Urmându-ți inima – Partea XIV

0
43
  1. Creatorul trimite oponenţi contra aleşilor săi pentru a-i apăra de căderea spirituală

Când omul câștigă cinste şi onoare, egoismul său creşte, iar spiritualitatea sa este subminată. Mari înţelepţi, deveniţi cu faimă şi adoraţi de popor, de fapt au fost prin aceasta pedepsiţi de Creator. Astfel reiese că tocmai oamenii cei mai preţuiţi, când Creatorul vrea să le apere spiritualitatea, trimite împotriva lor forţe care să li se împotrivească. Omul care încă nu a pătruns în lumea spirituală şi nu simte forţe şi dorinţe spirituale, depune mari eforturi pentru a se menţine şi a-şi îndrepta gândurile şi faptele spre scopul său. Dar din moment ce a primit forţe spirituale şi natura superioară, devine pentru el de la sine înţeles să acţioneze în concordanţă cu sferele spirituale.

  1. Încă ceva despre căderea pentru a te înălţa

Din momentul în care omul decade spiritual, dispare tot ce a realizat până atunci, inclusiv voinţa de a servi pe Creator şi de a se reuni cu El. Tot aşa şi dorinţa de lupta cu sine, pentru a păstra situaţia în care se află, înălţat. Adam-omul, în cădere spirituală, uită cu totul pasiunea pentru atingerea spiritualităţii. Adam, decăzut până la gradul de om simplu, se poate agăţa de idei spirituale. Doar gândurile înalte au puterea să-l salveze din pericolul complacerii în delectări ale acestei lumi, care stau la pândă în astfel de momente. Însă cum să aibă idei sublime când e în situaţia de om simplu? Cum poate omul să aibă în aceasta situaţie legătură cu Creatorul, sau vreo posibilitate de a se contopi cu El? Gândul acesta i se pare ciudat şi îndepărtat. Despre aceste clipe e scris: ”în locul unde se află măreţie Divină, acolo se află şi modestia sa”. Creatorul a dat ocazie fiecărei creaţii ale sale să se reunească cu El şi de acee, omul care se reîntoarce spre spiritualitate, înălţându-se dintr-o cădere, trebuie să-şi regăsească în memorie toate acele momente în care s-a prăbuşit spiritual. Asta pentru a preţui situaţiile de înălţare spirituală ca pe un cadou personal, primit de la Creator. Cu cât îşi va ascuţi mai mult memoria, cu atât va fi mai mică nevoia de a trece din nou prin situaţii de coborâre spirituală.

Cu ajutorul muncii interioare perseverente, îndreptate spre „credinţă mai presus de raţiune”, prin respectarea şi studierea într-o anumită secvenţă, prin acţiuni şi idei intenţionate, omul creează în interiorul său un „VAS” spiritual pentru înălţarea spirituală treptată.

  1. „Calea Cabalei” şi “calea suferinţelor”

Drumul recomandat şi deschis larg în faţa omului pentru atingerea înălţării spirituale, este „calea Cabalei”. Omul va merge pe cealaltă cale, cea „a suferinţei”, doar în cazul că nu a putut fi urnit în nici un fel spre a-l face să păşească pe calea Cabalei, pentru îndeplinirea menirii sale, cea a scopului creaţiei.

Omul merge pe calea Cabalei pe măsura în care îi sunt trimise de sus dorinţe potrivite pentru creşterea spirituală. Aceasta are loc printr-o succesiune a înălţărilor şi căderilor spirituale. I se dă omului şi posibilitatea de a experimenta şi de a se convinge de existenţa luminii spirituale plină de tandreţe, dulceaţă, iar pe de altă parte, i se trimit evenimente dureroase, de negare a luminii! Aceste două experienţe, opuse, trezesc în om nevoia de lumină superioară, de înălţare către percepţia Creatorului.

Fără a experimenta succesiunea apariţiei şi dispariţiei Luminii, care alternează între ele, nu se va crea dorinţa puternică de a o dobândi. Cu cât va creşte Lumina care umple omul, cu atât va fi mai adânc întunericul şi cu atât se va intensifica dorinţa omului spre a atinge Lumina. Aceasta esta calea Cabalei, sau a Luminii. Dar la acelaşi rezultat conduce calea suferinţelor. Omul care evadează din suferinţele insuportabile care îl urmăresc fără încetare, caută mereu mijloace noi de a atinge satisfacţia primordială, dreptul său dintotdeauna. Cu cât se umple mai mult sacul său de suferinţe, cu atât se apropie de înţelegerea faptului că numai Lumina spirituală îl va salva.

El înţelege că cele două drumuri, cel al Cabalei şi a cea a suferinţei, conduc la acelaşi final. Diferenţa dintre ele constă în faptul că drumul Cabalei farmecă pe om atrăgându-l spre lumina promiţătoare de voluptăţi, pe când drumul suferinţelor, împinge din spate pe om, care încearcă doar să scape de ele, îndreptându-se către lumina salvatoare.

  1. Vasul Inimii, Vasul raţiuni și recomandarea Înţelepţilor

Omul este echipat cu doua „vase” prin care examinează şi controlează sentimentele sale, care apar ca reacţii la influenţele exterioare: vasul inimii, care percepe lucrurile calitativ, ca dulce şi amar şi vasul raţiunii, care discerne, împarte lucrurile în funcţie de calităţile de adevăr şi minciună.

Plăcerea este resimţită ca dulce de către vasul inimii. Suferinţa – este amară. Când egoismul este la putere, realizările spirituale sunt percepute ca amare, pe când delectările pentru sine, sunt dulci. Astfel, munca spirituală de schimbare a intenţiei sau a direcţiei dorinţelor, se numeşte MUNCA INIMII. Munca prin raţiune este cu totul diferită, pentru că omul nu se poate baza pe raţiune în totul când analizează cele ce i se întâmplă, deoarece mintea este egoistă prin însăşi esenţa ei, prin crearea ei. Mintea egoistă îl conduce prin minciună. Şi când mintea se joacă cu el, omul se întoarce spre sfatul Înţelepţilor. Aceştia sunt liberi de ego, nemaifiind influenţaţi de mintea lor înşelătoare. Sfatul lor este scris în cărţile de Cabala și sunt interpretate şi transmise altora de către înţelepţii care au atins gradul lumii spirituale.

  1. Ştiinţa Cabalei şi guvernarea Lumii

Din moment în care omul reuşeşte, cu ajutorul Creatorului, să ajungă la o cât de mică proporţie a „Credinţei deasupra raţiunii” şi totodată să simtă în inimă amărăciunea prin persistenţa egoismului, în acel moment primeşte de sus percepţia şi realizarea lumii spirituale. După aceasta, Creatorul îi dezvăluie încă „un pic” din egoismul omului. Această măsură adăugată din egoul său este foarte grosieră şi este greu de confruntat. Astfel în mod treptat, îi este descoperit omului egoismul său, încât să nu se dea înapoi de la a înțelege dimensiunea uriaşa a egoismului său pe care trebuie să-l prelucreze. Tot egoismul întregului univers pulsează înăuntrul lui, de la bun început, dar omul este confruntat cu el pas după pas, potrivit cu forţele primite de la Creator, forţe care permit corectarea. De aici, înaintarea pe treptele spiritualităţii este realizată prin învingerea raţiunii, treaptă cu treaptă. Omul în creştere spirituală, reuşeşte prin învingerea orgoliului, să micşoreze importanţa logicii; se consideră ca fiind prost, fără înţelegere, se dăruie cu toată fiinţa şi acceptă cu modestie toate sfaturile Înţelepţilor. Aceste instrucţiuni se află atât în cărţile de Cabala, cât şi în cele spuse de perceptorul său, Înţeleptul (Mekubal).

Inteligenţa superioară, care se revarsă asupra lui este cu atât mai abundentă, cu cât s-a abandonat cu mai multă dăruire, renunţând la felul de a gândi dinainte, stereotipic şi de fapt raţionând cât mai puţin. Astfel, deşi a renunţat la modul de gândire general acceptat, în loc să fie mai naiv, devine cel mai mare cunoscător!

Omul care nu a atins încă „mintea superioară”, încă nu şi-a schimbat felul de a raţiona bazat pe egoism şi nu se poate bucura de dulceaţa conţinută în modul altruist de a gândi, nu simte adevărul credinţei, dar el poate să atingă aceste realizări, adoptând concepţia „corectată” a superiorului său; atenţia şi urmarea instrucţiunilor acestuia în totalitate, îl vor apropia de final. Aceasta este intenţia ştiinţei Cabala, care recomandă urmarea Înţelepţilor. Este suficient un singur Mekubal adevărat, spre a conduce întreaga omenire spre Scopul Creaţiei, pe drumul Cabalei – în locul drumului suferinţelor – printr-o cale uşoară şi plăcută. Însă, când la conducerea poporului ales spre a trece primul acest drum, se află persoane care nu cunosc programul universal şi nici Guvernarea Supremă, nu este de mirare dacă vom trece printr-o cale plină de dureri şi dezamăgiri fără sfârșit. Pe timp de război şi tragedii, când nu se vede în zare nici o rază de lumină, apare dintr-odată cu mare claritate, Creatorul, cu sprijinul său indiscutabil.

Necazurile neîntrerupte par eterne, deoarece nu suntem conştienţi de comoara conţinută în ştiinţa Cabalei care ne relevă totul despre legile universului şi despre modul în care trebuie să le folosim, corect!

Fiecare creatură are loc în univers, cu toţii avem nevoie unii de alţii.

De ce oare fiecare om este diferit prin talente şi capacităţi deosebite? De ce nu s-au născut toţi oamenii genii, cu calităţi sufleteşti puternice, pline de sentimente şi descoperitori de noi ştiinţe? De ce ni s-au împărţit din partea Creatorului talente şi dorinţe spirituale şi mentale atât de diferite? Fiecare suflet are menirea sa individuală, pentru care s-a „rostogolit” în lumea aceasta. Nu trebuie deloc, aşadar, să ne ruşinăm de caracteristicile noastre înnăscute. Astfel ne-a creat Creatorul. Tot astfel nu trebuie să ne fie ruşine de gândurile noastre, pe care ni le trimite tot Creatorul.

Totuşi, Omul trebuie să-şi ia răspunderea pentru REACŢIILE lui la diferitele gânduri negative. Dacă le primeşte precum sunt, fără să li se împotrivească, atunci să-i fie, da, ruşine. Dacă vrea să le corecteze, el este răspunzător pentru modul în care le va corecta, răspunzător de acţiunile iniţiate de el pentru a le putea corecta. Acest singur lucru – a căuta corectarea, a se critica – aşteaptă de la om Creatorul. Oare cum este posibil ca cineva slab de minte să fie capabil de a atinge gradaţii spirituale? „Am procreat pe cei înţelepţi, şi am procreat pe cei simpli, am aşezat pe înţelepţi în fiecare generaţie spre a-i corecta pe cei simpli, să se contopească din toată inima cu cei care se înalţă şi astfel vor putea şi ei să atingă uniune deplină cu Mine”.

Dar atunci este de întrebat, pentru ce este nevoie de toţi cei proşti în lume? Această întrebare rămâne suspendată, cerând explicaţie, pentru că după cum ni se pare, cei proşti reprezintă marea majoritate, în comparaţie cu numarul mic de înţelepţi din lume!

Fiecare calitate spirituală are UN reprezentant, un suflet. Cei cu însuşiri limitate sunt cei egoişti. Înţelepţii, care doresc înălţarea spirituală spre Creator, după atingerea corectării proprii, individuale au nevoie de a corecta egoismul tuturor celorlalţi, prin preluarea asupra lor a egoului fiecăruia din restul omenirii, astfel corectându-l şi ca urmare înălţându-se mai departe.

Fiecare creatură îşi are locul său, fiecare are nevoie de ceilalţi. Un înţelept, ca să-şi dezvolte egoul, trebuie să preia egoismul mic din fiecare om, din miliarde de suflete, ca apoi să-l corecteze. Tot astfel, fiecare om poate atinge sferele spirituale, cu condiţia să respecte în mod voluntar, conştient, îndrumările celor dotaţi, mekubalim, realizând prin aceasta scopul Creaţiei, uniunea totală cu Creatorul.

  1. Dorinţa primordială de a te delecta

Munca spirituală, aceea de a ridica altruismul deasupra egoismului – se realizează prin raţiune. Iar lucrul prin „credinţă mai presus de raţiune”, se efectuează prin inimă. Cu toate acestea, cele două forme de muncă spirituală au loc prin exercitarea dorinţei primordiale de se delecta şi a raţiunii naturale originare. Chiar şi omul care munceşte spiritual, deja cu scop altruist, are nevoie să ştie clar cui îi dăruie, cine are parte de roadele acestui efort. În această etapă nu are altă cale decât să creadă în faptul existenţei Creatorului, El fiind cel care primeşte rezultatul muncii sale.

Concepţia unicităţii Creatorului, rezumat în principiul „nu există nimeni în afară de El” şi raportarea la Creator ca fiind singura sursă a tuturor ideilor, deciziilor, sentimentelor, senzaţiilor, îl ajută pe om să-şi cristalizeze punctul de vedere în ce priveşte absolut tot ce i se întâmplă în viaţă. Această concepţie îl ajută şi în corectarea gândurilor şi dorinţelor sale, conform cu programarea Creatorului.

  1. Corpul egoist – cel creat; Sufletul – fracţiunea din Divinitate desprinsă din Creator

Ştiinţa Cabalei, în totalitate, se ocupă numai de Creator şi de acţiunile Lui. Astfel, cărţile Cabalei conţin numai numele Creatorului. Precum denumirea – “om”, face aluzie la persoana în discuţie, tot astfel trebuie să ne referim la fiece cuvânt din cartea Tora, ca la un anumit nume al Creatorului. Fiecare cuvânt descrie o anumită acţiune a Sa, şi descrie situaţia care ne este trimisă nouă în momentul respectiv. În cartea Tora se povesteşte despre oameni, ca făcând parte din Creator. Această fracţiune a fost desprinsă din El şi îndepărtată prin imprimarea în acesta a însuşirii egoismului; de aceea sufletul omului este compus din două fracţiuni opuse: prima, este fracţiunea Divină, unică, specifică persoanei. Aceasta pretinde a percepe Creatorul şi împinge pe om să pornească pe calea căutării realizării spirituale, care să-l satisfacă, după ce nu mai găseşte împlinire în ocupaţiile obişnuite.

Fracţiunea cealaltă a sufletului, este reprezentată de natura noastră egoistă, care a fost dinadins creată în noi. Natura egoistă ne conduce spre dorinţa de a şti totul, a controla totul, a vedea rezultate pe urma eforturilor noastre, deci a vedea în totul, o fracţiune din Eu-l nostru. Partea egoistă a sufletului, este de fapt CREATUL. Acesta este unicul lucru procreat, iar partea altruistă a sufletului aparţine Creatorului. Creatorul a luat dorinţa sa şi i-a adăugat egoismul, separându-l astfel de Sine. Această parte separată de el a primit numele de suflet sau cel creat ca să existe în mod independent. Această fracţiune, este denumită “cel creat” (nivrah), pentru că ea conţine ceva nou, care nu a fost mai înainte, egoismul. Egoismul nu face parte din Creator.

Cabala vorbeşte numai despre suflete, a căror construcţie include partea divină, provenită de la Creator şi egoismul, nou creat. Deci nu este vorba de corpuri materiale, a căror soartă este aceea de a dispare, descompunându-se.

Noi ne percepem sub formă de corpuri pentru că nu suntem conştienţi de suflet, nesimţindu-l. Însă pe măsură ce începem să ne percepem sufletul, se reduce treptat intensitatea sesizării corpului fizic, a dorinţelor şi a durerilor acestuia. Acest fapt se datoreşte intensificării prezenţei sufletului. Cei ce cresc spiritual şi mai departe, ajung să nu simtă aproape de loc dorinţe fizice, fiind atenţi numai la ceea ce le „spune” sufletul, scăpărarea Divinităţii. Corpul reprezintă, acestor persoane, totalitatea dorinţelor sufletului lor, noua esenţă. De acum, omul este din ce în ce mai puţin conştient de trup, ale cărui dorinţe se poate spune, nu le mai sesizează.

Ştiinţa Cabalei nu discută corpul fizic, carne şi oase, ci se ocupă de afinităţile spirituale. Sufletul aspiră pe de o parte la reunirea cu Creatorul, rădăcina sa, iar pe de altă parte la îndeplinirea dorinţei de a se delecta el însuşi prin cunoaşterea Lumilor spirituale. Fiecare dintre cele două dorinţe sunt denumite corp (guf). Primul, corpul spiritual, constituit de dorinţele altruiste, doriţele caracteristice lumii spirituale, Creatorului; al doilea – corpul biologic, egoist, al lumii acesteia, egoismul fiind caracteristic doar acestei lumi. Ştiinţa Cabalei tratează numai şi numai natura sufletului, pe care îl analizează din toate punctele de vedere, în diversele situaţii ale sale; ea descrie modalitatea prin care dorinţele noastre sunt transformate de Creator şi calea prin care noi avem acces la metamorfoza dorinţelor sau mai precis, cum să apelăm la Creator pentru ca El să le transforme, deoarece noi singuri nu avem puterea să realizăm acest lucru.

  1. Când Lumina pătrunde în „Vas”

Pentru începători, cel mai important lucru este acela de a-şi repeta iar şi iar, că orice i s-ar întâmpla, absolut totul, provine de la Creator. Este obligatoriu să-şi amintească încontinuu că orice gând şi dorinţă, chiar şi cele mai josnice, îi sunt trimise de Creator pentru a se confrunta cu ele, a le învinge şi a se menţine în legătură cu Creatorul, cu toate greutăţile întâmpinate.

Aceste idei îl întăresc pe om în credinţa sa, atât în guvernarea Creatorului, cât şi în forţele trimise de El, inclusiv gândurile, cărora trebuie să li se împotrivească. Astfel îşi consolidează siguranţa în existenţa Providenţei Divine, credinţa devenindu-i permanentă, stabilă. Cu cât creşte în sinea sa credinţa nestrămutată că în totul se află Creatorul, cu atât devine mai convins de prezenţa Creatorului în Om, că El se „îmbracă” în Om, astfel hotărând ce va gândi şi ce va dori omul; astfel îi va creşte convingerea că Omul însuşi este o parte din Creator. Omul trebuie să-şi dea seama că este necesară chiar senzaţia de înstrăinare de Creator; prin ea şi cu ajutorul acestei senzaţii va avea capacitatea de a-l percepe pe Creator. Aceste două sentimente se numesc LUMINĂ şi VAS. Vas se numeşte dorinţa de a-L percepe pe Creator. Lumina este înveşmantarea Creatorului în dorinţa omului de a-L cunoaşte, pătrunderea Luminii în vas.

Dorinţa se naşte etapă după etapă, prin efectul gândului şi a dorinţelor care îi distrag atenţia, deranjându-l; prin distragerea atenţiei de la gândul asupra Creatorului şi a unicităţii Sale, este nevoit să-şi consolideze forţele credinţei, pentru păstrarea ideilor focalizate asupra Creatorului, în ciuda întreruperilor. Lumina reprezintă răspunsul la dorinţa Omului de a-L sesiza pe Creator. Creatorul însuşi se îmbracă în această pasiune a Omului, Lumina pătrunde în Vas.

Gânduri banale, triviale, ale acestei lumi, presează înspre înălţarea spirituală, şi viceversa, până la Gmar Tikun, adică Finalul Corecţiei. Procesul creşterii spirituale are loc într-o anumită secvenţialitate. Dorinţele spre spiritual, spre percepţia Creatorului sunt trezite de Lumină. Întâlnirea cu Lumina provoacă, trezeşte reacţii şi vibraţii care dau senzaţia de perfecţiune, veşnicie. Creşterea spirituală nu este continuă şi liniară, ci este construită prin secvenţe de înaintare şi regres care se succed în mod alternat, până la corecţia finală. Astfel, după contactul cu Lumina şi trezirea dorinţelor spirituale, din nou este atras omul spre alte tărâmuri, ţinuturi, „gânduri străine”. Sub stăpânirea „altor gânduri”, omul cade în gradaţia precedentă, fiind preocupat de probleme triviale, dorinţele obişnuite. După un timp, se satură de aceste ocupaţii banale, meschine, este supărat pe sine sau chiar pe Creatorul care i-a trimis astfel de ocupaţii, care l-au deturnat de pe calea spiritualităţii.

Regretul sincer, genuin, din străfundul inimii, de a se fi îndepărtat spiritual, i-L readuce pe Creator, răsfrângând asupra lui lumină şi apropiindu-l. Omul trăieşte din nou sentimentul înălţării spirituale, cu senzaţia perfecţiunii, eternităţii, plenitudinii absolute. De astă dată, este gata să renunţe la tot ce are, numai pentru a rămâne permanent în acest moment minunat, pentru a evita o nouă pierdere.

În aceasta nouă etapă a creşterii spirituale, omul se simte sigur, apărat, îşi simte sufletul făcând parte din Creatorul etern, ştiind că nu poate fi ameninţat de nimeni şi de nimic, nici chiar de propriul egoism. El acceptă Guvernarea Divină cu absolută dăruire de sine şi îndreptăţeşte toate acţiunile Creatorului faţă de toate sufletele. Renunţă la tot ce-i spune raţiunea terestră, pentru a-L urma pe Creator, prin „ credinţa deasupra raţiunii”. Toate aceste sentimente rezultă din revărsarea Luminii Creatorului asupra omului,(în om, în vas), Lumina cucerindu-l cu totul. Omul, gata de a-L „servi”, este fericit să aibă ocazia de a i se dărui Creatorului cu totul. Dar, după un timp, reapar în om „gânduri străine”… şi reîncepe succesiunea de etape: cădere – înălţare, care alternează, iar şi iar, repetându-se până la Gmar Tikun – Corectarea deplină sau primirea permanentă a Luminii din partea Creatorului.

  1. Dragostea îndreptată spre Creator, dragostea pentru popor, dragostea pentru viaţă

Înţeleptul Baruch Aşlag sau RABAŞ, l-a întrebat o dată pe tatăl său, înţelept uriaş, rav Yehuda Aşlag: „este ştiut că pe vremuri oamenii se torturau pentru a-şi ajunge scopul atât dorit, acela de a-L atinge pe Creator, iar Tu (în ebraică nu există pronume de politețe), ai anulat aceste obiceiuri, chiar declarându-le contrare legilor vieţii, denunţându-le ca demne de a fi pedepsite! Iar atunci, care este lucrul cel mai important de înfăptuit în decursul muncii interioare, spirituale?”. Tatăi I-a răspuns: „Am venit pe lumea aceasta cu scopul de a deschide un drum nou – Omul trebuie să aspire la realizarea a trei lucruri: dragostea pentru Creator, dragostea pentru popor şi dragostea pentru viaţă. Deci nu este nevoie ca omul să se constrângă a trăi în lipsuri”.

  1. Recunoştinţă, iubire şi înfiorare (frică plină de respect)

Chiar şi dreptul de a mulţumi Creatorului, depinde de El. El ne permite să-L iubim, prin bunătatea Lui, iar puterea Sa se exprimă prin capacitatea noastră de a ne înfiora în prezenţa sa, de a simţi respect plin de reverenţă faţă de El.

Baal Şem Tov – mekubal vestit, uriaş – explică succesiunea de evenimente, de apropiere şi îndepărtare de Creator, prin următorul exemplu: „Acest proces se aseamănă cu felul în care este învăţat un prunc să umble. La început este sprijinit, face câțiva paşi, se apropie de mama, dar mama se dă înapoi, făcând loc pruncului să înainteze înspre ea, să fie independent. Astfel, până ce copilul va învăţa să meargă singur”. Munca spirituală a omului constituie o luptă permanentă contra egoismului şi pentru intrarea Creatorului din ce în ce mai mult, în locul eliberat de egoism.

Creatorul se aseamănă cu un mare împărat care stă în mijlocul palatului său, înconjurându-se cu ziduri, printre care a presărat mărgăritare şi aur. Cei care trec prin toate obstacolele, au parte de bogăţii şi de cinste. Însă numai cel care a renunţat la toate splendorile de dragul apropierii de Creator, va avea acest privilegiu, acela de a intra la EL, acela de a fi împreună cu El.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts