Urmându-ți inima – Partea XI

0
47
  1. De la stadiul de “Popor”, la stadiul de „Naţiunile Lumii”

Procesul de supraveghere a propriului EGO este problematic, omul nefiind capabil a gândi în mod obiectiv ci, dimpotrivă din cap până în picioare este preocupat doar de sine însuşi. De aceea este incapabil de autocritică, fără compromis. De fapt omul nici nu are nevoie să se autocritice, pentru că e conştient aprioric că este dominat de dorinţe, inclusiv aceea de a-şi da darea de seamă asupra propriei comportări.

Cu toate acestea el face efort pentru a-şi dezvolta dorinţe spirituale pe parcursul muncii interioare, supraveghindu-se. Acest proces este menit omului, doar Creatorul ne cunoaşte fiecare moment, cum s-ar spune „ vede şi rinichi şi inimă”. Experienţa acumulată permite examinarea metodică a situaţiei spirituale genuine a omului. Sentimentul de bucurie resimţit în timpul cât suntem ocupaţi cu spiritualitatea, de dragul Creatorului, este însuşi barometrul stării noastre interioare, de aceea este necesar să-i măsurăm intensitatea. Pentru a simţi această fericire, atât de esenţială dezvoltării spirituale, nu e nevoie de vreun efort, în afara deciziei interioare de a accepta ca bine venită fiecare situaţie a realităţii. În Cabala, omul este conceput a reprezenta o lume întreagă, conţinând într-însul tot ce percepem împrejurul nostru: cosmos, naţiuni, popoare, dorinţe, „cei generoşi din toată lumea, Israel, şi chiar şi Creatorul însuşi, reprezentat fiind în noi prin punctul spiritual, „punctul din inimă”.

La început Cabala studiază aceste obiecte ca însuşiri interioare, iar după aceea, ele fiind doar o reflectare a acestora, trece la studiul aceloraşi obiecte aşa cum apar în exterior, fiind cunoscute sub aceleaşi denumiri. Starea în care se află calităţile spirituale, interioare în om, sunt reflectate în starea spirituală a obiectelor exterioare şi în efectele lor asupra omului. Starea spirituală incipientă a omului se numeşte “Goy” sau POPOR. Când el începe să simtă dorinţa de a cunoaşte pe Creator, devine „Națiunile lumii”. Cum putem aprecia la ce treaptă spirituală am ajuns? În stadiul de goy omul simte dorinţe egoiste, fiind preocupat tot timpul cu satisfacerea lor, de dragul lui însuşi.

Senzaţia de insatisfacţie care se află neîncetat înăuntrul nostru, este consecinţa trecutului nostru spiritual, stare în care s-a aflat sufletul pe treapta cea mai înaltă. Pe această treaptă, „rădăcina sufletelor”, sufletele noastre se găseau în stare de perfecţiune, în care aveau totul, nelipsindu-le nimic. Spre această treaptă tânjeşte sufletul nostru să se întoarcă. Când ne prăbuşim spiritualmente în aceasta lume, pierdem totul. De aceea când noi avem o dorinţă pentru ceva anume, dar nu putem obţine acest lucru, suntem porniţi împotriva Creatorului, care ne-a luat ceea ce ne-a aparţinut odinioară nouă. Cel care reuşeşte să se autoconvingă că tot ceea ce face Creatorul este menit a fi spre binele nostru, cel care dă dreptate Creatorului în orice caz, în orice situaţie, şi chiar simte bucurie şi dragoste pentru Creator, acest om a trecut cu succes examenul „intenţiei” şi al „gândirii”, şi este demn de a fi numit „națiuni” – „Generoşii proveniţi din toată lumea”.

Cel care continuă să lucreze pentru corectarea egoismului său, fiind ajutat de Creator, este considerat prin faptele lui, dar nu pentru felul de a raţiona, precum era în trecut. Din acest stadiu, Creatorul îi dăruie totul, dar el trebuie să fie pregătit a-i restitui totul Creatorului. De asemenea, el trebuie să primească de la Creator numai în proporţia în care este sigur că va putea primi doar de dragul Creatorului.

De multe ori examenul liberului arbitru – a primi de dragul Creatorului – conduce pe om la renunţare. Lupta care se desfăşoară în inima sa are loc între cele două puteri, una e cea rea, care îl atrage spre propria satisfacţie, iar pe de altă parte se află forţele pozitive, care-l îndeamnă să primească de dragul Creatorului. Când calculele în ce priveşte alegerea dintre cele două forţe ia în considerare doar profitul personal, înseamnă că omul este condus numai de forţa egoismului. De fapt omul nu este capabil să aleagă altruismul în prezenţa egoului decât cu condiţia că apelează la Creator ca acesta să-l ajute, prin rugăminţi, să îl atragă spre direcţia forţelor pozitive. Omul care priveşte fiecare eveniment întâmpinat în cale ca pe un examen trimis lui anume, făcându-şi cu multă atenţie alegerile, cerând mereu să fie condus de către Creator, se urcă rapid pe scara care conduce spre scopul Creaţiei.

  1. Toată Creaţia, în afară de dorinţa de a se delecta, este Lumina, Creatorul

Scopul Creaţiei, în general, şi tot ce ni se întâmplă nouă, în particular, se poate înţelege doar deslușind scopul final al Emanaţiei. Realizarea acestui scop duce la înţelegerea faptelor Creatorului, deoarece ele provin şi sunt definite prin acest scop. Întreaga Creaţie, cu excepţia dorinţei de a se delecta, reprezintă Creatorul – Lumina. Tot ceea ce a fost creat în afară de om, a fost creat doar pentru a-l ajuta pe om să progreseze până la finalul Creaţiei. Noi ne aflăm în Creatorul însuşi, ne aflăm într-un ocean de Lumină care umple tot ce există, dar nu o putem realiza pentru că nu ne-am echivalat însuşirile noastre cu ale Lui. Lumina poate să pătrundă doar acele voinţe ale noastre care sunt echivalate cu însuşirile Creatorului. În însuşirile şi dorinţele noastre care nu se aseamănă cu Creatorul, nu putem să-l sesizăm, pentru că lumina Creatorului nu pătrunde în acestea, deci nu pătrunde în interiorul nostru. Deoarece toate însuşirile noastre sunt opuse în esenţa lor celei a Creatorului, noi nu-L percepem deloc. Drept consecinţă, noi percepem un sentiment de alienare într-un univers străin şi ni se pare că suntem singuri pe lume.

Creatorul doreşte să ne ofere plăcere. Însuşirea fundamentală a sa este dorinţa sa de a dărui, acesta fiind motivul exact pentru care a emanat tot ceea ce există în toate sferele cu însuşirea inversă – dorinţa de a primi. Creatorul a emanat şi creat toate caracteristicile egoiste ale noastre. De aceea răspunderea pentru caracterul nostru nevolnic nu este a noastră.

Dar Creatorul nu vrea ca noi să rămânem astfel, ci aşteaptă de la noi să ne străduim să ne corectăm prin propriile forţe, până când ne va umple de Lumina şi până când ne vom reuni cu El, devenind egali.

  1. Înălţarea pe treptele spiritualităţii

Creatorul menţine viaţa în tot ceea ce există: minerale, plante, vietăţi şi vorbitor-om. În lumea noastră nu simţim această lumină. Pe noi ne pătrunde doar o anumită parte din această lumină, şi ea se numeşte „neşama” sau suflet. Cei denumiţi „mekubalim”, puţini la număr în toată lumea, au o metodă specială prin care primesc Lumina. Fiecare om trebuie să parcurgă drumul începând cu stadiul în care nu simte de loc prezenţa luminii, şi până la etapa în care este total umplut de lumină, etapă denumită „gmar tikun” sau „matarat brya” adică scopul emanării, finalul corectării. Omul este obligat să atingă această treaptă în decursul vieţii sale materiale, în lumea aceasta, într-una din reîncarnări.

Etapele înaintării spirituale, urcarea gradaţiilor şi „reumplerea” cu lumina Creatorului, reprezintă „treptele spirituale”.

Suferinţele sunt factorul care îl îndeamnă pe om spre descoperirea „scopului Emanaţiei”. Ele îl împing spre dorinţa de a se elibera din strânsoarea egoului, pentru a scăpa de suferinţă. Şi cum anume are loc acest lucru? Noi ne spunem: dacă suferinţa îşi are originea în Dorinţa de a Primi – pe care este imposibil să o satisfacem, hai să renunţăm la această dorinţă şi prin asta să scăpăm de chinuri. Astfel, treptat se face loc din ce în ce mai mult pentru Lumina Creatorului, în om, în locul de unde dispare egoismul. Oamenii diferă între ei doar printr-un singur lucru: modul în care exprimă dorinţa de a primi, plăcerea specifică spre care aspiră fiecare dintre noi pentru a-şi astâmpăra setea de plăceri. Voluptăţile materiale sunt legate mai mult cu cerinţele imediate ale corpului, pentru hrană, adăpost, şi se aseamănă cu cele ale vietăţilor. Plăcerile de categorie umană, sunt cele influenţate de societate, sunt dorinţa de cinste, de putere, de a controla, de a aduna comori, de a se satisface intelectual, ştiinţific etc. Toate aceste dorinţe corporale şi umane, există unele alături de celelalte, în fiecare om în proporţiile şi o ordine a preferinţelor, care sunt unice fiecărei persoane.

Răspunsul la cerinţele specifice este atins prin mijlocirea a ceeace reprezinta Raţiunea umană. Dorinţele şi pasiunile omului sunt schimbătoare, dar mintea, fidelă omului, îl ajută să-şi găsească drumul spre îndeplinirea lor.

Sub influenţa durerilor, egoismul îşi schimbă felul de a fi, de a primi doar pentru el însuşi. El este neutralizat, locul său fiind preluat de voinţa de a dărui – altruismul. Perioada necesară pentru a se elibera cu totul de egoism, se numeşte 6 000 de ani. Acest număr nu reprezintă o perioadă de timp concretă, materială.

Egoismul se numeşte corp (guf), iar timpul în care omul nu se mai foloseşte de ego, se numeşte moartea trupului. La această situaţie se ajunge prin cinci etape, în decursul cărora omul renunţă în mod treptat la egoism, pe principiul „de la uşor spre greu”. Adică, de la partea mai puţin egoistă spre cea mai egoistă. Omul primeşte Lumina Creatorului în dorinţele sale, care se opun egoismului. Astfel se umple treptat cu lumina denumită în funcţie de gradaţia ei: „nefeş”, „ruah”, „neşama”, „chaya”, „yechida”. – gradaţii ale sufletului – sau, „neşamah” ca termen general pentru suflet.

  1. De la goana după delectare, până la deplina corectare

 Înălţarea spirituală a Omului trece prin patru etape principale:

  1. Urmărirea plăcerilor acestei lumi – egoismul.
  2. Identificarea Egoului ca dăunător, şi renunţarea la folosirea lui.

În fiecare om există în centrul dorinţelor egoiste, o voinţă adormită spirituală, numită „embrion”. La un moment dat în viaţa omului, se trezeşte embrionul, iar omul începe să-l simtă ca dorinţa spre cunoaşterea, înţelegerea şi studierea celor spirituale. Dacă omul, în loc să ignore, începe să dezvolte şi să hrănească acest mugurel, el începe să crească cu intenţia corectă, potrivită. Sub îndrumarea instructorului spiritual, lumina spirituală ascunsă îi devine din ce în ce mai perceptibilă. Cerinţe spirituale ascunse în profunzimea sa îşi fac apariţia şi prin prezenţa lor îl ajută pe om să simtă siguranţă în existenţă şi în drumul urmat. Prin ele absoarbe puteri pentru a corecta următoarea reapariţie a egoismului.

  1. Etapa în care omul nu are decât o dorinţă, aceea de a-l bucura pe Creator prin fapte lipsite de profit propriu, fapte pe care le realizează de dragul Lui.
  2. Omul îşi corectează dorinţa de a dărui obţinută, care devine dorinţa de a primi pentru a dărui Creatorului. Începutul acestui fel de a munci se numeşte „învierea morţilor”. Ea constă în readucerea dorinţelor egoiste care au fost reprimate, “omorate”, mai înainte şi corectarea lor, folosirea lor de dragul Creatorului. Asta duce la dubla delectare – şi prin plăcerea dăruită Creatorului şi prin faptul de a se fi echivalat cu El. Corectarea tuturor dorinţelor prin transformarea lor din egoiste în altruiste, se numeşte Gmar Tikun – corectarea deplină, finală. Corectarea pe deplin a egoului, transformarea sa în altruism, constituie ultima fază a drumului către Lumina Creatorului şi spre deplina reunire cu Creatorul, iar atunci omul are parte de oceanul nesfârșit de lumină care îl înconjoară şi îl pătrunde, dându-i o magnifică fericire.

105. Concepţia ştiinţifică, teologică şi filozofică a noţiunii „corp – suflet”

Capacitatea noastră de a cunoaşte lumea şi de a ne cunoaşte pe noi este foarte limitată. Înţelegerea ne este limitată de percepţia subiectivă prin intermediul celor cinci simţuri, limitate şi ele doar la o parte a tot ce ne înconjoară. Deci, informaţia care ajunge la noi, depinde de capacitatea noastră de a o percepe.

Creatorul trimite informaţia potrivită exact gradului nostru de evoluare şi posibilităţii noastre de a reacţiona la această informaţie. Astfel noi nu avem nici o cunoştinţă concretă în ce priveşte existenţele superioare, conformaţia lor, sau felul lor de a acţiona. De aceea noi discutăm doar ipotetic asupra lor, ca şi copiii, care vor să-și dovedească dreptatea deşi nu au habar despre ce este vorba. Filozofii au încercat în toate timpurile să dea explicaţie a ceea ce reprezintă corpul şi sufletul.

Aceste teorii se pot clasifica în următoarele categorii:

  • Teoria teologică – susţine că însăşi existenţa obiectului este sufletul său. Sufletele se deosebesc între ele prin însuşirile lor, care sunt de fapt însuşirile spirituale ale omului. Sufletele există independent de prezenţa corpului. Deci sufletul există înainte de apariţia sa în corp şi continuă să existe după moartea corpului. Teologia susţine că moartea nu e decât descompunerea materiei organice şi atât. Astfel moartea corpului nu are nici o influenţă asupra sufletului, doar atât că ea separă sufletul de corp. Sufletul este etern, nefiind compus din materie organică sau de alt fel, care va fi desfăcut în componenţi. Corpul e doar un înveliş pentru suflet, îmbrăcându-l. Omul acţionează prin intermediul corpului, descoperindu-şi caracteristicile sufleteşti şi spirituale. Sufletul atribuie corpului viaţă şi mişcare, şi are grijă să-l păstreze. Corpul în sine este materie inertă. În momentul morţii, sufletul iese din trup.
  • Teoria duală – a evoluat odată cu dezvoltarea ştiinţei. Ea presupune că existenţa corpului depinde de o existenţă de ordin spiritual, care i-a dat viaţă. Corpul poate exista independent de prezenţa spiritului, de aceea fiind posibilă reanimarea biologică a organelor corpului. Sufletul e cel care atribuie corpului caracterul, raţiunea şi însuşirile spirituale. Totuşi corpul se poate menţine în viaţă fără ajutorul sufletului, a forţelor spirituale superioare.
  • Teoria ateistă – Nu crede în existenţa vreunei forţe superioare, nici în prezenţa sufletului în corp. Sufletul primeşte materia concretă şi însuşirile ei. Din negarea sufletului rezultă că raţiunea şi toate caracteristicile omului sunt roadele propriului său corp care reprezintă un mecanism de transmitere a semnalelor electrice prin terminaţiile nervilor. Toate senzaţiile percepute de corp nu sunt decât efectul contactului reciproc dintre nervi şi stimulii exteriori, care sunt transmise creierului. Aici ele sunt interpretate ca aparţinând categoriilor, fie a plăcerii, fie a durerii, organismul reacţionând ca atare. Reglarea acestor reacţii ar fi datorită procesului de bio-feedback. Activitatea creierului se bazează pe principiul plăcerii, atracţia spre plăceri şi îndepărtare de la durere. Toată atitudinea omului faţă de viaţă este dictată de acest principiu al voluptăţii, în funcţie de care îşi potriveşte reacţiile faţă de semnalele sosite din mediul înconjurător.

Ideile noastre conştiente sunt de fapt reflectarea proceselor care au loc în corpul nostru. Omul este superior vietăţilor prin gradul înalt de dezvoltare a raţiunii, până la sinteza a tot ceea ce se petrece în biologia corpului într-un tablou clar de inteligenţă şi de raţiune. Omul are capacitatea de a traduce procesele biologice la înţelegerea sintetizată sub formă de idei. Fără îndoială, această teorie este cea mai ştiinţifică şi uşoară de înţeles şi se bazează numai pe experimente concrete în cadrul cercetării ştiinţifice, ignorând realitatea sufletului, care nu permite cercetarea prin această metodă. Această metodică este cu totul potrivită cunoaşterii corpului biologic. Problematica acestei metodici constă în prezentarea omului ca robot, pus în acţiune de o natură oarbă. Chiar şi unui simplu ateist îi este greu să se mulţumească doar cu aceasta teorie mecanică, prin care caracteristicile i-ar fi conferite omului în mod absolut de materialul genetic şi cerinţele materiale bazate pe principiul plăcerii. Atunci omul, ca fiinţă inteligentă nu-și găsește locul acţionând sub influenţa legilor societăţii în care trăieşte, şi prin însuşirile moştenite, ireversibile. El se regăseşte fără drept la liber arbitru, fără libertate de a reacţiona în mod individual, fără posibilitatea de raţionare independentă şi obiectivă.

Omul, deşi originea sa este Natura, simte că înţelepciunea sa depăşeşte limitele existenţei materiale, fiindu-i inacceptabilă teoria cum că omul e supus orbeşte, mecanic, legilor inexorabile ale naturii, şi având o existenţă fără scop şi înţeles.

Punctul de vedere ştiinţific, negând sufletul, nu are capacitatea să răspundă la întrebările existenţiale. Teoria modernă, care se află în progres, încearcă să corecteze această concepţie a omului şi adaugă această componentă, al existenţei sufletului, din ce în ce mai larg acceptată. Această componentă, spiritual şi nemuritor este acceptată de toţi. Sufletul care se îmbracă în corp, este esenţa adevărată a omului, iar corpul nu este decât învelişul său. Cu toate că aceasta teorie a fost adoptată de marea parte a umanităţii, totuşi ea nu are răspunsuri la întrebările : cum se îmbracă sufletul în trup, care este esenţa relaţiilor dintre corp şi suflet, ce este de fapt spiritul, sufletul şi de unde îi este originea. Majoritatea populaţiei pământului nu se interesează de loc de ea, fiind ocupată cu lupta pentru a supravieţui.

Cine poate să priceapă ce înseamnă corpul şi ce este sufletul, şi care sunt relaţiile lor reciproce? De ce credem noi că suntem compuşi din două părţi – material şi spiritual? Unde se găseşte elementul Eu-lui nostru etern? Ce se întâmplă cu Eu-l înainte de naştere şi după moarte? Este acesta oare acelaşi Eu pe care îl percep acum ?

Aceste întrebări şi altele ca ele se ivesc din când în când şi noi reflectăm asupra lor. Nu ştim dacă acestea sunt genuine, existenţialiste, sau îşi au originea în fantezii, pe care le-am creat noi bazându-ne pe realitatea cunoscută nouă. Cât timp nu avem în posesia noastră informaţii care transcend realitatea acestei lumi, nu avem decât posibilitatea de a naviga în imaginaţie, în marea de personaje cunoscute de noi, şi fapt este că nu suntem în stare să descriem o fiinţă extraterestră care să nu fie asemănătoare cu noi măcar cu ceva.

Fundamentul solid al tuturor teoriilor noastre va fi totdeauna legat de lumea aceasta, chiar şi dacă ne-am permite unele fantezii extravagante. Nu avem mijloacele pentru compoziţia unui tablou autentic în lipsa faptelor deja cunoscute de noi. Iar atunci cum o să răspundem la întrebarea: ce este corpul, ce este sufletul, bazându-ne pe existenţa materiala din lumea noastră?

  1. Nu există nimeni în afară de El

Limitările concepţiilor noastre duc la o cunoaştere parţială a corpului şi a sufletului nostru, precum şi a obiectelor care ne înconjoară. Noi percepem mediul înconjurător prin cele cinci simţuri ale noastre şi prelucrăm infomaţiile primite, pe câteva straturi de înţelegere. Noi percepem materia din care este alcătuit obiectul, plus forma ei exterioară. Interpretarea informaţiei şi descrierea obiectului depind de experienţa noastră precedentă. Expresia lor abstractă sau natura internă, esenţa obiectului, nu ne este posibil să o percepem şi să o înţelegem.

Cabala se mai numeşte „Tora ha-nistar” sau „ştiinţa misterului”, pentru că prin ea omul descoperă cele ce erau mai înainte ascunse de el. Cei care ating prin mijlocirea ei cunoaşterea supremă, ajung la descoperirea realităţii autentice, care li se desfăşoară înaintea vederii în toată splendoarea ei. Astfel a descris acest fapt rav Yehuda Aşlag: „şi vă va bucura faptul adevărului, să vorbiţi despre el fără a-i fi străini, şi tot ceea ce veţi vedea, va fi deschis doar ochilor voştri iar nu unor străini!”. Dezvăluirea adevărului ascuns deocamdată, misterios, depinde de împlinirea anumitor condiţii. Studentul va ajunge să le descopere doar după o perioadă de timp, după ce va fi atins înţelegerea a ceea ce înseamnă „intenţia”(kavana).

Doar cei care au ajuns să pătrundă dincolo de misterele Torei, văd şi realizează care este construcţia lumii. Ce este sufletul şi ce înseamnă trupul. Dar acestor oameni le este interzis şi nu au posibilitatea de a preda altora „Intenţia Creaţiei” precum le-a fost lor revelată. Doar un singur mesaj este obligat înţeleptul să transmită, – despre Adevărul UNIC, care i-a fost revelat, despre Emanaţie, prin studiul spiritualităţii, ştiinţei Cabala, şi anume: „ Nu este nimeni în afara Lui” (Eyn Od Milvado).

  1. Progresul şi perfecţionarea, pe drumul spiritual, prin crearea egalităţii între însuşirile obiectelor, prin limitarea distanţei dintre ele

Organele noastre de simţ nu ne permit decât percepţia unui mic procent din cosmos, părticica denumită „lumea noastră”. Aparatura sofisticată modernă, descoperită de om, nu face decât să accentueze limitarea organelor de simţ. De fapt, ne lipsesc organe în plus prin care să percepem sferele spirituale, dar nu le simţim lipsa, precum nu ne lipseşte un al şaselea deget. În jur se află o lume plină de comori de mii de ori mai uriaşe, cu nuanţe infinite, pe care noi nu le putem sesiza cu simţurile noastre materiale limitate. Chiar şi amănuntele cele mai neînsemnate pe care le percepem din mediul înconjurător, le interpretăm într-un mod deformat, iar această interpretare o proiectăm asupra cosmosului infinit.

Tabloul fals al cosmosului oferit de simţurile noastre se aseamănă cu razele Roentgen, care ne prezintă numai scheletul osos. Aşa cum silueta oaselor oferită de razele X nu reflectă adevărata complexitate a corpului în totalitatea ei, tot aşa nici noi nu putem să concepem complexitatea universului doar prin informaţia receptată prin cele cinci simţuri. Imaginaţia nu ne poate oferi ajutor în descrierea unei realităţi pe care nu o atingem, căci imaginaţia este bazată pe impresiile aparţinând trecutului.

Cu toate acestea hai să ne imaginăm lumea spirituală aflată dincolo de imaginaţie şi să încercăm să o înţelegem prin mijloacele care ne stau la dispoziţie. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în mijlocul unui deşert, pe marginea unui drum care duce spre orizont. De-a lungul drumului, la anumite intervale, se află nişte semne, începând cu punctul 0, unde vă aflaţi, şi până la punctul final. Toată distanţa este împărţită în 4 părţi.

Progresarea pe acest drum, care reprezintă calea spirituală, are loc prin sublimarea şi transformarea dorinţelor şi pasiunilor, iar nu prin mişcarea picioarelor. Timpul, spaţiul şi mişcarea sunt de natură diferită în lumea spirituală. Lumea spirituală este o lume a sentimentelor, simţămintelor, fără corpuri biologice. Obiectele sunt sentimentele, mişcarea este o schimbare a sentimentelor, iar locul este o anumită însuşire. Locul este definit în lumea spirituală printr-o anumită însuşire, caracteristica lui. Deci deplasarea, mişcarea, este de fapt schimbarea în caracteristicile unui obiect. Acest lucru se aseamănă cu mişcarea psihologică, la care ne referim ca o schimbare a sentimentelor, iar nu fiziologică. Calea pe care încercăm să o descriem, este o metamorfoză a însuşirilor noastre interioare, care sunt de fapt dorinţele noastre, iar în dorinţe – însuşiri de o calitate cu totul diferită, proces care are loc în mod treptat. Distanţa – cea dintre obiectele spirituale – se măsoară prin diferenţa dintre dorinţe, inechitatea dintre ele. Cu cât caracterul lor se aseamănă mai mult, cu atât ele sunt mai apropiate.

Proximitatea sau depărtarea dintre obiecte (spirituale) se definește prin calităţile lor. Identitatea absolută între două obiecte duce la contopirea, reunirea celor două obiecte. Când într-una dintre ele apare o însuşire nouă, aceasta vine separată de la obiectul în care a apărut, şi astfel este emanată o nouă „faţă spirituală”, un nou avatar sau parţuf. În punctul final se află Creatorul însuşi. Locul Lui este definit prin însuşirile Lui, care sunt absolut altruiste.

Ne naştem în lumea noastră având în posesie numai însuşiri egoiste. În această poziţie noi suntem cu totul îndepărtaţi de Creator. Scopul existenţei noastre este acela de a ajunge la însuşirile Creatorului în decursul acestei vieţi, în lumea aceasta, adică de a ne reuni cu El din punct de vedere spiritual, adică a ne transforma însuşirile până la identificarea absolută cu însuşirile Creatorului.

Caracteristica unică şi exclusivă a Creatorului este altruismul. Adică lipsă totală de egoism, lipsa preocupării de sine, despre situaţia sa, despre influenţa şi puterea sa. Preocuparea de sine, ne este caracteristică nouă, oamenilor, care ne naştem pur şi simplu egoişti. Totuşi este important să accentuăm că, aflându-ne pe lume sub formă materială, preocuparea pentru cerinţele de bază este necesară şi nu se consideră egoism. Ele nu sunt un factor care separă omul de Creator.

  1. Perfecţionarea spirituală – dinamica sentimentelor. Între calea Cabalei şi calea suferinţelor

Creatorul îl avansează pe om spre scopul său astfel: El îi conferă omului dorinţe rele sau suferinţă, sau împinge piciorul stâng înainte, ca un prim pas. Dacă omul găseşte forţa să ceară ajutorul Creatorului, El îi va veni în ajutor oferindu-i o voinţă bună, sau plăcere, aceasta reprezintă avansarea piciorului drept, pasul cel de-al doilea. Atunci, iarăşi îi dă Creatorul dorinţă rea, de astă dată mai puternică, sau omul primeşte de sus îndoiala în însăşi existenţa Creatorului. Şi iarăşi omul îi cere ajutor Creatorului, cu un efort şi mai mare, şi iar, Creatorul îi oferă ajutorul prin dăruirea unei dorinţe şi mai puternice, şi aşa mai departe.

În acest fel omul înaintează. Cu cât îi sunt mai pure dorinţele, cu atât se îndepărtează mai mult de egoismul său de la început, care era total.

Progresul spiritual poate fi descris în multe feluri. Dar în esenţă este compus dintr-o secvenţă de sentimente care se înlocuiesc unul pe altul. Totul începe printr-o senzaţie spirituală oarecare, adică prin perceperea în subconştient a existenţei Creatorului. Aceasta dă naştere la un sentiment de siguranţă, care la rândul ei conduce la sentimentul de fericire. În faza care urmează, acest sentiment de fericire dispare; acest fapt indică urcarea pe un grad spiritual superior. Aici, omul încă nu este conştient de progresul său, nefiind înzestrat cu mijloace pentru a sesiza caracterul gradului superior unde a acces în mod parţial. Numai efortul şi munca îndreptate spre schimbarea însuşirilor sale vor duce la construirea instrumentelor potrivite, „vase”, prin care va putea simţi caracteristicile etapei spirituale următoare.

Aceste „vase” sau „vasul cunoaşterii”, care vor fi însuşite după corectarea dorinţei de a se delecta, potrivite acestui grad spiritual, sunt atinse prin două mijloace : prima este calea Cabalei, – omul trăieşte percepţia Creatorului, care în continuare va dispare. După dispariţia perceperii Creatorului, vine rândul suferinţelor în urma unor dorinţe care nu sunt împlinite. Suferinţele au rolul de a-i sublima însuşirile pentru a crea un nou „vas” în care să-l perceapă pe Creator, cu voluptatea inclusă în însăşi această percepere. Acest proces se repetă ciclic pe fiecare dintre trepte. Şi în lumea aceasta, condiţia de a primi plăcere este întâi şi-ntâi a avea dorinţe. Diferenţa dintre om şi alte vietăţi constă în calitatea plăcerilor dorite. Şi pentru progresul spiritual care-l caracterizează pe Om, întotdeauna necesitatea precedă plăcerea studiului, sau cu alte cuvinte, suferinţa provenită din lipsă sau din dispariţia obiectului dorit – spiritualitatea.

A doua cale este „calea suferinţei, drumul parcurs de Omul care nu a reuşit să înainteze prin efort şi studiu, prin rugăminţi spre Creator, prin ajutorul reprezentat de influenţa colegilor şi a învăţătorilor. Aşadar, acesta este drumul omului care nu a reuşit pe prima cale, „drumul Cabalei”. Prima cale nu l-a servit ca să se înalţe spre dorinţe de o nouă calitate, aceea de iubire a Creatorului şi aceea de „teamă” plină de respect pentru El.

 Omul aflat în această etapă, este în mod caracteristic uşuratic, nedând importanţă spiritualităţii, aleargă după plăceri ieftine, materiale, până la decăderea la gradul forţelor necurate care sunt echivalente treptei spirituale pe care se află. Acest om a căzut la „linia stângă” a treptei respective, care este egală cu sferele egoiste, necurate, ale lumilor „ABIA” – Ațilut, Brya, Ieţira, Asya, însemnând în ebraică: Nobleţe, Emanaţie, Creaţie, Acţionare. După ce va fi trecut prin toate suferinţele, se va trezi în el dorinţa de a se debarasa de ele. Suferinţele în sine reprezintă „VASUL”, instrumentul, în care va putea accepta sentimentul percepţiei reînnoite a Creatorului, acelaşi sentiment pe care l-ar fi atins dacă ar fi progresat pe calea Cabalei. Omul care înaintează cu succes pe drumul Cabalei primeşte de sus Lumina Superioară, adică perceperea prezenţei Creatorului. Când urmează faza dispariţiei acestui sentiment, el deja tânjeşte după această Lumină şi este chinuit de lipsa ei. De aici îşi are originea atracţia spre lumina Creatorului, atracţie care reprezintă vasul sau organul de simţ adăugat pentru a intercepta Creatorul. Cu alte cuvinte noile dorinţe sunt cele care trag omul înainte.

Din contră, cel care merge înainte pe calea durerilor, este împins din spate de suferinţe, spre deosebire de prima cale, cea a Cabalei, în care omul este motivat de dorinţele care îl atrag.

  1. Totul este condus de Sus – Creatorul este cauza a tot ceea ce este

Creatorul ne conduce potrivit cu planul său. Conform acestui program toţi oamenii, fără excepţie, vor trebui să ajungă, în viaţa prezentă sau viitoare, la scopul final al emanaţiei. Pe drumul spre desăvarşirea acestui scop, oamenii ating prin însuşirile lor pe cele ale Creatorului, în mod treptat. Numai prin asemănarea totală cu Creatorul şi prin reunirea cu El, i se deschid omului ochii, astfel încât să vadă tabloul universului, în mod genuin. Acest tablou conţine doar pe Creator singur, prezent în toate, în om şi în tot ce îl înconjoară.

Înapoia a tot ce face şi gândeşte omul, se află întotdeauna dorinţele care le-au dat origine. Mintea nu este decât un instrument pentru a-l ajuta să-şi realizeze dorinţele. Sursa acestor dorinţe este Creatorul şi numai El are puterea de a i le schimba. Dependenţa noastră de Creator în toate situaţiile, este un fapt. Ca şi faptul că numai El ne poate ameliora situaţia, el singur este cauza a tot ce ni se întâmplă, a tot ce ni s-a întâmplat, şi a tot ce ni se va întâmpla. Din clipa în care vom realiza acest lucru, vom avea nevoie de a fi în legătură cu El şi vom porni în expediţie pe calea spirituală. Procesul acesta porneşte de la neacceptarea Creatorului şi se conclude prin perfecta reuniune cu El. Când omul simte nevoia bruscă de a se apropia de Creator, asta înseamnă că este atras de Creator pentru că El i-a conferit această dorinţă.

Pe o altă cale, omul îşi dezvoltă el însuşi dorinţa de a se apropia de Creator. Acest lucru are loc când, în urma unei decăderi a dorinţelor sau pierdere din punct de vedere economic sau social, omul îşi revine acceptând că în spatele său se află Creatorul. În acceptarea Providenţei Divine ca fapt, el resimte dependenţa de „sursă”. În aceste momente omul îşi dă seama că numai El îi poate veni în ajutor, altfel este pierdut.

Toate capriciile destinului, sunt trimise special de Creator, pentru a trezi în om o dorinţă ardentă înspre Creatorul său, care să-l ridice.

Toate au scopul de a-l convinge pe om cât de multă nevoie are de Creator şi de legătura cu El. Prin această înţelegere se intensifică dorinţa omului pentru această legătură şi pe măsura în care doreşte acest lucru, este apropiat de Creator. Schimbările sorții sale sunt menite spre scuturarea omului din adormirea sa spirituală, provenită din satisfacerea necesităţilor materiale, pentru a-l promova înspre scopul Creaţiei. Creatorul scutură pe om trezindu-l din somn prin intermediul suferinţelor materiale şi spirituale, care îl ating în domeniile diverse ale vieţii sale, familie, prieteni, locul de muncă, etc.

Prin esenţa creării noastre, noi ne simţim bine prin experienţe care îşi au originea în apropierea de Creator, pe când experienţe negative, care ne provoacă suferinţă, provin din îndepărtarea de El. Din acest motiv omul a fost creat dependent de sănătate, familie şi societate. Buna sa dispoziţie depinde cu totul de dragostea semenilor şi de respectul pe care i-l poartă. Omul a fost creat atât de fragil, pentru a i se oferi posibilitatea de a-şi atinge prin greutăţi cele necesare. Ca să iasă în căutarea căilor de a evada din situaţii dificile… Până ce va înţelege că totul depinde numai de Creator.

Iar atunci, dacă va găsi forţele şi răbdarea necesară, va câștiga dreptul de a începe să asocieze tot ce i se întâmplă, voinţei Creatorului. De aici înainte, va înceta să mai atribuie aceste situaţii unor cauze de tot felul, neavând legătură cu El, ci, ca de exemplu cu fapte şi idei din trecutul său. Deci, Omul va înţelege că doar Creatorul este cauza a tot ce se întâmplă în lumea întreagă, nu el însuşi şi nimeni altul, ci doar singur Creatorul.

  1. Cele patru etape de progres pe calea spirituală

Drumul descris mai sus aparţine nu numai indivizilor, ci şi întregii omeniri. Drumul nostru începe într-un punct în care noi suntem fixaţi pe dorinţele actuale, în lumea aceasta şi continuă până la atingerea scopului pe care suntem obligaţi să-l desăvârşim. Acest final se numeşte “punctul lumii viitoare“. Drumul acesta se divide în patru etape:

  • În prima etapă Creatorul se ascunde cu totul, ceea ce duce la o neîncredere totală în existenţa Sa, în Divina Providenţă. Omul se agaţă de puţinele puteri ale sale, crezând în forţele naturii, în destinul orb care îl stăpâneşte, şi acţionează întâmplător. Omenirea în totalitatea ei se află astăzi în acest grad spiritual.

Pe această treaptă, sufletul trece printr-un proces de acumulare de experienţe, prin intermediul suferinţelor, pe care le întâmpină. Un om al cărui suflet a adunat experienţe destule, primeşte sentimentul primului grad în spiritualitate. Viaţa în acest grad are rolul de a acumula şi mai multă experienţă sufletului prin suferinţele care îi sunt trimise.

  • În a doua etapă, Creatorul încă este ascuns. Omul crede în principiul – plată şi pedeapsă. Omul înţelege că toate suferinţele provin din lipsa de apropiere cu Creatorul, pe când plăcerile rezultă din legătura cu El.

Cu toate că omul se poate întoarce pentru un anumit timp la început, prin suferinţe, procesul primelor două etape va continua până la înţelegerea faptului că doar convingerea absolută în Guvernarea Divină îi poate da putere spre a-şi continua drumul. În primele două etape, omul are drept la liber arbitru, poate alege între a crede sau a nu crede în Guvernarea Superioară. Cel care alege în a crede şi depune efort pentru a se fortifica în aceasta, în ciuda piedicilor aduse în calea lui de Sus, va avea parte, după un anumit număr de eforturi, la revelarea Creatorului şi la spectacolul întregului univers.

  • În cea de-a treia etapă, este revelat tabloul parţial al Divinei Providenţe, astfel omul îşi dă seama de cele câștigate prin faptele sale bune şi de pedeapsa suferită în urma faptelor sale rele. În consecinţă, îi vine greu să nu facă bine şi să nu se îndepărteze de rău. Tot astfel precum nu putem renunţa la plăceri dinadins sau nu putem să ne dăunăm în mod conştient.

Aceasta încă nu este etapa finală de evoluţie spirituală; în acest stadiu faptele noastre sunt obligatorii, nu avem aici nici o alegere, sunt determinate de dorinţa pentru răsplată şi de frica de pedeapsă. Deci urmează încă o etapă în dezvoltarea spirituală, în care Omul realizează acţiunile Creatorului ca BUN şi BINEFĂCĂTOR, în mod absolut, în orice situaţie.

  • În a patra etapă, este relevat tabloul integral al Guvernării Lumii. În consecinţă, este atinsă înţelegerea totală şi perfectă privind guvernarea, care este bazată cu totul pe dragostea infinită a Creatorului faţă de Creaţia Sa, eliberată de principiul plată şi pedeapsă.

Omul se înalţă până la aceasta treaptă spirituală sublimă, prin capacitatea sa de a vedea dragostea infinită şi stabilă a Creatorului faţă de Creaţii lui, necondiţionată de faptele lor, esenţa lor şi situaţia în care se află.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts