Urmându-ți inima – Partea XIII

0
35
  1. Şabatul şi nerespectarea acestuia

„Şabat” reprezintă o stare în care, în urma eforturilor depuse, a muncii interioare, omul nu mai este dominat de ideile care-l deranjau. Aceste gânduri nu mai au puterea să-i tulbure legătura cu Creatorul, deşi ele mai trăiesc în el. Dar, în măsura în care el permite acestor idei să se intensifice şi să-i pună stăpânire pe inimă, omul decade la starea care se numeşte „Hilul Şabat” sau nerespectarea şabatului. Aceasta are loc, dacă primeşte aceste idei deranjante, străine ca reprezentând adevărul.

  1. Cabala înseamnă A PRIMI, a primi delectare de la Creator

Problema identităţii de evreu (yehudi) este complexă. Evreii şi se ocupă cu această întrebare care a rămas fără un răspuns clar. Care este oare în Cabala însemnătatea acestor termeni: evreu, Israel, fiu al lui Avraam, termeni care descriu un popor, o naţionalitate, un grup etnic ?

Cabala împarte universul, Creaţia, în două părţi: prima parte fiind Creatorul, iar a doua parte dorinţa de se delecta prin a fi aproape, în legatură cu Creatorul, dorinţă care şi ea a fost creată de Creator.

Această dorinţă este la fel ca toate celelalte dorinţe ale noastre, însă nu are „îmbrăcăminte” materială. Această dorinţă este cea de a se delecta prin a fi aproape de Creator, care este originea plăcerii infinite şi absolute. Această dorinţă deosebită se numeşte SUFLET.

Cauza şi scopul Creaţiei a fost dorinţa Creatorului de a ne delecta pe noi, sufletele. În suflet există doar dorinţa de a avea plăcere prin Creator. Dorinţa Creatorului şi a Creatului – sufletele – sunt realizate în momentul reunirii celor doi. Apropierea şi reunirea celor două dorinţe sunt atinse prin crearea identităţii dintre calităţile Omului şi ale Creatorului, sau „echivalarea dorinţelor” lor. Acest lucru nu este realizat prin apropierea fizică, ca în lumea aceasta. Cu cât mai mare a fost distanţa dintre ele, cu cât mai multe au fost greutăţile întâmpinate pe drum, cu atât mai mare este satisfacţia şi plăcerea obţinute prin reunirea celor Doi.

Creatorul poziţionează sufletul pe locul cel mai îndepărtat de El. Adică ascunde pe deplin faptul esenţei sale ca izvor al tuturor plăcerilor şi „introduce” sufletul în trup cu voinţa de a se delecta de tot ce se află la îndemană. Dacă omul dezvoltă într-însul dorinţa de se reuni cu Creatorul, în ciuda ascunderii Creatorului şi în ciuda dorinţelor sale, el va avea posibilitatea de a folosi tot ce îi stă împotrivă, ca motiv pentru mărirea dorinţei de reunire.

Acest lucru se referă la a primi delectare de la Creator. Cabala descrie acţionări în lumea spirituală, prin mijlocirea cuvintelor şi a noţiunilor preluate din lumea aceasta.

În „Hagada” (povestea) despre „Pesah” se povesteşte despre strămoşii noştri care adorau mulţi zei. La un moment dat Creatorul a ales pe unul dintre ei, Avraam, şi i-a poruncit să se despartă de familia lui şi să locuiască în alt loc. Locuitorii acestei regiuni l-au denumit Avram ha”ivri” – cel care ”trece” – pentru că a venit de dincolo de fluviu, de aici cuvântul ivri. în conformitate cu Cabala, tot ce e scris în cartea Torei, are menirea de a conduce pe Om spre scopul Creaţiei. Originea cuvântului Tora este: a „învăţa” (a se lumina); Cabala atribuie cuvintelor din Tora înţelesuri deosebite, simbolice. De exemplu, „Bereșit” (La început)- Geneza, are înţelesul de începutul muncii interioare, începutul drumului care poartă spre Creator.

Ceea ce se scrie în Tora ca „avot şelanu” – strămoşii, taţii noştri – în Cabala înseamnă începutul, starea primordială a dorinţelor. A adora mulţi zei înseamnă a dori să extragem plăcere din viaţa materială, zeii fiind dorinţele, prezente la începutul drumului. După aceea Creatorul l-a ales pe Avraam – simbol al dorinţei de spiritualitate, căutarea Creatorului. Avraam părăseşte familia după porunca lui Dumnezeu, ca să plece să stea în alt loc. Adică, pentru a-l percepe pe Creator, Omul trebuie să aleagă din totalitatea dorinţelor sale pe aceea care îl conduce spre El, în timp ce se îndepărtează de celelalte dorinţe. Omul care este capabil să separe una din dorinţe, pentru a o urma cu fidelitate şi prin ea să ajungă a se reuni cu Creatorul, trece de fapt prin aceasta la o viaţă care aparţine sferei dorinţelor spirituale, denumită IVRI, şi care îl sublimează, purifică. Omul care are ca scop să ajungă să se contopească cu Creatorul, se numeşte Yehudi, Yehud însemnând unificare. Unificare, chiar și când omul nu a ajuns la menirea sa finală. Israel vine de la cuvintele iașar-direct + EL-Creatorul și reprezintă pe cei ce vor să meargă pe un drum care conduce direct spre Divinitate, Creator. Acestea sunt interpretările, explicarea spirituală, a acestor termeni. O aprofundare a acestor semnificaţii necesită trecerea prin etapele înălţării spirituale, fiecare nume reprezentând o gradaţie pe treapta spirituală.

Cum va putea recunoaşte omul în ce situaţie se găseşte, în creştere spirituală, dacă progresează, sau dacă stagnează?

„Facerea lumii”, Geneza, conţine atât Creaţia, cât şi Guvernarea ei, care determină existenţa lumii şi progresarea ei, în conformitate cu programul pregătit dinainte, înspre scopul fixat.

Au fost create două sisteme de guvernare, pentru păstrarea liberului arbitru în tot ceea ce priveşte sferele de acţiune a omului. Conform cu acest edificiu, orice forţă are o forţă opusă, paralelă. Astfel sunt create Lumile ABIA sublime, în paralel cu Lumile ABIA impure. Cu toate acestea, în lumea noastră, Lumea ASYA, nu se pot distinge forţele pozitive de cele negative. De asemeni nu există o distincţie clară între o persoană aflată în culmea dezvoltării spirituale şi cea care nu se interesează de loc de spiritualitate. Nici omului care studiază nu-i este posibil să distingă poziţia la care s-a înălţat sau dacă stă pe loc. El nu poate să descrie forţa care acţionează asupra sa clipă de clipă. Oare să fie aceasta o forţă pozitivă sau una negativă? El nu se caracterizează nici prin prea mare siguranţă de sine nici prin extaz, ci dimpotrivă.

Dar atunci, la începutul căii sale spirituale, cum poate afla omul, dacă înaintează corect sau nu, înspre scopul Creaţiei? Cum să se orienteze corect în lumea aceasta, dacă nu are un discernămant clar între bine şi rău, în ce priveşte acest drum? Cum poate afla dacă acţionează spre propria satisfacţie sau spre scopul Creaţiei?

Tendinţa umanităţii întregi spre fericire, conduce la alegerea unor scopuri false – afirmație valabilă chiar şi celor aflaţi la începutul unui drum corect pentru dezvoltarea spirituală. Nu există o reţeta pentru executarea acestui drum. Oare Creatorul ne-a zămislit fără sensul orientării şi fără un ghid interior? Raţiunea noastră ne spune că nu se poate să fi fost creaţi cu un scop clar dar să fim părăsiţi, slabi şi orbi. Adevarat, Creatorul nu ne-a lăsat fără direcţionare. Există o metodă de a cerceta tot timpul corectitudinea drumului nostru: metoda întoarcerii spre ajutorul Creatorului! Cei care nu vor să ceară ajutorul Divinităţii şi numai mintea egoistă a lor este busola care îi conduce, nu ating realizarea scopului spiritual şi le vor slăbi puterile. Până la urmă „se izbesc de zid”, pentru că nu cer ajutorul Creatorului, ajutor care conduce la descoperirea tabloului universului.

Dimpotrivă, cei care păşesc pe drumul „lumilor ABIA” sublime, au parte de „binecuvântarea” Creatorului şi ating percepţia Universului şi înţelegerea lui, prin aceasta atingând scopul spiritual suprem. Acest examen este singurul posibil în lumea noastră, adică el ne arată direcţia corectă pe care să o alegem spre atingerea finalului. Aceasta este verificarea unică care ne ajută să examinăm gândul şi dorinţa – cele mai potrivite, din noianul de idei şi dorinţe care ajung la noi din lumea Asya – cea sublimă şi din lumea Asya – impură.

Întrebuinţarea sau nu a acestui test, conţine marea diferenţă dintre a merge corect sau a ne pierde pe drum. Primul care merge corect primeşte binecuvântarea Creatorului prin faptul că El se descoperă şi se apropie de om. Când omul îşi dă seama că misterele Cabalei nu i se descoperă, el trebuie să accepte faptul că se află pe un drum incorect; acest lucru se poate întâmpla chiar dacă este un entuziast. Dar el greşeşte prin convingerea falsă că ar fi deja în lumea spirituală. Acesta este destinul acelora care se ocupă de Cabala ca nişte amatori, ca şi destinul altora care se îndreaptă spre diverse filozofii.

  1. Puterea binecuvântării Creatorului

Pe măsura înaintării noastre pe drumul spiritual pe treptele ABIA, noi trecem prin schimbări succesive, sub influenţa forţelor care alternează, în funcţie de lumea, gradaţia în care ne aflăm. Fiecare din aceste forţe este exprimată şi simbolizată printr-o anumită literă din alfabet. Adică fiecare literă simbolizează o forţă spirituală care guvernează o anumită treaptă din lumile ABIA.

Există doar o singură forţă căruia îi stă în putere să-l salveze pe Om – Adam, adică să-l scoată de sub stăpânirea dorinţelor egoiste. Această forţă este forţa Binecuvântării Creatorului exprimată de litera beit, B, „ב”. Nu există o forţă opusă acesteia, în lumile ABIA impure. Din acest motiv, doar cu ajutorul ei este posibilă diferenţierea dintre bun şi rău, în ce priveşte omul. Numai prin ea este posibilă diagnoza forţelor pure faţă de cele impure, cu victoria forţelor bune asupra celor impure, de-a lungul călătoriei spirituale până la atigerea Divinităţii, care este Scopul Creaţiei. Numai cu ajutorul forţei binecuvântării este posibil să aflăm dacă ne minţim sau dacă într-adevăr am intrat în lumile spirituale.

Fiecare forţă din sistemul forţelor impure este susţinută şi se menţine datorită forţei opuse ei din sistemul forţelor pure. Excepţie fiind forţa Binecuvântării Creatorului, care este neopusă nici unei alte forțe. Aceasta este cauza faptului că ar fi fost posibilă Crearea Lumii doar prin această forţă. Această forţă provine din Creator, nu se micşorează deloc, chiar daca ajunge la punctul cel mai de jos al Lumilor – punctul lumii noastre. Astfel ea are puterea de a oferi creaţiilor sale forţa de a se corecta, de a-şi începe înălţarea spirituală. Aceasta este o forţă al cărei ajutor este de îndeajuns pentru a deveni capabili să distingem forţele pure îndreptate spre unificarea cu Creatorul, de forţele egoiste. Din clipa în care gândurile Omului încetează a mai fi îndreptate spre Divinitate, această forţă dispare.

  1. De la disperare la speranţă, de pe o treaptă pe alta

Câte o dată, mersul spre spiritualitate este întrerupt, omul pierzându-şi forţele şi speranţa. El disperă din cauză că nu a reuşit până acum să atingă înţelepciunea sublimă, ori să acţioneze măcar o dată fără intenţie egoistă. El regretă faptul că nu are nici un control asupra gândurilor care aleargă fără încetare, urmarind succese în ACEASTĂ lume. Devine deprimat şi începe să creadă că apropierea de Creator le este dată doar unor anumite persoane dotate, adică născute cu puteri şi însuşiri deosebite, cu idei şi dorinţe deosebite, potrivite pentru acest scop, care au o inimă anume atrasă spre o astfel de muncă interioară.

Dar, odată cu trecerea „furtunii”, omul descoperă spre uşurarea sa, că fiecare om are loc lângă Creator. Primeşte din nou sentimentul că fiecare om are dreptul la delectările spirituale prin reunirea cu Creatorul, că fiecare om va înțelege – mai devreme sau mai târziu – ca are acest drept. Omul este eliberat din starea de disperare şi din nou devine sigur de măreţia şi atotputernicia Creatorului având certitudinea Guvernării Superioare, a ajutorului oferit din înalturi fiecărui om, doar cu condiţia să ceară îndrumare. Şi iarăşi are „destinatar” – căruia să-i trimită rugămintea de a-i fi apropiat.

Dar după acestea, iarăşi cade în disperare, aducându-şi aminte de lipsa de succes din ocaziile precedente când, deşi a făcut tot ce credea necesar, totuşi nu a atins Divinitatea. Adevărata schimbare are loc numai atunci când înţelege faptul că totul i-a fost trimis de Creator, în mod special, spre binele lui, pentru a-l motiva să crească, să se maturizeze și va începe adevărata muncă interioară. Atunci îi revin forţele şi începe să primească forţe de pe gradaţia spirituală următoare, altruistă, spre care aspiră. Cu alte cuvinte, este însufleţit de lumina provenită de la gradaţia viitoare, care îl luminează din depărtări, răsfăţându-l cu plăcere spirituală, dar care nu-i poate pătrunde interiorul deocamdată, omul fiind încă în posesia dorinţelor egoiste.

  1. De la cădere la înălţare, până la reîntoarcere şi finalul corectării

Creaţia este reprezentată de colecţia de dorinţe egoiste, denumită „Adam”- OM. Creatorul este total altruist, de aceea reîntoarcerea la El şi unificarea cu El, devine posibilă numai prin crearea identităţii dintre însuşirile Lui – altruiste, şi cele egoiste ale omului, care au trecut printr-o metamorfoză. Reîntoarcerea omului la calitatea Creatorului, se numeşte TȘUVA– reîntoarcere.

Omul poate considera că a efectuat tșuva, când se află permanent în percepţia Creatorului, când gândul îi este mereu la El, când s-a detaşat de pretenţiile corpului. Numai omul însuşi şi nimeni altul, poate decide asupra atingerii acestei tșuva. Cu ajutorul forţelor primite prin perceperea Creatorului, el devine capabil să revină încetul cu încetul la Creator, cu toată fiinţa sa, transformând dorinţele sale egoiste în dorinte altruiste. Cu cât mai multe dorinţe „rele” a avut de la start, cu atât mai mari vor fi eforturile pe care le va depune în munca spirituală, iar munca pentru unificarea cu Creatorul va fi mai intensă. Din acest motiv, nu trebuie să ne pară prea rău dacă avem însuşiri deosebit de rele, tot ce avem de făcut este doar să cerem ca ele să fie corectate.

Impresia omului de a fi inferior şi fără valoare provine din îndepărtarea sa de Creator. Nu toţi au parte de a gândi astfel. Creatorul trimite astfel de idei doar celor pe care doreşte să şi-i apropie. Toţi ceilalţi sunt în pace cu ei înşişi, nu se gândesc de loc că ar fi imperfecţi, ei nu simt cât sunt de egoişti, ci din contră, se cred drepţi, şi chiar perfect de drepţi (ţadikim gmurim). Este scris că omul trebuie să fie drept, de aceea aceştia se declară deja ca atare.

Gândurile de autodevalorizare şi chinuire nu au scopul de a-l face pe om să dispere sau să ridice mâinile a renunţare. Dimpotrivă, ele sunt menite să-l întărâte pe om, ca să se întoarcă spre Creator, cerându-i salvarea, adică metamorfoza propriei naturi. Procesul acesta se repetă mereu: omul simte că este slab, invocă pe Creator, se fortifică, apoi din nou se descoperă ca slab, și așa mai departe. Omul nu trebuie să abdice în momentul căderii, ci trebuie totdeauna să ţină cont de faptul că la fiecare ciclu de cădere şi revenire cu noi puteri, sunt multiplicate corectările sufletului. În final, toate corectările sunt socotite de Creator ca o sumă, o singură unitate, Gmar Tikun, sau Finalul Corectării.

Toate senzaţiile negative cauzate de îndepărtarea de Creator, nemulţumirea în legătură cu unele căi spirituale, nesiguranţa în ce priveşte rezultatele muncii spirituale proprii, toate aceste sentimente omul le simte pentru a avea parte de evaziunea din lumea noastră spre percepţia lumilor spirituale, a forţelor Creatorului, a plăcerilor care provin de la El.

  1. Mediul înconjurător potrivit susţine şi ajută înfiriparea şi consolidarea însuşirilor „bune”

Adevărat, puterea şi rezistenţa egoismului sunt uriaşe. Dar acest lucru nu îndreptăţeşte renunţarea la lupta contra lui. Creatorul a înzestrat pe fiecare dintre noi cu puterea de a învinge egoismul şi a oferit oricui posibilitatea, oricât de mică, de a se corecta. Să nu credeţi că suferinţele omului provin de la vreo faptă din trecut, sau vreo trecută reîncarnare, sau că destinul său este ireparabil. În regiunea corectării egoismului toţi au loc, oricât de mică ar fi voinţa, reuşita este asigurată. Toate însuşirile, chiar şi cele mai josnice, servesc de-a lungul căii întortocheate spre atingerea ţelului – corectarea sufletului, care este unică celui care păşeşte pe drumul dezvoltării spirituale.

Acest proces se aseamănă cu viața sămânţei, care dacă va primi pământ bun şi i se va purta de grijă, va încolţi ducând la rodire. Ca tânără plant, şi omul are nevoie de instructor şi de mediul potrivit care să-l sprijine pentru a reuşi să-şi dezvolte caracteristicile şi a le stabiliza. Toate însuşirile laolaltă, şi fiecare în parte, contribuie maximal la atingerea scopului său principal.

  1. Fără altruism şi ecran, Creatorul poate fi sesizat prin intermediul „Luminii Înconjurătoare”

În interiorul tuturor frazelor din cartea Torei, se ascunde descrierea minuţioasă a drumului apropierii de Creator şi a reunirii cu El. Deoarece sentimentul imperfecţiunii noastre provine din lipsa recunoaşterii măreţiei Creatorului, povestirile Torei care descriu grandoarea sa, trezesc în noi atracţie faţă de El – atracţie care trezeşte dorinţa de a-l percepe şi de a ne contopi cu El.

Cu toată dorinţa noastră de a-L simţi pe Creator, deocamdată nu suntem echipaţi cu mijloacele necesare pentru asta, neavând în noi sentimente altruiste, şi neavând „ECRAN” care să respingă Lumina Creatorului. Atâta timp cât nu am asimilat aceste însuşiri, vom avea parte de Lumina Creatorului numai de la distanţă. Acest mod de percepere a luminii se numeşte LUMINA ÎNCONJURĂTOARE (or makif).

„Or makif” poate lumina omul în timp ce el este încă departe prin însuşirile sale, de Creator. „Or makif”, este întotdeauna mai mare decât lumina interioară care se primeşte prin intermediul ”Ecranului”. Aceasta, deoarece or makif reprezintă pe însuşi CREATORUL, pe când prin or pnimi, „lumina interioară”, sufletul luminează pe om cu condiţia să aibă forţe altruiste, această lumină fiind numai o fracţiune a Luminii Creatorului pe care omul a dobândit-o prin corectarea, într-o oarecare măsură a însuşirilor sale.

Cum poate să primească lumina Creatorului un om care încă nu a fost corectat? Răspunsul este simplu: doar prin Lumina Înconjurătoare, luminând din depărtări, acţiune care are loc prin înălţarea Creatorului în ochii Omului, care îi atribuie LUI tot ceea ce i se întâmplă. În orice situaţie omul trebuie să înţeleagă că totul provine de la Creator şi că „nu este nimeni în afară de El”.

Toate faptele omului trebuie să fie direcționate astfel încât să nu gândească niciodată că ele ar fi rezultatul întâmplării sau mâna destinului. Trebuie mereu să-L aibă în gând pe Creator, şi faptul că El este atotputernic, şi El determină cele ce i se întâmplă – El şi nu oamenii sau situaţiile şi nici propriile sale fapte.

Creatorul îi vine omului în ajutor omului doar când acesta strigă după ajutor din adâncul inimii.

Nu ne este permis să atribuim scrierilor Torei interpretări personale şi nicidecum să identificăm în cele descrise evenimente petrecute în lumea noastră. De exemplu, se povesteşteşte despre Pathia, care a sosit într-un oraş şi a adunat în jurul său un grup de persoane „vide”, pe care i-a condus în deşert. Pathia, însemnând “cel care deschide”, are rolul de a deschide ochii oamenilor spre a-şi vedea vidul din viaţă, deşertăciunea existenţei lor, spre a căuta să-şi readucă sufletele, înţelesul vieţii, pe drumul studiului spiritualităţii.

În cartea lui Ieremia, Creatorul spune Omului, „mergi după mine în deşert”, deşertul reprezintă viaţa uscată, deşartă, fiind lipsită de spiritualitate. Când omul recunoaşte că viaţa sa este fără valoare în acest fel, caută uşurare şi salvare chiar şi într-o picătură de apă. Revelarea spirituală, oricât de mică, are aparenţa „apei vieţii pentru un suflet obosit”.

Povestea principală a noastră constă în Legenda Exodului din Egipt: Povestea robiei spirituale faţă de Faraon, adică Egoismul nostru. Când Faraon a murit omul a înţeles că egoismul nu-i este favorabil, el înţelege că este ucis, sacrificându-şi viaţa pe altarul său şi astfel moare egoismul simbolizat de către Faraon în ochii Omului.

Înainte de a-şi identifica inamicul în ego, omul consideră viaţa sa ca pe ceva bun. Chiar şi după eliberarea din robia egoismului, din când în când, în momente de cădere spirituală, el plângea după castronul de mâncare, carnea şi pâinea de care avusese parte în Egipt, adică pe vremea când a fost în serviciul egoismului. Cât timp era Faraon (egoismul) viu în inimă – tot timpul în care stăpânea – ideile şi principiile, faptele şi gândurile omului erau hotărate de către Faraon. Aceasta este interpretarea vieţii de sclavie în MIŢRAIM (Egipt = Miţraim, cuvânt provenit de la MIŢ=esenţă, iar RA=rău). Omul nu este capabil să înţeleagă de la sine că înrobirea sa de către natura egoistă nu este în favoarea sa, numai după ce este salvat de Creator, prin „moartea lui Faraon”. Creatorul îi aduce omului în cale situaţii prin care i se clarifică în ce măsură egoul său îi sabotează viaţa. Aceasta cunoaştere conduce la faptul că în momentul dispariţiei acestui simbol, el simte că nu are forţa să continue în existenţa aceasta de muncă grea, lipsită de sens.

Fiii lui Israel, după moartea lui Faraon nu mai puteau lucra din greu, nici măcar o singură zi. „Şi au gemut fiii lui Israel din cauza muncii”, deoarece au descoperit că nu mai pot face nici măcar o mişcare fără ca egoul lor să se bucure de aceasta. Creatorul sare omului în ajutor, numai când Adam – Omul cere, invocă ajutorul Său din profunzimea inimii, acest lucru fiind posibil numai în măsura în care a atins extrema limită a puterii de suferinţă. Acest ajutor soseşte în mod surprinzător, dintr-odată. Omul nu are nici o posibilitate de a afla când îşi va vărsa lacrima din urmă, căci „ ajutorul Divin este ca o clipire a pleoapelor”.

  1. Cartea Zohar descrie arhitectura Lumilor şi modul lor de acţionare

Persoanele care au scris aceasta carte au avut ca scop numai descrierea lumilor şi modul cum funcţionează. Limba în care este scrisă e deosebită, în aşa fel încât cititorii să nu se îndoiască nici un moment de esenţa ei, şi anume, necesitatea apropierii de Creator prin caracteristicile omului, aceasta fiind valoarea supremă, scopul vieţii.

Toate piedicile din calea omului spre Creator, pentru intrarea în lumile spirituale, reprezintă semne de apropiere şi vestesc intrarea în lumea spirituală. Cea mai mare îndepărtare de Creator este aceea de a nici nu ştii că există lumea spirituală, sau când omul este lipsit de vreo dorinţă de a cunoaşte lumea superioară. În momentul în care omul simte distanţa la care se află de Lumea Spirituală, este vorba de un sentiment trimis de sus. Creatorul îl face să simtă adevărata sa situaţie, pentru a-l trezi și astfel să se apropie. Dacă nu ne-am fi simţit distanţaţi faţă de Creator, nu ar fi fost posibilă acţiunea de apropiere de El. Senzaţia de îndepărtare este semnalizarea şi semnul vestitor al apropierii.

De-a lungul drumului omul se opintește mereu în piedici şi deranjări, pe care i le aduce în cale Creatorul pentru a trezi nemulţumire şi insatisfacţie față de situaţia prezentă. Acest sentiment constituie motivaţia pentru o schimbare şi creştere, presându-ne să cerem de la Creator o schimbare.

  1. Cabala – ca mijloc de apropiere de Creator

Obstacolele întâmpinate de om pe calea spirituală au rolul să-l obişnuiască să meargă pe o linie a distanţării. Pe măsură ce omul înfruntă iar şi iar îndepărtarea de Creator, o dată cu recunoaşterea treptată a naturii sale egoiste, nu este pericol ca acţiunile sale să fie influenţate spre rău. Cunoaşterea dobândită îl linişteşte. Ştie că la urma urmei, nu este o situaţie nouă de cădere, ci e vorba de o situaţie permanent prezentă, dar el nu fost conştient de ea. El ştie, că însăşi înţelegerea situaţiei, asigură schimbarea.

Astfel omul trebuie să muncească fără întrerupere până ce grija pentru situaţia sa personală nu-l va mai obseda, şi toate gândurile şi dorinţele sale vor avea o singura intenţie, concentrându-se pe raporturile cu Creatorul. El trebuie să muncească până când întrebarea „cum arăt în ochii Creatorului?” va influenta atât comportamentul său cât şi modul său de a gândi. Omul simte în sinea sa ceea ce doreşte Creatorul atunci când toate recomandările Ştiinţei Cabala, el le îndeplineşte cu un singur scop înălţător, acela de a-L bucura pe Creator. Aceste acţiuni conduc la transformarea Cabalei într-un mijloc, instrument, de apropiere de Creator.

Înainte de a ajunge la convingerea clară că el doreşte să îndeplinească dorinţa Creatorului, să ajungă la realizarea dorinţelor şi acţiunilor paralele cu cele ale Creatorului, omul – asemeni celorlalti semeni, în dorinţe şi fapte – nu are posibilitatea de a fi independent. Tot astfel este însă și în situaţia în care decide să adopte cele ce i se par gândurile şi faptele Creatorului. În ambele cazuri, omul nu-şi exercită liberul arbitru.

  1. Ascunderea Creatorului are rolul de a-l atrage pe om spre El

Creatorul este ascuns spre binele nostru. Aceasta, pentru că în lumea noastră un obiect puţin cunoscut ne atrage mai mult decât un lucru deja bine-ştiut. Acesta este unul din factorii care stau la baza misterului ce învăluie lumea spirituală. Lumea spirituală nu este cu uşurinţă atinsă, este nevoie de multă hărnicie şi răbdare pentru a fi pătrunsă. Tocmai ascunderea şi depărtarea cea mare de Creator, trezesc dorinţa de a ajunge să-L percepem şi entuziasmează pe om să facă eforturi nemaipomenite pentru a-L descoperi. Totuşi, măsura în care lumea spirituală este un mister, omul o decide în funcţie de necesitatea sa de a dezvălui misterul. Cu cât este mai mare importanţa acestei realizări, cu atât mai puţin este nevoit Creatorul să se ascundă.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts