să-şi schimbe situaţia şi să ajungă la Creator, învaţă aceasta ştiinţă, prin care ajunge să atragă asupra sa lumina înconjurătoare (Or Makif).

Celelalte modalităţi de studiu ale Torei, Bibliei, nu ating puterea luminii înconjurătoare. Cea mai mare putere emanând spre noi fiind aceea atinsă prin studiul Cabalei. Aceasta deoarece Cabala ne învaţă edificii spirituale care TREZESC această LUMINĂ asupra omului. Astfel, omul este liber să aleagă să studieze Cabala – iar dacă a decis astfel, libertatea va consta în cantitatea de studiu pe care va fi gata s-o investească în viitor.

Ascunderea Creatorului, revelarea sa, construcţia deosebită a treptelor scării spirituale, conţinute unul în următorul, aidoma unui telescop.Orice contact între Om şi Creator, începând cu cel mai limitat, ca începători, şi până la nivelul cel mai evoluat al întâlnirii cu „locul” unde este Creatorul, se realizează prin intermediul scării spirituale.

Toate treptele acestei scări se află în sferele spirituale- lumile spirituale. Pe treapta cea mai înaltă se găseşte Creatorul, iar treapta cea mai de jos atinge lumea “aceasta”.

Omul care nu a pornit încă pe drumul spiritualităţii, se află sub gradul spiritual cel mai de jos, pentru că natura egoistă primordială absolută a sa nu-i permite să fie în vreun mediu spiritual. Urcarea pe treapta spirituală următoare e posibilă doar prin echivalarea însuşirilor sale cu acelea ale gradului următor. Perceperea gradului acesta e posibil mulţumită edificiului deosebit al treptelor scării spirituale. Scara nu este edificată doar de jos în sus, treaptă peste treaptă, ci treptele se află situate una în interiorul celeilalte, printr-o porţiune a lor, ca telescopul, astfel încât jumătatea inferioară a treptei este îmbrăţişată de jumătatea superioară a treptei aflate inferior faţă de ea. Tot astfel, noi, conţinem partea inferioară a treptei de deasupra noastră, inclusiv în persoanele cele mai indiferente la spiritualitate, dar aceştia nu sunt deocamdată conştienţi de o astfel de prezenţă a Divinităţii, provenite de la prima treaptă şi pătrunzând în partea superioară a lor: imaginaţi-vă paharele de picnic aşezate unul în altul ca într-o coloană!

Treapta aflată deasupra noastră se numeşte CREATOR, pentru că ea ne procreează, ne dă vitalitate şi ne guvernează. Dat fiind că noi nu percepem treapta aflată deasupra noastră, ni se pare că nu există Creator. Omul care a ajuns la etapa în care discerne cu siguranţă existenţa Guvernării supreme a Creatorului Universului, în practică îşi pierde liberul arbitru. El percepe Adevărul şi ştie de acum că numai o singură forţă şi o singura voinţă a creat şi guvernează universul întreg. Din acest motiv se ascunde Creatorul, pentru a permite libertatea de alegere, doar astfel fiind posibilă dorinţa de a-L ajunge, dorinţa de a face orice pentru a-L atinge şi a te contopi cu EL fără vreo răsplată.

Munca interioară este posibilă numai în situaţia în care Creatorul se ascunde. Dacă i-am percepe grandoarea cu uşurinţă, din acel moment am deveni sclavii Lui, fără vreo posibilitate de a alege, de a gândi sau de a dori în mod indepenent, fără exersarea muncii interioare cu adevărat. Astfel, pe de o parte, Creatorul se ascunde pentru a-i permite omului să fie independent, iar pe de altă parte i se dezvăluie pentru a-l ajuta să se despartă de ego, al cărui prizonier îi este. Cele două situaţii alternează după nevoie, şi omul se simte, când doar pe sine şi forţele egoiste care îl stăpânesc, când descoperind pe Creator, îi sunt revelate forţele spirituale.

  1. Ascunderea Creatorului are ca scop binele omului, care încă nu este pregătit să pornească în expediţia spre Spiritualitate

Creatorul adoptă pe lângă dorinţa de a dărui, însuşiri egoiste, asemeni omului, pentru a-i fi aproapiat, pentru a-i permite să-L sesizeze. Fiind încă sub stăpânirea egoului, omului îi este mai simplu să creeze legătura cu un Creator mai puţin altruist, având astfel posibilitatea de a percepe treapta superioară lui. Acestea toate trezesc iarăşi un paradox: egoismul inspirat, sau indus de cel Divin este menit să-l apropie pe om de cele cunoscute lui, dar prin acest lucru, îl îndepărtează de Creator. Însuşirile egoiste îl dezamăgesc pe om în ce priveşte partea plăcută şi fermecătoare a studiului Cabalei, precum şi siguranţa şi liniştea oferite de aceasta. Dar în acelaşi timp este atras spre alegerea de a descoperi pe Creatorul care se ascunde, pentru că el nu este încă pregătit, vasul nu e gata să primească delectări spirituale, nefiind eliberat din ghearele egoismului.

  1. A înălţa MAN

Este acceptat ca proces pozitiv,sentimetul de gol şi regresia spirituală, trăite de studentul începător. Aceste sentimente grele călesc pe omul doritor de a se dedica studiului Cabalei. El are obligaţia să adune forţele necesare pentru a alege, de asemeni pentru a realiza situaţia în care Creatorul este ascuns, anume, pentru a-i oferi ocazia de a-L depăşi iar, cu puteri reînnoite, anume pentru a-l face să înţeleagă că pierderea vitalităţii studiului se datorează absenţei altruismului. De asemenea va fi nevoit să realizeze că tot acest timp, el fiind cufundat în ego, Creatorul nu are posibilitatea de a i se revela, fiind obligat în continuare să ascundă caracterul său adevărat – altruist! Sentimentul de vid spiritual are ca înţeles faptul că omul începe să perceapă gradul superior al său. El începe să realizeze că senzaţia absenţei Creatorului îşi are originea în lipsa echivalării însuşirilor omului cu cele ale Creatorului. Realizarea acestui fapt îl conduce la pretinderea ajutorului Creatorului spre corectarea egoului care îi înlănţuie personalitatea şi este o piedică pe calea spiritualităţii – această pretindere numindu-se „a înălţa MAN”.

Drept consecinţă a cererii MAN-ului, Creatorul i se dezvăluie în mod parţial omului. Acest act se petrece astfel: superiorul îşi „ridică AHAP”-ul, prezentându-şi însuşirile adevărate, ascunse mai înainte sub masca de ego. Cu aceasta ocazie, el dezvăluie şi plăcerile spirituale potrivite gradului dezvăluit. Această întâlnire îi arată Omului ce înseamnă senzaţia de grandoare şi de plăcere provenite din experiența spirituală la care are dreptul doar cel care se ridică la caracteristicile altruismului. Aceste acţiuni care intensifică în ochii omului însuşirile celui superior, îl ridică pe om până la jumătatea gradaţiei acestuia, din punct de vedere spiritual. Pe limba Cabalei – cel Superior ridică partea superioară a omului cu partea sa inferioară, ahap-ul Lui însuşi. Astfel omul atinge treapta spirituală denumită KATNUT – micime.

Creatorul deci ridică pe om la gradul său spiritual, prin aceasta permiţând să-i aprecieze Măreţia. Omul devine profund impresionat de spiritualitate, adică de altruism, de măreția acesteia în comparaţie cu materialitatea meschină şi se simte înălţat deasupra acestei lumi. Perceperea spiritualităţii transformă pe om, cu sau fără voia sa, schimbându-l din egoist în altruist.

Pentru a-l înălţa în întregime pe Om la prima gradaţie spirituală, Superiorul, Creatorul, i se dezvăluie cu totul, sau produce GADLUT – maturitate, creştere. În urma acestui fapt omul interceptează pe Creator ca fiind unicul conducător şi stăpânitor perfect, care guvernează peste tot. Astfel omul achiziţionează cunoaşterea divină (Daat haElyion) – în ce priveşte Scopul emanaţiei şi Guvernarea sa. Abia acum, ajuns la sesizarea raţiunii Creatorului în mod total, îi devine clară fără nici o îndoială importanţa formei unice de a acţiona, aceea de a urma studiul Cabalei. Acum când au dispărut toate îndoielile, chiar şi raţiunea îi indică acest fapt, dincolo de orice scepticism.

  1. Prima treaptă spirituală – Gadlut – Creştere, Maturizare

Ca urmare a sesizării raţiunii Emanatorului, se creează în om contradicţia dintre credinţă şi cunoaştere, dintre linia dreaptă şi cea stângă. În situaţia de micime, omul posedă „vase” ale dăruirii, adică însuşiri altruiste. De asemenea, este pătruns de dorinţa de a merge pe calea credinţei în măreţia Creatorului, calea credinţei, sau a liniei drepte. Însă acum, când are „cunoaşterea ideaţiei Creatorului” s-ar părea că nu mai e nevoie de a investi eforturi în a crede. Pregătirea omului pentru a renunţa la „cunoaşterea” „raţiunii Creatorului”, pentru a acţiona cu ochii închişi prin „credinţa deasupra raţiunii”, determină pe Creator să i se releve în şi mai mare măsură. Cu toate acestea, pentru a-l ajuta să menţină echilibrul între cele două linii, Creatorul micşorează din măsura descoperirii sale, relevare a guvernării supreme, a luminii înţelepciunii, a grandiozităţii Sale. Cunoaşterea Gândirii Creatorului se micşorează şi linia stângă se echilibrează faţă de linia dreaptă a credinţei naive.

Astfel se naşte balansul între credinţă şi cunoaştere – linia mijlocie. Cu ajutorul acestui echilibru ajunge omul la realizarea Credinţei mai presus de ştiinţă. În acest stadiu omul există ca obiect spiritual. Caracteristicile spirituale obţinute în starea de micime (katnut), trăsăturile altruiste sunt adăugate acum acestei părţi, cea a raţiunii, a revelaţiei, a liniei de stânga. De acesta omul se poate folosi pe măsura credinţei – linia dreaptă, în timp ce el înaintează pe drumul „credinţei mai presus de raţiune”, adică linia de mijloc. Omul aflat în acest stadiu, a ajuns desigur pe treapta cea dintâi a scării spirituale, treapta de „maturizare” (gadlut). Prin aceasta omul atinge prima treptă în deplinătatea ei, prima cea mai de jos treaptă a scării spirituale.

Aceasta este calea pe care poate înainta un om pe scara gradaţiilor. Avansarea se efectuează prin descoperirea jumătăţii inferioare a gradaţiei de deasupra lui, superioară lui, care se află înăuntrul său şi prin echivalarea trăsăturilor sale cu aceasta. Omul care a ales calea înaintării spirituale, avansează de pe o treaptă pe alta, până la treapta cea mai înaltă – scopului emanaţiei – unificarea totală cu Creatorul.

  1. Altruismul conduce la unitatea cu Creatorul

Progresul spiritual continuă pas cu pas cu descoperirea propriului egoism care creşte neîncetat, şi cu pretenţia de a i se adăuga noi forţe pentru a învinge iar şi iar acest ego crescut, acest rău. Într-adevăr soseşte din înălţimi puterea, sub forma luminii superioare, mai mari de fiecare dată. Acest proces este continuat până la corijarea în întregime a egoismului, adică până ce omul ajunge la dimensiunea originală a sufletului său şi atunci este iluminat pe deplin. Ideaţii străine, obstacole, dorinţe egoiste, nu neapărat împiedică progresarea spirituală ci, dimpotrivă, acestea îi sunt chiar de folos, cu condiţia să nu-şi piardă credinţa în adevărata vitalitate aflată numai în dăruire. Prin alegerea dăruirii, cu toate piedicile, omul câștigă transcenderea la lumina superioară care îl înalţă la sferele cele mai înalte, aflate mai presus de situaţia în care fusese. Însă, nu este posibilă învingerea greutăţilor fără ajutorul Creatorului. Egoismul nu-i permite omului – care încă este cuprins în ego – a efectua vreo faptă fără să tragă vreun folos din aceasta. Inima, mintea, corpul, nu au nimic de câștigat din altruism. De aceea, o acţiune altruistă cât de măruntă, nu are parte de sprijinul acestora. Aşadar, nu-i rămâne Omului decât să ceară ajutorul Creatorului spre o activitate altruistă. Prin implorarea ajutorului, omul se apropie de Creator, până ce ajunge la unificarea deplină cu El.

Materializarea însuşirilor pozitive pe drumul care conduce spre gradul de ŢADIK – cel drept. Însuşiri pozitive ca de exemplu inteligenţă, curaj sau putere, nu ajută la îndeplinirea scopului unificării cu Creatorul. Ci trebuie mers pe calea potrivită acestuia. Omul înzestrat cu talente, chiar dacă e un mare om de ştiinţă sau erudit şi cunoscător al Talmudului (colecţie de învăţături ), dacă nu-şi îndeplineşte menirea sa de a se reuni cu Divinitatea, va rămâne doar un om obişnuit. Omul talentat, deştept, trebuie să-şi ducă la îndeplinire talentele astfel încât să meargă pe drumul care-l conduce la statutul de Ţadik. Altfel îşi risipeşte degeaba talentele, energia i se va pierde în vid, nefiind utilizate în scopul cel mai înalt.

Memoria cărării parcurse prin credință deasupra rațiunii este ca busolă pentru vremurile când suntem pierduţi – sau în cădere. Adam-omul, care se găseşte pe panta căderii spirituale-pierzându-şi credinţa, este reticent în a asculta sfaturi şi explicaţii. Exemplele altora, descriind calea străbătută şi greutăţile întâmpinate, nu-l conving. Nu are rost să-i intrăm în suflet, căci el şi-a pierdut credinţa în totul, inclusiv în succesele altora. Leacul care să-i vindece durerea în care se frământă şi-l va găsi numai şi numai în sine însuşi. Iar acest lucru va fi atins doar prin ridicarea deasupra durerii, cu ajutorul memoriei, a amintirilor care-l poartă spre malul sigur al înălţării spirituale, spre vitalitate, înfiorare, freamăt, admiraţie. Când este purtat pe aripile amintirilor înspre ambiţiile şi realizările din timpurile bune, ale înălţării spirituale, este în stare să adune puteri pentru a se reculege. Amintirea drumului parcurs prin „Credinţă deasupra raţiunii”, îi serveşte ca busolă care îl readuce pe calea VIEŢII, prin abandonarea drumului pierzaniei.

  1. Hrană, Gunoi, Beat și Sărac lipit pământului

Adam, omul, ajuns pe o treaptă spirituală oarecare, îşi continuă munca spirituală astfel: Orice plăcere trăită este categorisită imediat ca HRANĂ (mazon) sau ca GUNOI (psolet). Delectările imposibile de a fi atribuite, echivalate Creatorului, sunt eliminate ca nedemne să fie utlizate, ca și gunoiul. Plăceri trăite de dragul Creatorului, cu scopul de a fortifica credinţa, sunt demne de a fi primite ca HRANĂ. Adam, omul care nu e capabil a face diferenţa critică între cele două categorii, deci, ÎNGHITE şi pe una şi pe cealaltă, se numeşte în Cabala BEAT (șirok), el apare ca beat de atâtea voluptăţi, prea multe chiar, şi care-l fac de fapt să piardă totul şi să rămână fără nimic, numit, ca cel ce a dat faliment, „sărac lipit pămîntului” (ani-marud).

Lumina ascunsă a muncii de altruism care a început dintr-un motiv egoist, conduce spre corijarea omului; După principiul „faptă şi răsplată”, un om care încalcă legea este pedepsit. El are interesul de a evita încălcarea legii, în măsura în care doreşte să prevină pedeapsa. Lucrurile se complică în cazul în care delictul nu este imediat pedepsit, dar este însoţit pe loc de plăcere. Pedeapsa, primită mai târziu, va avea menirea de a-l învăţa minte pentru viitor, de a se feri să repete aceeaşi abatere. De exemplu, ştim cu toţii că a fura este un delict. Un om care fură este conştient de posibilitatea de a fi prins şi pedepsit. Totuşi, hoţul speră şi-si face socoteala că va câștiga mai mult având banii față de cât va suferi dacă va fi pedepsit. Doar o pedepsă care să-l facă să sufere mai mult, îl va face să considere în viitor schimbarea comportării, deşi omul este înclinat să uite cele suferite, de exemplu în închisoare.

Sunt multe exemple în viaţa cotidiană care dovedesc faptul că durerile îl împing pe om să aleagă o cale diferită de cea a egoismului: e mai uşor să dormi decât să te scoli să pleci la lucru, e mai plăcut să ai bani fără să lucrezi, furtul e mai uşor decât să munceşti, mai plăcut e să petreci decât să suferi etc.Tot astfel omul care se hotăreşte să studieze Cabala, trebuie să fie convins că va trage folos din aceasta, în mod egoist, în general nici unul dintre noi nu este în stare să se oblige fără vreun cîştig. Adam, omul, este în aşteptarea roadelor muncii sale, şi nu va investi puteri fără vreo răsplată. El trebuie să ştie pentru cine şi pentru ce se străduieşte, nu poate fără rost să investească energie, pentru că mintea şi egoul său au fost create cu dorinţa de a se delecta.

O viaţă fără plăceri şi presărată cu suferinţe, îl fac pe Om să dispere şi să ia în considerare posibilitatea unui alt fel de a trăi, care ar putea să-l salveze, calea altruismului, opusă cu totul vieţii precedente. În acest moment, el nu atinge altruismul, deocamdată fiind în căutarea salvării proprii, însă pretinzând şi invocând să i se dea dorinţe altruiste, va progresa omul pas cu pas, prin adăugarea micilor înfăptuiri altruiste, una alteia, înspre viaţa prin altruism. Lumina „ascunsă” (Or haNistar) – din acţiunile sale, îl influenţează şi îl sprijină.

Cu toate că munca pentru atingerea altruismului a pornit de fapt din motive ale egoului, omul începe să investească, să dăruie pentru a primi. Dar, Lumina Ascunsă – îl învăluie, şi prin bogăţia sa îi aduce senzaţia de voluptate regăsită în actul dărniciei altruiste, corectându-l.

Îndreptarea gândului în timpul studiului Cabalei, spre SCOPUL EMANAŢIEI, conduce pe om la roade, cu repeziciune. Omul poate să înveţe zi şi noapte, fără să ajungă la rezultatul dorit, perceperea spirituală a Creatorului. În schimb, studiul Cabalei duce la rezultatul dorit într-un timp mai scurt, cu un efort mult mai mic. Cu alte cuvinte, dacă studiul are ca scop nu de a bine informa, ci de a-l căuta pe Creator, atunci ştiinţa Cabalei îşi va dezvălui cu toată generozitatea cuprinsul, aceasta îi este menirea. Şi invers, dacă ea este abordată cu scopul de a lărgi informaţiile cuiva, sau pentru a fi exploatată spre vreun profit personal, atunci Cabala nu va da roade. Toate eforturile omului sunt aţintite spre scopul studiului, scopul creaţiei. Acest proces de focalizare a gândirii, de conştientizare, are loc neîntrerupt, mai ales în timpul studiului Cabalei, care este mijlocul cel mai bun de a ajunge la descoperirea spiritualităţii.

  1. Raţiunea supremă, Cunoaşterea absolută, Lumina înţelepciunii, şi unificarea cu Creatorul

Cuvântul EGIPT (Miţraim), reprezintă REGATUL (Malchut) sub stăpânirea Egoismului. Amalec este denumirea poporului care se luptă contra Israelului. Înţelesul cuvântului ISRA-EL, este: Cei care merg direct (iaşar), spre EL,El fiind Creatorul.”Miţraim” este egoismul nostru care ne ţine în mrejele sale pe deplin. Egoismul se năpusteşte tocmai asupra acelora care doresc să scape de acesta, adică din GALUT MIŢRAYIM. Cel care îşi începe drumul spre spiritual va trebui să-l înfrunte pe “Amalec” care-i va ieşi în cale, când el este abia la începutul acestui drum.

Cei aleşi de Creator spre a-i face să dorească să-L atingă şi să se reunească cu El, sunt aceia pe care tot Creatorul îi împovărează cu egoismul, care devine din ce în ce mai grosolan. De asemeni el aţâță pe “Amalec” contra aleşilor săi, pentru a crea în ei dorinţa de a-l cunoaşte, pentru a nu le permite să se mulţumească doar a deveni puţin mai buni ca persoane.Cei aleşi au de înfruntat mari greutăţi în căutarea unui drum mai bun şi unor fapte mai bune. În mod neaşteptat le piere pofta de a mai studia, fiind şi copleşiţi de oboseală, de nu au putere nici pentru obligaţii neînsemnate.

Această etapă de răsculare a corpului şi lupta noastră contra corpului care rezistă schimbării, are loc deoarece omul – carne şi oase – caută câştig în orice ar înfăptui.Mintea şi corpul, Eul nostru, doresc să cunoască exact cine este Creatorul, spre care începem acest drum, ce ne iese din atâtea eforturi depuse, spre a parcurge o cale presărată de greutăţi şi renunţări.

Pentru a obţine sprijin din partea corpului şi raţiunii, trebuie să-i asigurăm că vor avea de câştigat şi vor avea chiar parte de plăcere în cursul acestei aventuri spirituale. Prin însăşi esenţa procreerii noastre suntem construiţi astfel, modul nostru de gândire funcţionează astfel. Nu ne putem transfera din lumea noastră în lumea spirituală ca prin farmec, ci este nevoie de a munci din greu pentru realizarea raţiunii şi a trăirilor unei lumi opuse. Aceasta se atinge prin focalizarea ideilor şi conştientizarea intenţiilor noastre, asupra Creatorului clipă de clipă, oră cu oră, neîncetat. Şi să nu uităm că în lumea spirituală este exercitată o altfel de raţiune, cea interioară, şi dorinţe cu totul opuse acelora cunoscute inimii şi minţii noastre, prizoniere ale egoismului.

Din aceasta cauză, pentru a evada spre lumea spirituală, este necesară revoluţionarea modului egoist de gîndire al umanităţii, pentru a o aduce la forma superioară de gândire şi percepere, ajungând să înlocuim „a primi”, cu „a dărui”.Iar noi, născuţi cu ego şi cu încăpăţanare, ne este tare greu să scăpăm de aceste trăsături, raţiunea fiind servul devotat al egoului, şi ea fiind încăpăţanată. Schimbarea lor în instrumente opuse ale gândirii şi perceperii spirituale, este tangibilă numai prin intervenţia Creatorului.

Exact aceasta este cauza pentru care primim semne de la Creator care ne dă să înţelegem că suntem neputincioşi singuri în a ne corija, şi El ne împinge să încercăm legătura cu El cu sau fără voia noastră prin greutăţile suferite, trimise de El însuşi. Minuni şi farmece nu sunt condiţii. Omul nu poate să pretindă de la Creator să trimită miracole, și să insufle forţe ca să meargă împotriva raţiunii, adică prin „Credinţă deasupra raţiunii”( Emunah Lemaala MI haDaat), sau să fie inspirat de miracole pentru înălţarea spirituală.

Se povesteşte în Tora, că imediat după exodul din Egipt, poporul Israel primeşte revelarea Creatorului în miracolele pe care le produce, şi imediat este atacat de către Amalec.Cu cât înaintăm spiritual, cu atât primim mai multă raţiune de la Superior. Paralel cu aceasta suntem obligaţi să ne întărim iar şi iar credinţa, pentru a nu distruge armonia dintre raţiune şi credinţă. Dacă nu vom reuşi să aprofundăm credinţa paralel cu raţiunea superioară care ni se dăruiește, ne va cuceri iar egoismul. Astfel este continuată munca armonizării balanţei delicate, până ce ajungem a ne reuni cu Creatorul. În situaţia reunirii cu Creatorul, raţiunea superioară primită pe parcurs, ajunge la nivelul la care realizăm “raţionarea absolută”, lumina cea mai intensă – “Or Hochma”, Lumina înţelepciunii, fără gradaţii. Se povesteşte în Cabala că la începutul Emanaţiei, “a fost doar o Lumină superioară simplă care umplea toată realitatea” (Ari-Arborele vieţii).

Adică la început, lumina superioară luminase peste toată lumea, fără diferenţă de gradaţii, totul era foarte clar, fără început şi fără sfîrşit, fără de nuanţe, totul era tangibil.

  1. Calea Ştiinţei Cabala, tunelul care duce spre „Curtea Regală a Creatorului”

Pelerinajul spiritual al omului se împarte în două etape: prima este aceea a drumului Cabalei, iar a doua este însăşi Cabala. Omul aflat pe traseul Cabalei trece prin vremuri grele, în care reconsideră de la început toate proiectele vieţii sale şi îşi analizează propria sa natură. El recapitulează motivaţiile care-i determină orice mişcare, încercând totodată să-şi învingă pretenţiile trupului şi ale raţiunii. Acest proces continuă până la recunaşterea totală a cauzei răului. Acesta este un proces îndelungat şi chinuitor, de căutare a dorinţelor adevărate şi de încercări pentru a le realiza. Pe parcurs, omul îşi pierde speranţa de a ajunge vreodată să-şi ducă la bun sfârșit realizarea acestei dorinţe. În acelaşi timp, îi devine din ce în ce mai clar faptul că doar modul de a raţiona altruist reprezintă salvarea de suferinţele cauzate de egoism. Încet-încet este copleşit de sentimentul dulce produs de fiecare gând îndreptat spre Creator. Ori de cîte ori va dori să se întoarcă la acest sentiment dulce, va realiza acest lucru, prin gânduri despre Creator. După segmentul „drumului Cabalei”, în care omul trece prin fazele de pregătire pentru drumul de dezvoltare spirituală, omul trece la faza Cabalei propriu-zise. În acest stadiu el atinge LUMINA CABALEI, care reprezintă însăşi lumina divină, care radiază din ce în ce mai intens, pe potriva înaintării sale pe scara spirituală. Pe treapta cea mai înaltă a scării el realizează unificarea deplină cu Creatorul.

Deci calea spirituală este compusă din două faze: prima este cea a pregătirii ideaţiei şi a dorinţelor, sau calea Cabalei, în timpul căreia omul trece prin încercări chinuitoare. După ce depăşeşte această perioadă, după ce parcurge tunelul conducând înspre Curtea Regelui,el intră în spiritualitate – faza numită „TORA” sau Cabala. Din acest moment omul intră în regatul LUMINII şi el ajunge să realizeze însuşi scopul emanaţiei (Matarat haBria), care este perceperea absolută a CREATORULUI însuşi, numită TORA – lumina.

Tot ceea ce se pretinde din partea noastră este de a schimba „păpuşa” într-un bebeluş adevărat. Oamenii diferă între ei prin obiectele plăcerilor, specifice fiecăruia dintre noi. Din momentul naşterii şi până la ultima suflare, fiecare om se distinge prin sursa plăcerilor care îl satisfac. Senzaţia însăşi a plăcerii este de natură spirituală, şi doar „plicul” în care este introdusă aceasta plăcere, creează în ochii noştri aparenţa sa materială. În subconştient, noi avem tendinţa de a schimba îmbrăcămintea exterioară a plăcerilor, şi sperăm să realizăm plăcerea prin lumina divină, într-un mod abstract. Oamenii diferă între ei doar prin forma exterioară pe care doresc s-o dea voluptăţii, iar noi îi judecăm conform cu ceea ce vedem pe dinafară, după “plicul” ales pentru a se exprima. Există costume ale plăcerilor spirituale, mai mult sau mai puţin acceptate de societate. Omul ascunde înclinările sale spre plăcerile mai puţin acceptate de societate. Egoismul este apreciat de întreaga lume, care se foloseşte de ea în mod cinic, în cadrul limitelor acceptate în genere, şi care diferă de la o societate la alta şi în perioade diferite ale istoriei. Egoismul se transformă chiar şi într-o anumită persoană, potrivit cu vârsta şi cu circumstanţele vieţii. Diferenţa dintre „costume” este uneori proeminentă: O fetiţă are plăcere de a se juca cu păpuşa, dar nu este de loc atrasă de un bebeluş adevărat. Iar mama nu înţelege faptul că zâmbetul fericit al bebeluşului lasă indiferentă fetiţa care în schimb e fericită cu jucăria rece de plastic. În ochii fetiţei, mama lucrează greu de dragul bebeluşului, fără a avea vreo plăcere. Fata poate totuşi să înţeleagă mulţumirea pe care o va primi mama în viitor, dar ea însăşi e preocupată numai de prezent, şi plăcerea resimţită prin joacă întruchipează acest prezent, în ceea ce o priveşte. Obiectul jocului din copilărie îi va apare în realitatea vieţii adulte ca un surogat, copie falsă a realităţii adevărate!

În esenţa sa, Omul este atras de plăceri care sosesc de la Creator, acestea având calitatea de a conferi sentimentul plenitudinii, vitalitatea. Această dorinţă profundă este ascunsă în adâncul fiinţei noastre, în care loc sufletele nu diferă prin nimic de sufletul pe care-l vom avea la îndeplinirea corijării, după toate reîncarnările, când cu toţii vom reveni la Creator.

Noi suntem construiţi în aşa fel încât avem plăcere de la lumina emanată de Creator. Nu se poate şi nici nu e nevoie să schimbăm acest lucru! Am fost creaţi anume cu menirea de a schimba „păpuşa” cu obiectul original şi să ne delectăm prin acesta cu adevărat!

  1. Cele patru ţeluri spre care tind să ajungă „ucenicii” Cabalei

Omul, precum şi sugarul, cere doar să fie satisfăcut, iar consimţirea de a depune vreun efort depinde de plăcerea anticipată în schimbul acestuia. Cu apariţia intenţiei de a efectua o muncă spirituală prin studiu, corpul se revoltă pretinzând să fie răsplătit : ce profit voi avea din asta ?La această întrebare există patru răspunsuri:

  1. Scopul este acela de a întrista – scopul cel mai rău, pentru că include în sinea sa dorinţa de a cauza rău altora.
  2. Scopul este acela de a deveni cineva important prin studiul spiritualităţii, de a câștiga o poziţie înaltă, respectată: bani, căsnicie reuşită. Acest scop este preferabil primului, pentru că realizarea sa este reflectată şi asupra altora. Adică, omul depune muncă de dragul altora, fiind răsplătit.
  3. Scopul este acela de a primi răsplată numai din partea Creatorului, Creatorul este cel care ştie ce muncă interioară este depusă în timpul studiului Cabalei. Omul având acest scop nu este atras de cinste, ori răsplată din partea semenilor, ci doar de la Creator. Însemnătatea acestui ţel constă în faptul că omul munceşte pentru Creator, de la El aşteptându-şi „salariul”.
  4. Scopul este acela de a lucra pentru Creator, cu intenţia de a i se dedica în întregime, fără a se aştepta la nimic în schimb.

Doar în cazul 4 egoismul rămâne fără nici un răspuns la întrebarea „Ce voi câștiga din asta? Acest om nu are răspuns, tot ce îi rămâne este de a se îndrepta spre „credinţa deasupra raţiunii”.

Astfel stând lucrurile, omul lucrează spre a se detaşa de raţiunea şi felul de a simţi pământesc, spre a se îndepărta de criticismul inteligenţei. El se dăruie viaţă şi destin, cu totul, Divinităţii atotstăpânitoare, având absolută siguranţă în Guvernarea Creatorului. Din acest moment el are responsabilitatea de a-şi concentra toate puterile, gândurile, simţămintele, spre Creator şi spre măreţia sa. Problemele cotidiene obligatorii le rezolvă ca de obicei, însă ideile şi dorinţele sale sunt îndreptate doar spre Creator. El respinge întru totul vocea interioară care îi critică faptele. În aparenţă, se leagănă în vânt, fără terenul solid al raţiunii, însă de fapt el se află în Palatul Luminat al „credinţei deasupra raţiunii”.

  1. Lucrul dedicat „zilelor săptămînii” şi înălţarea spirituală în ziua de şabat

Cum oare se poate ajunge la aprecierea „ călătoriei spirituale” şi la dulceţea imensă cuprinsă în ea, fără să o fi trăit mai dinainte?

În situaţii de vid spiritual, când lipseşte sentimentul importanţei spiritualităţii, când ne simţim departe de Creator, în acel timp suntem pătrunşi de frica prelungirii acestei perioade, numită lucru obişnuit, cotidian,”avodat hol”. Acest lucru cotidian este în cele din urmă acela care conduce la înălţarea spirituală a zilei a şaptelea, Şabat. Din momentul în care omul ajunge la înţelegerea profundă a importanţei spiritualităţii, el nu mai are nevoie, ba i se şi interzice, munca interioară. Din acest moment îi rămâne doar să „respecte” Şabat-ul, primit cadou de la Creator, având grijă să nu-l piardă.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts