Urmându-ți inima – Partea VIII

0
73
  1. Vom Face și vom Asculta

În mod natural, omul cufundat până peste urechi într-un anumit subiect, nu este în stare să critice în mod obiectiv subiectul studiat, fiind ferm convins de adevărul acestuia. În măsura în care se va obiecta contra modului său de gândire, sau de a acţiona, el va fi şi mai înverşunat în a-şi apăra principiile. Acestea fiindu-i convenabile, nu va renunţa la a le apara.

Un om care este gata să renunţe la mersul pe drumul obişnuit, şi se oferă să fie guvernat din înălţime, descoperă treptat că ideile şi acţiunile de până acum sunt departe de a fi perfecte. Încet-încet ajunge la concluzia că adevărul se află anume în cele ce urmeaza a fi învăţate, pe principiul denumit în Cabala: „vom face şi vom auzi”.

Dacă ne vom focaliza pe ALTRUISM, lumina va sosi de la sine. Scopul Creatorului este acela de a face bine celor creaţi – noi. Toate celelalte lucruri care există, au fost create doar pentru a servi acestui scop principal. Însă pentru a câștiga binele acesta, este obligatorie corectarea dorinţei de a primi – dorința egoistă – şi de a o transforma în modul de a ne delecta dorit de Creator, corectat. Deci conform acestuia omul poate înceta de a mai alerga după voluptăţi, având doar o singură grijă: să ajungă la corectarea sa. Putem asemăna cu un om care doreşte să cumpere o casă. În loc să viseze la cum o să primească casa, e nevoie de un proiect pentru câștigarea banilor necesari cumpărării ei. Cu banii în mână, casa va fi a lui. Exact aşa se întâmplă şi cu realizarea lumii spirituale. Trebuie să îndreptăm toate eforturile spre a ajunge la condiţiile potrivite pentru ca Lumina să ne poată ajunge, ca să o putem primi. Cu alte cuvinte, să fim preocupaţi numai de crearea de idei şi dorinţe altruiste şi nu de Lumina în sine. Atunci vom simţi plăcerea spirituală imediat.

Mai devreme sau mai târziu vom ajunge la concluzia că este inevitabilă realizarea corijării sufletului.

Evoluţia umanităţii, care greşeşte necontenit, fără să se înveţe minte, este înmagazinată în Sufletul etern, şi nu în corpul material. Suferinţele trăite de noi nu se pierd şi nu sunt de prisos. Într-una dintre încarnări, va sosi momentul fermecat în care Adam ajunge la acceptarea necesităţii corectării sufletului. Atunci, drumul presărat cu dureri va elibera locul său dezvoltării spirituale.

  1. De la dorinţa de a înţelege, la dorinţa de a crede

Lumile înalte spirituale, ne apar ca opuse, inversate, şi pe bună dreptate. Asta se datoreşte faptului că în lumea aceasta, legile sunt bazate pe egoism, pe dorinţa de a stăpâni şi de a înţelege, pe când, natura lumii spirituale este „altruismul absolut” – dorinţa de a dărui şi de a crede. Natura materială şi cea spirituală există alături,fiind pe deplin opuse, neavând nimic în comun. Vom avea capacitatea de a vedea ceea ce se petrece în sferele spirituale, doar preschimbând voinţa de a primi în voinţă de a dărui, dorinţa de a înţelege în dorinţa de a crede. Altfel, oricât ne-am strădui, nu putem avea nici cea mai mică idee ce înseamnă lumea spirituală.

Senzaţia de nemurire, eternitate, îşi are originea în despărţirea definitivă de Ego.Nu este de ajuns a crede în Creator. Credinţa trebuie să şi fie îndreptată înspre binele Lui, în aşa fel încât să fie dezinteresată, adică fără să aşteptăm de la El îndeplinirea vreunei dorinţe. Rugăciunea înseamnă a ne adresa Creatorului, ea având ca scop, a trezi într-însul dorinţa de a ne ajuta să-i intuim importanţa şi măreţia. Numai cei care simt cu adevărat o astfel de dorinţă, primesc răspuns de la Creator, prin înălţarea lor în lumea spirituală, unde Creatorul se releva în toată splendoarea şi măreţia sa. Prin aceasta i se conferă celui care doreşte acest lucru, puterea de a-şi transcende propria natură.

Atingerea eternităţii depinde de obţinerea Luminii Creatorului, care oferă puterile colosale necesare pentru a ne împotrivi naturii noastre şi să o neutralizăm, eliberându-ne de egoism. După aceasta, omul simte că nu se va mai putea niciodată reîntoarce la egoism, şi din acel moment va trăi întotdeauna în lumea spirituală, cunoscând sentimentul nemuririi, al infinitului, în care prezentul şi viitorul se suprapun, nediferind între ele.

  1. Suferinţa – forţa care presează, împinge iar plăcerea – forţa care atrage

Creatorul se află în repaos absolut. Tot astfel suntem şi noi, creaţiile Lui, atraşi spre starea de odihnă. Ne zbatem să ne realizăm dorinţele, iar apoi ne relaxăm în urma efortului depus. Creatorul a emanat două forţe, menite să contribuie la înălţarea noastră spirituală: o forţă care împinge, presează – sub forma suferinţei, şi o forţă de atractie – sub forma plăcerii. Numai împreună, aceste două forţe reuşesc să ne mişte, să ne oblige să progresăm. Omul să nu i se plângă Creatorului pentru faptul că a fost creat leneş! Lenevia își are meritul ei, nepermiţând cheltuirea de energii, degeaba, pentru mulţumirea oricărei dorinţe nevaloroase. Lenea face pe om să cântărească bine la fiecare pas, în ce măsură are de câștigat – plăcerea raportată la cantitatea de efort depus.

Nici din faţa suferinţelor nu evadează omul în mod automat, ci mai întâi le cercetează înţelesul, încercând să tragă concluziile şi învăţămintele lor la maximum. Ele îl fac să acţioneze, efectuând mişcările atât de gru de executat pentru el. Prin felul său, omul ar dori să obțină pe deplin realizarea egoismului său, în orice situaţie pe care o trăieşte. Societatea cu legile şi regulile ei, îl împiedică să-şi exprime cu totul egoul său, reducând la minimum potenţialul său destructiv. Măsura în care omul suferă de nerealizarea unor dorinţe este o funcţie a intensităţii dorinţelor respective.

  1. lucrul străin, în contrast cu lucru sacru. Trăsăturile caracteristice Creatorului, faţă de cele ale Omului, în drum spre echivalare a însuşirilor

Lucrul străin (avoda zara), este alergarea după împlinirea pasiunilor egoiste materiale, contrastând cu dorinţa de a realiza scopuri caracterizate de altruism, aceasta din urmă reprezentând munca sacră, sau spirituală, sau a lucra pentru Creator (avoda kodeș). Uniunea spirituală se realizează când două obiecte spirituale ajung să se echivaleze prin caracteristicile lor. Bucuria Creatorului aflându-se în starea de a dărui faţă de cei creaţi (nivraim), plus cei creaţi, care doresc să se bucure numai de dragul Creatorului, formează împreună ceea ce se numeşte „echivalarea formei,însuşirilor (șvaat țura). Senzaţia unificării perfecte dă naştere iubirii spirituale, şi viceversa, iubirea divină dă naştere la unificare. Omul aflat în această stare nu este deloc doritor să se desprindă din ea, şi nu doreşte să se întoarcă sub stăpânirea dorinţelor anterioare. Dragostea este aceea care unifică cele două existenţe, opuse prin caracterul lor, Adam şi Creatorul.

  1. Locul golit de inteligenţa individului, este ocupat de inteligenţa Divină

Prin două mijloace este mobilizat omul: mintea şi inima. Dacă reuşeşte să-şi învingă tânjirea după voluptăţile terestre, el de fapt trece peste imperativul inimii sale. Locul eliberat de ego din inima sa poate fi ocupat de-acum de voluptăţi spirituale, genuine, îndreptate spre el din înălţime. Când omul rezistă celor văzute şi înţelese prin raţiune, el este gata de fapt a se debarasa de dorul de a se delecta, prin realizarea raţională a realităţii sale. Acest deliciu o dată refuzat – a fi gata să meargă împotriva propriei păreri – duce şi la neutralizarea egoului, din instrumentul acesta de a acţiona, din gândire. Acest drum se numeşte „ credinţă deasupra raţiunii”, ea umple mintea golită de ego, cu inteligenţa Creatorului, în concordanţă cu care va acţiona de acum înainte.

  1. Lumina care dă viaţă Emanaţiei şi prima emanaţie – egoismul, fiind chiar catalizatorul eliberării

Deşi noi nu simţim acest lucru, Lumina Creatorului, pătrunde şi reumple, inundă întreaga Emanaţie, inclusiv lumea noastră. Aceasta este lumina care dă viaţă Creaţiei, Emanaţiei, fără de care viaţa nu ar fi posibilă şi fără de care ar dispare materia din care a fost făurită întreaga realitate, toate fiinţele. Această LUMINĂ A VIEŢII, o putem regăsi în toate obiectele materiale din jurul nostru, din lumea noastră, în care Ea este „învelită”, înfăşurată, ascunsă.

Majoritatea oamenilor nu au posibilitatea să perceapă Lumina Creatorului, ci doar expresia sa exterioară. Puţine persoane o sesizează prin studiul ştiinţei Cabala, şi rareori unii, deosebit de dotaţi au capacitatea de a simţi în totul Lumina Creatorului. Aceştia din urmă percep tot ce există şi se întâmplă ca fiind emanat de către Creator şi inundă totul.

Scopul Creatorului prin crearea Omului – Adam, a fost acela de a-l înălţa spiritual până la nivelul Său, până ce va deveni exact ca şi El. Iar aceasta se va realiza prin aducerea omului în situaţiile cele mai umilitoare, de unde să strige după ajutor, pentru a fi eliberat de durere. Egoismul i-a fost conferit omului pentru a-l conduce la decădere, de unde nu va mai avea încotro, ci doar să caute drumul spreeliberare, salvare, mântuire. Egoismul reprezintă primul creat, emanat.

  1. De la „bucuria luminiţei” şi până la „credinţa deasupra raţiunii”

Deoarece Creatorul este Lumina, emanatul a fost creat ca fiind umplut de „lumina plăcerii”. La început, lumina plăcerii a umplut întreaga existenţă a primului emanat – egoismul. Mai târziu, Creatorul a limitat difuzarea Luminii şi a ascuns-o. Ca rezultat, Creatul a inceput să simtă, în locul luminii, sentimente ca durerea, vidul, întuneric, tânjire, şi în genere suferinţă cauzată de nesatisfacerea dorinţelor de a atinge plăcere şi pace. Pentru a menţine pe om într-o oarecare bucurie de a trăi, i-a fost lăsată posibilitatea unei mici cantităţi de plăcere, numită „ner dakik” – luminiţă, scăpărare, reprezentată de micile plăceri lumeşti. Purtaţi de subconştient, noi toţi alergăm după Lumina Emanatorului (Or haBore). Noi suntem sclavii acestei pasiuni naturale, rezultată prin ascunderea Creatorului. Această ascundere, inaparenţă a Emanatorului, nu este întâmplătoare. Dacă Lumina sa ne-ar fi umplut, în mod automat am fi fost sclavii acestor plăceri, şi în mod inevitabil ne-am fi pierdut independenţa. Cu toate acestea chiar şi independenţa primită nu este perfectă, până ce nu vom ajunge la dorinţa de a ne reuni cu El. Această independenţă faţă de Lumină, este umbrită de stăpânirea absolută a egoismului asupra vieţii noastre, asupra sentimentelor şi a ideilor noastre. Astfel, liberul arbitru poate functiona doar în două situaţii:

  • când omul nu este conştient de prezenţa divinităţii, deci nu simte că totul este sub puterea Creatorului.”
  • 2- Omul i s-a împotrivit cu succes propriului ego, el este pe deplin conştient de guvernarea providenţei divine, şi el este armonios reunit cu aceasta. Liberul arbitru lucrează evident prin refuzul său de a renunţa la această stare, dorinţa sa este de a permanentiza acest grad.

Şi noi, în lumea noastră, avem iluzia liberului arbitru, pe când Creatorul nu este aparent. La fiecare pas pe drumul spiritualităţii, este necesară interiorizarea sentimentului unicităţii guvernării divine, „nu este nimeni în afară de El! (Eyn od milvado!)”. Sentimentul independenţei şi a existenţei separate a fiecăruia dintre noi, provine de la egoismul nostru. Desprinderea din cătuşele egoului este condiţia atingerii Divinului şi a reunirii cu acesta, devenind o parte integrală a Creatorului.

Primul pas înspre spiritual, este în timpul „absenţei” Creatorului care se ascunde şi constă în a crede că toată situaţia este doar o iluzie subiectivă a simţurilor, care sunt instrumentele omului, dar aceasta este perioada destinată lui în mod special, pentru a aduce progres. Un om la începutul călătoriei spirituale, trebuie să accepte măcar faptul că adevărul este dincolo de aparenţe. Adevărul aşteaptă să fie cuprins de el, în „VASELE” sale, pas cu pas, centimetru cu centimetru, spre corijarea spirituală a însuşirilor.

Plăcerea care urmează să fie trăită în timpul studiului, este ascunsă încă pentru cel care îşi cultivă propria corectare, precum şi Creatorul îi este ascuns. Acest lucru are scopul să-l călească pe om pentru Credinţa deasupra raţiunii. Prin acceptarea faptului că neplăcerea resimţită acum este datorită voinţei Creatorului, omul face primul pas spre înălţarea spirituală. Cu toată suferinţa în care se află inima sa golită şi chinuită, contra bunului simţ al raţiunii, omul ţinteşte prin toată fiinţa sa la realizarea percepţiei Creatorului, la a ajunge aproape de El. El transcende spre Credinţa deasupra raţiunii, se asociază cu doriţa sa genuină de a-L percepe. Şi într-adevăr, Creatorul i se dezvăluie în toată splendoarea Sa! Astfel se realizează legătura cu Creatorul, aceasta fiind destinaţia fiecărui om, chiar dacă este inconştient de acest dor.

În mod paradoxal, însăşi neplăcerea din studiul spiritualităţii, aduce cu sine naşterea speranţei conştiente şi senzaţia urgenţei atingerii acestui scop, acela de a ajunge la Creator – Bore! Dorinţă adevărată care îl duce irezistibil, cu o mare forţă, atât de necesară spre descoperirea Lui. Forţa credinţei este de fapt capacitatea unei personae de a-L percepe pe Creator.

Ea este direct proporţională cu potenţialul de a crede, în ciuda celor mai grele suferinţe, când omul găseşte puterea de a-L invoca din străfundul inimii, unde credinţa sa rămâne neclintită. Omul acesta, când se roagă nu cere altceva decât să poată să-şi menţină credinţa deasupra raţiunii, având unica plăcere în viaţă – spiritualitatea. El cere să-i fie permis acest mod de a crede, deasupra raţiunii, chiar după ce i se va revela Creatorul şi îL va cunoaşte.

  1. Acapararea şi sugerea din partea „cojilor” – forţele care încearcă să-l devieze pe om de pe traiectoria spirituală

Aşa numitele coji îndeplinesc două roluri de a deranja: acapararea şi „suptul” de către coji: omul care pierde interesul în exersarea sa interioară, în studiu, şi totuşi se forţează să rămână pe traiectorie, să înainteze, se împiedică de „acapararea” cojilor (Klipot). Coaja (Klipa) îl copleşeşte cu gânduri despre lipsurile lumii spirituale, până ce ajunge să simtă că aceasta e golită de înţeles, ca deşertul. Uneori, cojile reuşesc să coboare importanţa Creatorului în ochii săi, îndepărtându-l de la studiu şi de la credinţa sa. Omul astfel învins de coji, ajunge la starea denumită: „divinitatea în pulbere”. Dar lucrurile nu iau sfârșit aici. Omul se ridică din praf singur şi continuă să caute şi să regăsească înţelesul în spiritual, deşi cojile nu se lasă uşor învinse. Ele au puterea să „sugă” succesele realizate, prin sugerarea ideii că ar fi mai favorizat dacă ar lucra pentru propriul interes şi nu de dragul Creatorului. În măsura în care abdică în față lor, plăcerea din spiritual va trece la egoism. Omul poate rezista şi în cazul sugerii cojii, prin rugămintea îndreptată spre Creator de a-l ajuta, dându-i puteri să înfrunte ideile care îl provoacă, îndepărtându-l de spiritualitate. De asemenea, se roagă să-i dea puteri pentru a-şi îndrepta dorinţele, a fi intenţionat, înspre Creator şi nu spre propria sa persoană.

  1. Cojile se împotrivesc, tot trupul – bârfeşte

Corpul se împotriveşte cu vehemenţă muncii spirituale, care nu-i asigură şi lui vreun avantaj. Această împotrivire se numeşte “Laşon Ra” – calomnie – limbă rea. Vom reuşi să învingem atracţia exercitată de aceasta, doar ignorând-o, a face pe surzii, pur şi simplu. Pe de altă parte, „să facem pe orbul”, ca şi cum am fi conştienţi de Lumina Creatorului, dar nu o putem vedea, deocamdată. Când ne vom apropia de lumina Superioară, şi vom fi gata să intuim pe Creator şi tot ceea ce-i aparţine, ne va deschide Creatorul urechile şi ochii ca să-i vedem Lumina. Atunci vom putea auzi şi pricepe tot ce ne spune, fără să fim distraşi din partea corpului şi a cojilor. Însă până atunci, metoda de a ne menţine pe calea dorită este aceea de a nu ne lăsa derutaţi de vocile potrivnice.

  1. Pe calea suferinţelor şi pe calea „primirii” este realizat „vasul” în care se va revarsă Lumina Creatorului

Momentele de efort spiritual sunt acumulate şi în aceeaşi măsură egoismul se împrăştie, evaporează, până ce dispare cu totul. Astfel se creează loc în suflet, şi este gata vasul pentru acceptarea Luminii Creatorului. Nu există nimic afară de om şi de Lumină – Lumina Creatorului; omul care a fost creat din aceasta lumină, lumina care umple omul şi capacitatea sa de a o percepe, acestea reprezintă scopul creaţiei. Nu există nimic altceva! Egoismul – lumea aceasta – reprezintă prima formă de existenţă a omului, în care el nu sesizează existenţa luminii, a Creatorului, căci nu există echivalenţă între aceştia, între însuşirile luminii şi ale omului, care nu a atins corectarea. Efortul de a se corecta conduce la concluzia că pentru realizarea corijării este neapărat necesară intervenţia Creatorului. Este un proces care decurge încet, având loc în decurs de luni şi chiar ani, prin care se studiază sub bagheta unui instructor, MEKUBAL, pe drumul Cabalei.

Procesul evoluţiei spre corijare, poate avea loc şi în mod independent, atât doar, că el este un proces cu mult mai îndelungat şi mai dureros de parcus singur, de-a lungul atâtor încarnări şi presărat cu grele suferinţe. Purificarea sufletului omului are loc pe ambele căi, pe cea a Cabalei şi pe cea a suferinţei, determinându-l să dorească unificarea cu Creatorul, formând „vasul” pentru Lumina Creatorului, astfel reuşind să o perceapă.

Nu trageţi concluzia de aici că ar fi de ajuns ori să suferim, ori să studiem, pentru a atinge această percepţie a luminii Creatorului: numai efortul îndreptat corect creează VASUL – SUFLETUL, în care singur se poate capta şi revela Omului, Lumina Creatorului.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts