Urmându-ți inima – Partea X

0
63
  1. O viaţă de minciuni, până la edificarea „Vasului Spiritual”

Sistemul de percepţii al omului este pe deplin subiectiv. Percepţia realităţii depinde total de situaţia sentimentală, fiziologică şi spirituală a sa. În lumea spirituală, prezentul omului este determinat de poziţia sa pe scara spirituală, iar ceea ce percepe, reprezintă însăşi realitatea. Chiar şi în lumea aceasta, sesizarea prezentului reprezintă lumea noastră. Lumea viitoare este cea pe care o vom sesiza în clipa următoare. Timpul nu există cu adevărat ci este o succesiune a snzaţiilor, a sentimentelor. Omul care acceptă realitatea „deasupra raţiunii”, trăieşte de fapt în viitor, deci pe o gradaţie superioară lui. De exemplu, un om de afaceri, este mereu preocupat de viitorul câștig, calculând din timp modul în care trebuie să acţioneze pentru a nu fi în pierdere sau pentru a-şi mări câștigul care poate consta în bani, putere, cinste sau odihnă şi linişte.

Cei care sunt pe drumul dezvoltării spirituale, se opresc din vreme în vreme să-şi supravegheze realizările, să-şi analizeze sensul existenţei. Cu cât este mai profund spiritualmente, cu atât mai frecvent se opreşte, chiar şi în fiecare moment, pentru a-şi face darea de seamă în aceste probleme esenţiale. Oamenii care sunt departe de această expediţie spirituală, aleargă mereu înainte fără oprire, după bagatelele acestei lumi. În lumea noastră, care ne orbeşte, corpul are tendinţa de a ignora aceste chestiuni, care l-ar putea tulbura, oprindu-l din maraton, şi lăsându-l fără răspunsuri. Chiar şi în rarele momente de sinceritate, când omul se întreabă pentru cine oare trudeşte, răspunsul ar putea să-l cutremure, lăsându-l fără teren sub picioare. Oare să fi muncit atât numai pentru corp!?

Acest răspuns nu poate fi acceptat de corp, de aceea nu corpul pune această întrebare, ea rămânând de obicei fără răspuns. Însă OBIECTUL spiritual, adevărul intim, continuă să cerceteze care ar fi câștigul realizat de suflet? Aceste întrebări au scopul de a stimula pe om să-şi continue drumul pe ruta corijării sale cu răsplata Eternităţii care este inclusă automat.

Dar atunci cu ce scop oare ne lasă Creatorul să trăim în minciună, să credem în meschinăria acestei vieţi, orbeşte? Pur şi simplu pentru că vasul spiritual este edificat printr-un proces îndelungat, fiind foarte complicat şi complex.

Nevoia de a experimenta până la capăt şi în toate nuanţele posibile, toate plăcerile care există, până la ultima picătură, este un proces inseparabil de cel al creerii Vasului Spiritual. Acesta este procesul achiziţionării experienţei care decurge de-a lungul tuturor reîncarnărilor omului în lumea aceasta. Informţiile sunt acumulate în suflet printr-un proces misterios, dar este revelat la momentul potrivit. Întrucât omul a fost creat esenţial ca „dorinţa de a se delecta”, Creatorul l-a înzestrat cu o viaţă neadevărată, efemeră, doar până la regăsirea ei, prin maturizarea spirituală, când va fi pregătit să edifice vasul spiritual.

Lumina Creatorului aduce cu sine corijarea dorinţelor, raţiune şi plăcere.

  1. De la Noapte la Ziuă

Este scris: „fugi de rău şi fă bine”. Prima etapă în metodica sau munca spirituală constă în a recunoaşte RĂUL. Astfel, omul care recunoaste egoismul ca fiind sursa tuturor relelor, duşmanul, va deveni doritor să se debaraseze de acesta, urându-l. În această etapă, a identificării răului, omul suferă teribil, că nu e încă eliberat de acesta. Nu are rost să-ți impui în mod artificial să elimini răul. Când îl vei recunoaşte, vei dori automat şi în mod firesc să te eliberezi!

Prin efectul unor fapte bune, ca studiul Cabalei, devine clar relevată natura răului. Dat fiind că în decursul acţionării faptelor bune omul devine din ce în ce mai dornic să progreseze spre perfecţiune spirituală, el descoperă obstacolul care-i stă în cale, care-l impiedică să-şi realizeze dorinţa. Situaţia în care Creatorul este ascuns, este sesizată de om ca suferinţă. Ea se exprimă prin îndoieli în ce priveşte Providenţa, şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a se reuni cu Creatorul, de a-L percepe. Aceasta este Noaptea.

Situaţia în care îi este revelat Omului Creatorul, este trăită de om ca o plăcere supremă, şi ea se exprimă printr-o profundă credinţă în Providenţa Divină, când omul i se dăruie cu totul Creatorului, se simte reunit cu El şi cu Eternitatea şi atinge, înţelegându-le pe deplin, Legile Naturii. Această stare se numeşte Ziuă. Deoarece toate situaţiile au fost date de Sus, pentru folosul Omului, trebuie acceptată şi starea în care se ascunde Creatorul, ca atare. Omul este obligat să creadă din toată inima că în acel moment în care va fi gata maturizat spre a primi lumina Creatorului fără a-i dăuna, în chiar acel moment îi va apare în faţă Creatorul în toată splendoarea.

Niciodată nu i se vor adăuga omului voluptăţi mai mari decât ar putea suporta, pentru a nu-i sabota motivaţia de a se elibera de ego. Un surplus de plăcere spirituală nelalocul său, va întarzia eliberarea omului din egoism, îndepărtându-l de scopul reunirii cu Creatorul, în loc să îl apropie.

  1. Spiritualitatea nu este la modă sau „la pământ”

În fiecare generaţie sunt reexaminate şi reevaluate o multitudine de probleme şi teme, şi se repetă iar şi iar şablonul negării valorilor generaţiei precedente. Majoritatea are rolul de a hotărî scara de valori, iar toţi ceilalţi încearcă să meargă pe urmele lor, imitându-i. Şi astfel veşti noi şi noi sosesc în fiecare dimineaţă, asemenea succesiunii rapide a stilurilor, cu masele urmându-i orbeşte. Cei care reuşesc să concureze cu standardul modei învingătoare, au parte de respect şi prestigiu, răsplată demnă de multe sacrificii din partea majorităţii oamenilor. Ceea ce este onorat de către societate, devine scopul vieţii.

Realizările spirituale nu au prestigiu în ochii maselor, care sunt cei ce decid linia modei, aceste realizari fiind prea puţin onorate. Pe cât este de ușor să ne exaltăm în prezenta exteriorului strălucitor, pe atât este de greu să distingem realizări spirituale. Dificultatea îşi are originea în principiul „ascunderii”, care este menită să protejeze spiritualitatea. Din cauza acesteia, doar cei care îşi asumă încrederea în importanţa spiritualităţii, au puterea să vadă măreţia spiritualului şi să i se adreseze. Dat fiind că scopul reunirii cu Creatorul nu a avut parte de onoarea meritată, tot astfel nici spiritualitatea nu are prestigiu în ochii majorităţii. Această stare este denumită “Divinitatea în praf”.

Convenţiile sociale, inclusiv valorile estetice, norme de comportare şi legi, sunt expuse unei permanente dinamici, ele sunt dictate de oameni de nivel spiritual neînsemnat, iar instabilitatea lor este martor al naturii lor nereale, deci al minciunii care se află la fundamentul lor.

  1. Malchut, regatul – de la starea “Lumea infinitului”, la starea de „Restrângere”

Existenţa, prezenţa exclusivă şi absolută a Creatorului în toate cele existente, este un fapt fără dubiu. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ajungem la gradul cel mai înalt atins de cabalisti. Până atunci, omul se va putea sesiza numai pe el însuşi. Cabala divide Creaţia în 4 diviziuni, unde, în prima parte, deasupra tuturora se află Creatorul. A doua, este Primul Creat, mai apoi urmează locul Creaturilor. În ultima parte este situată plăcerea supremă pe care doreşte Creatorul să o ofere Creaturilor sale. Tot ce se petrece şi se realizează se desfăşoară într-o ordine care ţine de CAUZĂ şi EFECT, şi nu este îngrădit de limitele vremii, precum suntem obişnuiţi să reflectăm.

Creatorul doreşte să procreeze creatul, pentru a-i închina toate plăcerile de care dispune. Pentru acest scop, Creatorul, îl înzestrează cu dorinţa de se delecta. Această dorință, precum este de aşteptat, doreşte exact aceleaşi plăceri pe care El este doritor să i le ofere. Creatul este deci capabil să trăiască plăceri supreme, absolut satisfăcătoare pentru că el primeşte exact ceea ce doreşte, fiind echipat cu mijloacele potrivite pentru a cuprinde aceste voluptăţi.

Primul Creat se numeşte „MALCHUT”, Regatul. Starea în care Malchut are parte de plăcere infinită, se numeşte „Olam eyn sof” – lumea infinutului, deoarece Malchut primeşte plăceri fără limită din partea Luminii Creatorului, care o umple pe deplin. Dar cu plăcerea împreună, ajunge la Malchut percepţia Creatorului şi a dorinţei acestuia de a o delecta, iar atunci malkut va dori şi ea să fie ca şi Creatorul. În urma acestei dorinţe, de a-i fi asemănător Creatorului, Malchut hotărăşte să respingă lumina – Plăcerea. Acest fenomen se numeşte Ţimţum, restrângere. În faza următoare, Malchut va accepta să primească lumina de dragul Creatorului care doreşte acest lucru. Astfel, Malchut devine asemenea Creatorului, primind plăcere doar de dragul Lui, pentru a-i dărui Lui, în loc de a primi plăcerea pentru sine însuşi.

Malchut cea corijată (feminin în ivrit), se împarte în elemente denumite Neşamot – suflete. Fiecare suflet își execută propria corijare în mod individual. Doze mici din Malchut, golite de Lumina Creatorului se găsesc în condiţiile denumite „lumea noastră”. Aceste suflete părăsesc „dorinţa de a se delecta”, treaptă cu treaptă, şi obţin dorinţa de a dărui plăcere. Această nouă dorinţă constituie forţa care ajută sufletului să iasă din dorinţele egoiste. Iar aceasta forţă se numeşte Mesia,maşiah, sau cel care trage de noi în afară – moşech.

Etapele corijării spirituale graduale, se numesc lumile spirituale. „Sferele” sunt subgradaţiile interioare ale acestor etape. „Gmar Tikun” sau îndeplinirea corijării, este reîntoarcerea la situaţia originară, faza dinainte de restrângereţimţum, în care noi nu ne mai delectăm de dragul nostru, ci de dragul Creatorului.

  1. Gânduri tulburătoare, linie de dreapta şi linie de stânga şi credinţă deasupra raţiunii

Din când în când omul pune întrebări privind existenţa sa, sensul vieţii, sensul şi scopul creerii lumii, înţelesul eforturilor proprii. El se întreabă de asemenea, pentru ce toate acestea, dacă oricum toate se aranjează până la urmă după cum vrea Creatorul. El reflectează asupra posibilităţii, speranţelor din partea Creatorului la anumite înfăptuiri din partea omului. Toate aceste întrebări şi reflectări îi sunt trimise omului de către Creator. Ele îl derutează pe om, care se îndepărtează de drumul spiritualităţii. Par a nu-i fi de nici un ajutor, dar de fapt ele au rolul de a-l căli în pregătirea pentru expediţia spre Reunirea cu Creatorul, pentru că aceste probleme, înfipte anume în gândurile lui, îl învaţă să lupte şi să învingă forţele care îi stau în cale, pe traseul spiritual. Creatorul, care este forţa unică şi voinţa unică, a creat totul pentru ca să descoperim noi înşine Scopul Emanaţiei.

Piedicile pe drumul nostru spiritual au rolul să ne producă sentimentul fricii, frică de posibilitatea că nu vom reuşi să ne atingem scopul, rămânând pe vecie jos, frică de posibilitatea că nu vom ajunge să apreciem adevărata măreţie a Creatorului, singura în stare să ne convingă inima şi să ne conducă spre ieşirea din Ego.

Doar Creatorul ne poate deschide ochii şi inima să înţelegem cât este de uriaşă măreţia sa. Întrebările care ne-au derutat au menirea să ne producă frică şi sentimentul importanţei acesteia.

Una din întrebările mai neliniştitoare, caracteristică începătorilor, este disputa în jurul „ascunderii” Creatorului. Omul presupune că prin descoperirea Divinităţii va avea puterea să-şi transforme natura din egoistă în altruistă, astfel intrând sub domnia Creatorului. Adică – „eu, neavând putere singur să mă schimb, trebuie să vină Creatorul să efectueze aceasta schimbare în locul meu, căci el m-a creat astfel şi ca atare, doar El poate corecta ceea ce a creat”. Aşadar, bineînţeles că El poate să ne ofere şi să ne influenţeze de sus, dându-ne voinţa pentru spiritualitate: deşteptarea din ceruri, doar că, trezit astfel, omul va dori să se delecteze pe el însuşi prin studiu, fiind sub controlul egoismului, fără să aplice liberul arbitru, şi fără să se elibereze de nevoia de „a se delecta pe sine”.

Creatorul vrea şi ţinteşte spre realizarea, prin liber arbitru şi numai prin el, a reunirii dintre cei doi, fapt care este chiar sensul Emanaţiei. Numai eliberându-se de Ego omul are şansa de a înţelege şi a alege în mod deliberat drumul spre spiritualitate.

Se disting două feluri de exerciţiu în categoria „credinţa deasupra raţiunii”: prima categorie reprezintă lipsa de alegere, iar a doua categorie are loc prin liber arbitru, pentru că omul atinge cunoaşterea (daat). El înţelege toate cauzele pentru care trebuie să parcurgă drumul spre aşa zisa credinţă. Cu toate acestea el preferă să înainteze prin alegere, şi se străduieşte să-şi ducă la bun sfârșit munca prin „credinţa deasupra raţiunii” (nu fără raţiune, ci deasupra raţiunii care există deja!).

Munca spirituală care este efectuată în cadrul egoului, prezent deocamdată, duce la rezultate care-l delectează doar pe om. Munca efectuată după ce e descătuşat din lanţul egoului, prin iubirea faţă de Creator, conduce la roade care dau plăcere şi altora. Omul care se plânge de trecut îşi periclitează viitorul. Numai trăirea printr-o permanentă recunoştinţă şi reverenţă îndreptate spre Creator, fac posibilă recunoaşterea dărniciei Lui. Doar o profundă apreciere a sprijinului oferit de sus, permite păstrarea acestuia, fără să fie pierdută.

Înaintarea prin „linia dreaptă” reprezintă partea principală a muncii Omului. Acesta este reprezentat de sentimentul perfecţiunii, de recunoştinţă şi bucurie de a fi dotat de Creator cu forţa şi dorinţa de a merge pe calea divinităţii şi a investi eforturi de dragul scopului, esenţei Emanaţiei.Nu trebuie să concludem prin aceasta că drumul pe linia stângă nu este obligatorie. Dar sunt de ajuns 30 de minute zilnic de cântărire a dragostei de sine în contrast cu dragostea faţă de Creator. În funcţie de cantitatea de ego descoperită, omul este obligat să se roage de Creator să-l menţină pe calea adevărului, în care se integrează ambele linii.

Munca Omului are ca obiect câteva subiecte: unul dintre ele este împrejurul studiului misterelor şi cunoaşterea căilor Creatorului cu scopul de a îndeplini voinţa Divină. Un alt subiect este cel al corijării sufletului nostru prin debarașarea de egoism, pentru a-l restitui rădăcinii ei, Creatorului. Un alt subiect este acela de a pregăti şi construi pasiunea de a-l realiza şi cunoaşte pe Creator şi de a se reuni cu El, recunoscându-I perfecţiunea.

  1. Urcarea pe scara spiritualităţii prin echilibrarea dintre linia dreaptă şi linia stângă, creând astfel linia mijlocie

Creatorul se află în absolut repaos. Omul care atinge cunoaşterea scopului Emanaţiei, devine să fie şi el în repaos absolut. Repaosul poate fi definit doar dacă a fost precedat de mişcare, efort, muncă. Discutând despre odihna spirituală, de fapt se discută despre munca spirituală.

Înapoia fiecărui efort al muncii spirituale se află dorinţa de a-i dărui Creatorului plăcere. Cât timp corpul refuză să lucreze, NU pentru plăcerea sa proprie, va fi nevoie de eforturi intense şi muncă grea, până ce va realiza sensul adevărat al altruismului şi răsplata care ajunge paralel cu acesta.

Este nevoie de un efort imens, pentru a confrunta argumentarea corpului, care pare a avea dreptate: „ tu mă pui să depun atâtea eforturi, în decursul atâtor ani, pentru atingerea unor scopuri spirituale, şi cu ce te-ai ales în schimb?”, „oare cunoşti multe pesoane care au reuşit pe acest drum?”,”oare Creatorul doreşte ca tu să suferi chiar atât de mult?”,”ce ai realizat tu într-adevăr, până azi?”,” oare merită să munceşti atâta în starea ta de sănătate?”,”gândeşte-te la tine, la familie, la copiii tăi!”,”oare nu crezi că însuşi Creatorul te va conduce prin voia sa, spre progresul spiritual, fără să te osteneşti atât, aşa cum te-a adus la studiul Cabalei, pur şi simplu pentru că El este atotputernic?!”.

Este vorba de propoziţii adevărate pe planul acestei vieţi, şi de aceea nu are nici un rost a intra în controversă cu ele! Omul care se luptă pentru a se debarasa de dorinţele proprii materiale, e bine să le ignore şi atât. Pe traseul spiritualităţii el vrea să se îndepărteze de trup, vrea să-şi ignore pasiunile, de aceea va acţiona prin inteligenţa credinţei şi nu prin raţiunea obişnuită a minţii.

În lumea cunoscută nouă, logica este cea care dictează, însă în sferele divinului, chiar dacă nu le concepem, toate se petrec conform unei legi unice, o lege cu totul diferită şi ciudată, nepotrivită cu realitatea noastră. Lege care defineşte pe Creator ca atotputernic, care domneşte peste tot, în al cărui ajutor putem să ne încredem pe deplin, cu toată împotrivirea din partea corpului.

Străduinţa depusă conform cu acest principiu, se numeşte “a dărui de dragul de a dărui” adică, înfăptuirea unui act de altruism, de dăruire totală, care provine din dorinţa de a dărui. Acest stadiu se numeşte „katnut” – micime, sau „kav yemin”, linia dreaptă. Delectarea provenită din această situaţie, se datorează procesului asemănării cu Creatorul, prin asumarea însuşirilor identice cu însuşirile Lui. În acest status, creatul dăruieşte şi atât, exact ca şi Creatorul. Această plăcere este numită Lumina dăruirii sau lumina credinţei.

Omul care face totul pentru a atinge această treaptă are parte de revelarea Creatorului, prin care recunoaşte infinita măreţie a Sa. În loc de credinţă își face loc cunoaşterea, corpul începe a recunoaşte şi el grandoarea Creatorului, consimţind să lucreze de dragul LUI, din ce în ce mai mult, cu gratitudine pentru faptul că cel Atotputernic e gata să-i primească ofranda, de la el, cel mic. Această bucurie de a dărui are calitatea unei imense fericiri.

Însă chiar şi această fericire este încă legată de material, adică de dorinţa egoistă a omului de a se delecta pe sine. Este plăcerea de a lucra în serviciul cuiva mai mare decât noi, plăcere care nu izvorăşte din cunoaşterea pe deplin a calităţii şi importanţei Creatorului. Chiar în perioada în care încă nu avusese contact cu El, munca menită pentru Creator era mai genuin altruistă, pentru că nu era gratificată. Deci, revelarea Creatorului se numeşte „linia stângă”, şi cunoaşterea Creatorului, realizarea modului său de acţionare, se numeşte „Lumina înţelepciunii”.

Revelarea Creatorului trezeşte nevoia imensă de a obţine raţiunea Creatorului, şi de a-i înţelege măreţia. Acest lucru are menirea de a crea un echilbru între credinţă şi cunoaştere, armonia dintre acestea prevenind în continuare recidivarea în egoism. În acest proces, omul adaugă puţin ego la starea de „micime”, reechilibrând linia dreaptă cu puţin din linia stângă, şi astfel se crează linia de mijloc. Nivelul la care se află linia stângă în cadrul liniei milocii este cel care determină gradul de spiritualitate la care a ajuns omul. Aceasta este starea de „gadlut” – măreţie. Înaintarea spre gradul cel mai înalt, ultimul, unde Om şi Creator se reunesc pe deplin prin toate caracteristicile lor, se efectueaază treaptă cu treaptă, în mod alternat : linie dreaptă, linie stângă, şi echilibrarea dintre ele, pe absolut fiecare treaptă a scării spirituale.

  1. În situaţie de „linia dreaptă” sau iubitor de dărnicie, omul se bucură de ceea ce are

În situaţia denumită „linie dreaptă”, omul este fericit fără vreun motiv deosebit, doar prin faptul existenţei Creatorului, spre care îşi concentrează gândurile toate, este fericit. Acest om este bucuros de partea sa. El este într-atât de satisfăcut, încât nimic nu-i poate afecta fericirea, de aceea se cheamă perfect (muşlam). Omul care îşi face darea de seamă spirituală şi descoperă că este încă departe de Creator şi realizează faptul că nu este capabil să se corecteze singur, trebuie să se adreseze Creatorului, implorându-l să efectueze corectarea pentru el. La momentul potrivit, El răspunde acestei rugăminţi şi îi trimite Lumina Divină, denumită suflet. Acesta îl va ajuta să iasă din Ego, învingându-l.

  1. Ce înseamnă forţa opoziţiei

Diferenţa dintre egoism şi altruism este echivalentă cu măsura în care omul este gata să renunţe la gratificarea în urma efortului. Salariul, e normal să fie dorit, dar cu cât suntem mai dispuşi să nu îl primim, cu atât creşte altruismul. Omul care renunţă la dreptul de a se delecta de roadele muncii depuse, se poate defini ca acţionând de dragul divinului, şi nu de dragul lui însuşi. Acest mod de a primi se numeşte în Cabala „a primi pentru a dărui”.

De fapt, întreg procesul înălţării spirituale, se face în mod treptat, fiind un proces de renunţare treptată, gradată, la plăceri. În prima etapă, renunţăm la plăcerile acestei vieţi, iar mai târziu învăţăm să renunţăm şi la delectarea spirituală genuină, care e reprezentată de perceperea Creatorului. Creatorul se ascunde, pentru a-i permite omului să intre în acest proces în mod treptat. De aceea e nevoie să privim ascunderea Creatorului ca şi o parte integrală a procesului de corectare, intenţionat spre binele nostru. La rugăminţile noastre, implorându-l să ni se dezvăluie, El va răspunde atunci când noi vom fi pregătiţi pentru asta din punct de vedere spiritual, astfel ca să nu ne dăuneze. În stadiul de începător şi egoist, omul nu este în stare să simtă plăcere prin revelarea Creatorului. Dacă El i s-ar arăta, omul nu ar putea să evolueze, să-şi dezvolte puterea de a-şi arunca egoismul, nici nu ar striga spre Bore pentru ajutor, pentru a-i da putere să renunţe la delectarea de sine. Ca fluturii de noapte care sunt atraşi inevitabil spre focul luminii care-i arde, tot aşa omul ar fi distrus în lumina arzătoare a plăcerilor spre care ar fi atras, ca hipnotizat.

Şi nu e om să nu fi simţit măcar o dată că este atras irezistibil de o plăcere senzaţională, chiar dacă mai târziu ar fi regretat profund că nu a rezistat tentației. Fapt este că a eşuat la momentul respectiv de încercare, în care plăcerea l-a învins prin imensitatea sa, depăşind puterea sa de voinţă. De aceea, în situaţia de ascundere (hester) a Creatorului, putem acţiona de dragul său, fără să fim orbiţi de plăcere. Aici putem acţiona prin puterea credinţei, fapt dorit de Creator spre binele nostru. Pe de altă parte, în timp ce Creatorul se ascunde, noi continuăm să fim prizonierii corpului, care este mereu gata a face calcule, dacă are vreun rost să facă pasul următor, dacă va primi răsplata meritată pentru efortul investit. Împotrivirea corpului la intenţiile altruiste se numeşte instinctul rău, răul. Când ne împiedică să realizăm ceea ce ne-am propus, se cheamă satan (în ebraică sata = a deviat). Când conduce pe om la moarte spirituală, se numeşte „Înger al morţii”. El încearcă să facă acest lucru prin anihilarea percepţiei spirituale din timpul studiului Cabalei şi în acelaşi timp atrăgându-l spre alte ocupaţii din lumea aceasta.

Unicul răspuns posibil în situaţiile de mai sus, este propoziţia: eu merg tot înainte doar prin puterea credinţei pentru că acest lucru doreşte de la mine Creatorul, haBore!

  1. Munca din inimă contrazice împotrivirea trupului

Nu este posibilă evitarea delectării când suntem dominaţi de EGO, decât dacă ne vom convinge că el ne dăunează, prin conflictul dintre inimă şi raţiune. Este vorba de o aritmetică simplă în ce priveşte avantajul: Să ne delectăm acum şi să suferim mai tîrziu sau să renunţăm la voluptate acum, pentru a evita durerile care sunt consecinţa lor? Evitarea egoismului trage după sine întotdeauna conflictul furtunos cu trupul, care pretinde darea de seamă minuţioasă a cauzei pentru care el trebuie să renunţe la plăcere?!

Corpul care vorbeşte pe limbajul voluptăţilor, înţelege doar simpla socoteală a câștigului. Renunţarea în prezent pentru un câștig în viitor, pare să fie un argument convingător. Dat fiind că trupul înţelege şi limbajul suferinţelor, argumentul că nu merită să suferi mai târziu în urma plăcerii din prezent, are şi el şansa de a convinge corpul. Astfel se poate constitui un sistem de apărare contra corpului, pe când dorinţa de a se delecta stă mereu la pândă. Deci trebuie să fim vigilenţi la încercările sale de a ne deruta convingându-ne prin comparaţii false între plăcere şi durere.

Modul de a se „înţelege” cu calculele false ale corpului, este acela de a-i răspunde ferm, exprimând hotărîrea de a munci de dragul spiritualităţii, fără nici un profit personal. Acest fel de a lucra se numeşte „munca din inimă”, pentru că inima caută plăceri. Un alt răspuns posibil adresabil raţiunii este : „eu cred cu fermitate că Bore aude toate rugăminţile mele de a-mi veni în ajutor”. Rezistenţa încăpăţanată în confruntarea cu raţiunea şi corpul, duce la revelarea Creatorului, la a-L percepe pe deplin, şi la reunirea cu El.

  1. De la Klipot Yişmael şi Esav, la „Vom face şi apoi vom auzi” şi la „Israel”

Omul conţine în sufletul său 70 de dorinţe de bază, numite 70 de naţiuni ale lumii. Obiectul spiritual, identic cu rădăcina spirituală a omului, se numeşte “Zeir Ampin” – faţă mică, aflată în lumea Ațilut, compusă şi ea din 70 de sfere sau sfirot. Din momentul în care omul începe să se apropie de Creator, el începe să simtă dorinţe despre care nu a avut vreo idee că ar fi existat în el.

Fiecare din aceste 70 de dorinţe are câte două rădăcini. Omul avansează prin mijlocirea a două linii: linia dreaptă şi linia stângă. Muncii prin linia dreaptă, a altruismului – munca din inimă – i se împotriveşte o forţă sau klipa, egoistă, numită Işmael. Împotriva muncii prin raţiune, linia stângă, se opune o a doua forţă, numită klipa Esav. Înaintarea pe drumul spiritualităţii necesită detaşarea omului de ambele klipot, pentru că ambele se împotrivesc primirii Luminii în modul altruist, de dragul Creatorului. Este ştiut că înainte să fi propus Lumina – Tora poporului Israel, Creatorul a vrut să o ofere lui Esav şi lui Işmael, dar aceştia au refuzat să o primească.

În momentul în care omul înţelege că nici una din aceste două klipot nu va accepta Lumina – Tora, el începe să păşească pe linia de mijloc, care este ISRAEL, potrivit cu legea „a primi de dragul Creatorului”.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts