Urmându-ți inima – Partea XIX

0
52
  1. Egoismul nu se pot corecta de cineva aflat în afară

Munca interioară efectuată pentru a învinge egoismul are loc pe ascuns, exact ca şi munca spirituală care se ocupă cu dezvoltarea credinţei în Maiestatea Creatorului şi în Guvernarea sa Totală, supremă… Omul nu poate învăţa pe altul ce este potrivit şi ce este nepotrivit să facă. Manifestările egoului în altcineva nu le putem corecta noi. Chiar din contră: cel care observă trăsături egoiste în camaradul său trebuie să se recunoască pe sine în aceste trăsături. Deoarece nu este nimeni altul în afara sa decât Creatorul şi El a dorit ca omul să descopere exact ceea ce simte şi vede.

Tot Universul, tot ce ne înconjoară, este creat doar pentru a ne produce nevoia de a reflecta asupra Creatorului şi pentru a cere schimbare, atât fizic cât și material şi social: precum este scris: „Nu a fost dată Tora – Lumina, decât celor ce mănâncă mană( MAN)”. MAN în Cabala, înseamnă rugăminte, deci omul care este capabil să se roage de Creator, este cel care va primi „Tora” – Lumina Superioară”.

În concepţia Eticii (Mosar), trebuie corectată fiecare lipsă, defect, în mod separat, individual. Cabala pretinde corectarea egoismului, originea răului. În om se află un număr infinit de necesităţi toate având originea în egoismul nostru, dorinţa de a ne delecta, dorinţa de a ne aduce în orice moment la poziţia cea mai convenabilă, la comoditate maximă. Cabala oferă metoda de a trata dorinţele aflate în noi. Chiar şi începătorii sunt primiţi sub aripile Cabalei, ale forţelor spirituale superioare, cu tot ceea ce acţionează aceste forţe. Astfel omul experimentează pe el însuşi „Cine este şi cine ar trebui să devină”, definind diferenţa dintre el şi obiectele spirituale.

Conflictul dintre natura sa egoistă şi natura sa spirituală împing pe om înspre dorinţa de a-şi transforma natura egoistă în cea spirituală, să-şi schimbe însuşirile în cele asemenea Creatorului. Acest proces are loc fără presiune exterioară, fără să fim obligaţi. Cabala nu are ca scop schimbarea fiecărei însuşiri în mod separat, ci studiază modul de corectare a egoismului în ansamblu, ca rădăcină a răului.

În Cabala, sentimente diferite ale influenţei Luminii, crează senzaţia de Timp, de momente separate.

Omul are percepţia timpului prezent, trecut şi viitor, în timpul prezent. Acesta este felul de a percepe realitatea în lumea noastră, care este interpretată în trei feluri de simţuri diferite, aranjate de mintea noastră pe vectorul timpului, propriu raţiunii, reflectând o astfel de imagine a realităţii. Pe limba Cabalei, timpul este definit ca influenţe diferite ale luminii sau plăcerii. Plăcerea resimţită de noi în momentul de faţă se numeşte PREZENT. Când influenţa interioară, directă a Luminii s-a terminat şi plăcerea a trecut, dispărând, ea ne iluminează de departe, iar noi trăim senzaţia de TRECUT. Când lumina delectării trecute încetează de a mai ilumina, noi încetăm să o mai percepem înseamnă că am uitat de trecut cu totul. Dar dacă plăcerea respectivă ne iluminează din depărtări, iar, noi ne referim la ea ca la o plăcere din trecut, de care ne-am adus acum aminte.

Dacă o plăcere, Lumină, pe care nu am experimentat-o încă, ne luminează acum în organele de simţ, de departe, noi o percepem ca o promisiune pentru VIITOR, ca o „Lumină a încrederii în sine”. Prezentul este interceptat de noi ca o primire în interior, ca senzaţia de Lumină, ca lumina informaţiei şi a plăcerii. Iar trecutul şi viitorul sunt interpretate ca o iluminare din depărtări. Cu toate acestea, noi nu trăim în trecut sau în viitor, ci simţim diferitele modalităţi ale influenţei Luminii care creează senzaţia unor momente separate. Omul care nu are plăcere în prezent, speră şi caută o sursă a plăcerii în viitor. El abia aşteaptă momentul următor, visând că acesta îi va aduce bucuria aşteptată, un nou sentiment.

Munca spirituală nu este bazată pe aşteptarea viitorului, ci pe efortul de a atrage spre sine Lumina din exterior, din depărtare, în interiorul senzaţiei noastre prezente.

  1. Plăcerea – forţa ce atrage; Suferinţa – forţa ce respinge

Două forţe acţionează asupra noastră în acelaşi timp. Suferinţa ne împinge din spate, iar plăcerile ne atrag în mrejele farmecului lor, făcându-ne să înaintăm. Dacă singura forţă care acţionează este numai atracţia spre noi plăceri, nu este posibilă înaintarea, de frica pierderii celor deja posedate de noi. Pentru a ne mobiliza este necesară şi o a doua forţă, aceea a suferinţelor care ne presează să înaintăm, obligându-ne să fugim de situaţia prezentă.

Păcatul orgoliului este mai mare decât acela de a ceda plăcerilor.

Rădăcina tuturor abaterilor, delictelor, încălcarea legilor, este dorinţa de plăcere. Când încălcarea legii este rezultatul dorinţei, aceasta este ţinută în secret, din cauza jenei de a fi fost învins de o slăbiciune. Însă plăcerea de fi supărat este exprimată gălăgios, fără ruşine. Fiind supărat, ești sigur de dreptatea ta, fiind mândru de această dreptate. Dar orgoliul tău te degradează spiritual, acesta fiind manifestaţia cea mai puternică a egoismului.

Suferinţele nu sunt menite a pedepsi, ci a-l determina pe om să se adreseze Creatorului său.

Dacă omul trece prin suferinţe fizice sau sufleteşti sau are greutăţi economice, dar nu regretă faptul că este pedepsit de Creator, atunci suferinţa sa nu reprezintă o pedeapsă. Asta pentru că pedeapsa trimisă de Creator nu a fost acceptată. Dat fiind că pedeapsa este o „ corectare” a sufletului, omul care nu trăieşte pedeapsa ca atare, pierde ocazia de corectare conţinută în aceasta. Totuşi, nu trebuie să greşim crezând că pedepsele trimise nouă de Creator corespund principiului „după plată şi răsplată” din lumea noastră. Pedepsele nu ne sunt trimise ca urmare a unor greşeli sau pentru că nu L-am fi ascultat. Ele sunt destinate a ne conduce spre Creator, spre a-L ruga să ne ajute, astfel apropiindu-ne de El. Strigătul către Creator ca să ne uşureze suferinţa, conţine în sine recunoaşterea suveranităţii Lui, astfel reprezentând o corectare a noastră, mai importantă decât dacă omul îşi accepta suferinţa, pedeapsa, fără a se ruga. De aceea, în rugăciunea expusă în faţa Creatorului prin care îl implorăm să ne absolve de pedeapsă, omul nu cere să fie eliberat de ocazia de corectare! Prin însăşi producerea legăturii dintre om şi Creator, are loc un proces important de corectare, mai mare decât prin însăşi suferinţa.

  1. „Fără voia ta te naşti, fără voia ta trăieşti şi fără voia ta mori”

Cu adevărat aşa stau lucrurile în lumea noastră. Totuşi, tot ce se întâmplă îşi are originea în lumea spirituală, fiind rezultatul direct al fenomenelor petrecute în ea, deşi nu este întru-totul exactă corespunderea dintre sferele spirituale. De aceea,”fără voia ta te naşti”, fără voia corpului tău te naşti spiritual, primeşti primele percepţii spirituale. Acest lucru este împotriva voinţei trupului, pentru că aceste percepţii ne conduc spre detaşarea de corp, de Eu-l nostru, iar la aceasta nu consimte niciodată corpul nostru.

Omul care a primit din cer simţuri şi organe prin care să acţioneze spiritual – vase- începe a trăi în mod spiritual şi să simtă noua sa lume. Chiar şi acum el continuă să meargă contra dorinţelor corpului, căruia îi displace să primească plăceri spirituale. De aceea se spune ”trăieşti fără voia ta”. „Mori fără voia ta”, înseamnă că participi fără voie la viaţa cotidiană şi te simţi în timpul acesta ca şi cum ai fi murit spiritual.

Din generaţie în generaţie, datorită muncii Cabaliştilor din generaţia precedentă, tot mai multe persoane pot atinge scopul Creaţiei şi să se reunească cu Creatorul.

În fiecare generaţie a celor DREPŢI se îmbunătăţesc condiţiile necesare realizării Scopului Creaţiei. Prin noile cărţi de studiu al Cabalei, scrise de mekubalim, devine posibilă apropierea de Creator. Până la Baal Şem Tov, erau doar puţini cei care aveau posibilitatea aceasta, în toată lumea. Datorită lucrărilor sale şi a tradiţiei introduse de el în scris, a fost deschis drumul spre atingerea scopului suprem a marilor mekubalim din timpul său. Iar începând de la Baal HaSulam, rav Yehuda Aşlag şi prin lucrările lui, au fost larg deschise porţile în faţa fiecărei persoane doritoare de aceasta, spre drumul dezvoltării spirituale individuale, spre atingerea Scopului Creaţiei.

  1. Şi încă ceva despre „ calea Cabalei” şi „calea suferinţelor”

Cele două drumuri, al suferinţei şi al Cabalei, se deosebesc prin hotărarea omului de a trece la drumul Cabalei, care este mai uşor şi mai rapid. Omul care trece la această cale, compară în sinea sa suferinţele prin care a trecut deja, cu cele pe care ar trebui să le treacă, dacă nu alegea calea Cabalei. Socotind simplu, prin contemplarea viitorului, el decide să se salveze din viitoarele suferinţe. Dat fiind că a suferit destul, decizia sa este accelerată de suferinţele din trecut. Înţelepciunea este aceea de a examina cu MINTEA tot ceea ce se întâmplă şi de a înţelege că originea Răului, a tuturor necazurilor, este Egoismul. În urma recunoaşterii acestui fapt, vom acţiona în mod corespunzător, alegând calea Cabalei. Paralel cu alegerea drumului propus de Cabala, vom renunţa la folosirea egoismului, pentru a evita suferinţa provocată de acesta.

CEL DREPT simte că tot universul a fost creat numai şi numai pentru el, având rolul de a-l servi, conducându-l spre scopul creaţiei.

Dorinţele toate, primite de mekubal de la toată realitatea din jurul său, au rolul de a-l ajuta în progresarea sa, deoarece un mekubal refuză imediat folosirea dorinţelor spre a se delecta pe sine, spre folosul propriu. Lucrurile din jurul său văzute ca negative, reprezintă însuşirile încă necorectate, proprii ale cabalistului. Aceste lucruri îi arată ce anume mai are de corectat. Astfel toată lumea din jur este menită a-l purta pe Om spre înaintarea spirituală, demonstrându-i trăsăturile de corectat.

  1. Tora orală, este gravată din nou, înscrisă în inimă, de fiecare dată

Când are loc căderea spirituală, omul trăieşte alienarea infinită de obiectul dorinţelor sale şi devine plin de tristeţe. Dar el are şi posibilitatea de a privi „ jumătatea plină a paharului”, concentrându-se pe Cadoul imens primit de la Creator, miracolul de a fi fost înălţat din lumea noastră la sferele lumilor spirituale, la El. Situaţia patetică în care se află îl ajută să cuprindă imensitatea cadoului primit de la Creator. Recunoaşterea Răului îl ajută în a reacţiona din nou cu sinceră pasiune şi dragoste adevărată pentru Bine.

Există o parte în Tora care este obligatorie pentru toţi. Şi, este o parte, secretă, care nu este atinsă de toţi. În aceasta din urmă, sunt ascunse scopurile oamenilor, dorinţele lor, gândurile lor. Tora scrisă, nu este pasibilă de nici o schimbare. Însă, Tora orală este mereu deschisă schimbării intenţiilor în timpul realizării ei. Ea este „rescrisă” de fiecare dată, iar și iar.

  1. Darul de a fi calificat pentru spiritualitate

Nu este posibilă achiziţionarea unei ştiinţe fără o pregătire sufletească corespunzătoare, care duce la înţelegerea necesităţii studiului respectiv. Pe măsura setei de cunoaştere este şi investiţia eforturilor din partea omului pentru a o realiza. Acestea două sunt condiţiile care mobilizează omul în munca spirituală: setea minţii de a cunoaşte şi consimţirea inimii de a depune efortul necesar. Este nevoie de mari eforturi pentru a pregăti mintea şi inima spre a înfăptui, şi este necesar un mare efort pentru a le face să acţioneze. Tot ce se cere de la Om este investiţia acestor eforturi – acesta este singurul lucru care depinde de om. Cunoaşterea o va primi în cele din urmă de sus, de fapt neavând puterea să influenţeze cursul acestui proces. Deşi omul nu are posibilitatea să schimbe mersul lucrurilor, cunoaşterea spirituală, sentimentele spirituale, pe care le va primi de sus, le va primi exact în aceeaşi măsură în care le pretinde şi exact pe măsura pregătirii interioare.

Când omul se îndreaptă înspre Creator cu vreo cerere, nu are încotro, trebuie să se folosească de voinţa sa egoistă, el nu are posibilitatea de a cere ceea ce încă nu cunoaşte. Însă Creatorul nu poate răspunde cererilor egoiste, materiale. Dar, dacă omul cere să fie eliberat de jugul egoismului, cu suferinţele cauzate de el şi să devină plin de trăsături altruiste, Creatorul îi răspunde imediat printr-un cadou, care era până atunci necunoscut omului, cadoul de a fi altruist. Chiar şi după ieşirea în lumea spirituală, prin corectarea trăsăturilor sale egoiste, cabalistul are încă nevoie de sprijinul celor din jur. Prin trăirea evenimentelor acestei lumi el absoarbe dorinţele egoiste ale tuturor celorlalţi şi le corectează. Astfel ajută omenirii întregi să ajungă în viitor la munca spirituală conştientă. Lui îi dăruieşte dorinţele şi omul simplu care îi ajută într-un un fel, tehnic. Astfel, cei drepţi preiau voinţele şi dorinţele celorlalţi, spre a le include în corectările pe care le efectuează.

Tot astfel, studentul care îşi ajută mentorul înţelept, este avantajat mai mult decât prin studiul textului, care se caracterizează printr-o motivaţie egoistă, deci neputincioasă în a-l elibera de egoism. Pe când, serviciul oferit din încrederea în superioritatea spirituală nemăsurabilă a instructorului său, are mai mult de oferit, fiind mai aproape de asimilarea trăsăturilor altruiste şi a credinţei.

Are mai mari şanse de a se înălţa spiritual acel student care este mereu în umbra înţeleptului, fiindu-i devotat mai mult decât ceilalţi, de aceea spiritualitatea nu se poate lăsa moştenire ci este transmisă de la „rav”( cel superior), la „talmid”( elev).

Până la „ultima generaţie”, astfel stăteau lucrurile! Dar în generaţia de astăzi, mulţi transmit ştiinţa şi poziţia lor lăsând-o moştenire. Ştiinţa lor este numai pe nivel material. Totuşi, cei care trăiesc în spiritualitate, fiind legaţi spiritual de Creator şi de elevi, transmit cele ştiute de ei doar acelora care sunt capabili a primi această moştenire. Deci, celui mai apropiat ucenic.

  1. Cele două cereri pe care ar trebui să le pretindă Omul

Când omul simte că este întrerupt şi deranjat în dorinţa sa de a atinge Creatorul, el trebuie să pretindă două lucruri: prima este cerinţa ca EL, Creatorul să înlăture situaţiile care-l deranjează, în ciuda faptului că El le-a trimis anume; a doua cerinţă este aceea ca El să-i trimită forţe în plus, să crească în el importanţa înălţării spirituale, pentru a depăși deranjul, astfel ca acesta să nu reuşească să-l îndepărteze de spiritualitate, să-l abată de pe drumul spre Creator. Omul trebuie să ceară de la Creator sensul vieţii spirituale şi atunci nimic nu-l va mai îndepărta de calea sa.

Lumina spirituală poate pătrunde în vas doar pe măsura echivalenţei dintre cei doi – legea echivalării proprietăţilor vasului şi luminii.

Spiritualitatea este prin definiţie dorinţa de a dărui, iar dorinţa de a primi este folosită doar în măsura în care poate oferi plăcere celorlaţi, celor din afara lui. Obiectele spirituale nu doresc să se bucure pentru ele însele. Lumea Materială este cu totul opusă Spiritualităţii. Dacă Altruismul, reprezentând spiritualitatea, şi Egoismul, reprezentând materialitatea, sunt deconectate unul de celălalt, fără numitor comun sau vreo asemănare, cum oare se poate corecta egoismul prin Lumina spirituală, sau altruism? Acesta, doar nu poate intra într-un obiect care nu-i este echivalent în calităţi? Aceasta este cauza pentru care lumea noastră nu poate să perceapă Lumina! Totuşi, numai Lumina Creatorului poate transforma odată cu intrarea în vas, egoismul în altruism.

De aceea, omul a fost creat de fapt NEUTRU. La început el se află sub stăpânirea forţelor egoismului, asimilând de la acestea trăsături care îl îndepărtează de spiritualitate. Mai târziu, va fi influenţat de forţele spirituale şi prin munca treptată asupra „punctului din Inimă”, prin intermediul Cabalei, el va corecta dorinţele pe care le-a primit de la forţele egoiste.

  1. Lumina Spirituală

Numele Creatorului -י ה ו ה , Y H V H – simbolizează Lumina Creatorului înainte ca omul să o primească. Deci, Lumina propriu zisă şi de aceea este numită TORA SCRISĂ, ieşită astfel din Creator. Numele Creatorului – A D O N A Y – reprezintă lumina atinsă, realizată de OM. Ea se numeşte TORA ORALĂ, pentru că ea a trecut prin organele de simţ spirituale: vederea, citirea, auzul şi înţelegerea.

Egoismul creat ca „există din neexistență” urmează să dispară din lume.

Ceea ce distinge lumile spirituale de lumea noastră, este faptul că toate obiectele aflate în lumea spirituală aparţin Creatorului, fiind o parte dint El şi au forma unei „scări” spirituale. Această formă are rolul de a uşura urcuşul spiritual. Dimpotrivă, lumea noastră nu a făcut parte din Creator niciodată! Ea a fost emanată ca ”existent din neexistent”, iar după ce ultimul suflet din lumea noastră se va înălţa în lumea spirituală, ea este destinată dispariţiei, precum era înainte de a fi fost procreată. Tot astfel şi diversele forme de activităţi ale umanităţii care trec din generaţie în generaţie, precum şi tot ce a fost creat din materie, sunt menite să dispară!

Lumina interioară – Or Pnimi, care pătrunde în Vas, este posibilă numai după corectare, iar până atunci e Lumină Înconjurătoare – Or Makif.

Sentimentul de încredere în sine, este rezultatul Luminii Periferice, sau al sentimentului Creatorului în prezent. Siguranţa de sine şi Credinţa sunt sentimente asemănătoare. Cât timp încă nu au fost corectate însuşirile, Creatorul este perceput ca OR MAKIF, lumină periferică, nu ca Lumină interioară, OR PNIMI.

Nu există ceva care să stea în drumul voinţei, decât lipsa de dorinţă de a depune muncă, cedarea la lene şi oboseală. Cine este plin de siguranţă, răbdare, capacitate de a suferi, se numeşte cel care merită să fie numit puternic; iar în situaţia opusă, este numit slab, nerezistând la suferinţe, din momentul în care au început.

Raţiune şi forţă sunt condiţii obligatorii pentru a ajunge la Creator. Pentru a atinge un lucru preţios, este nevoie de investiţia unor mari eforturi şi chiar de a suferi pentru el. Noi tindem să apreciem un lucru dorit, pe măsura efortului depus spre a-l ajunge. Măsura în care omul poate răbda suferinţa, este chiar măsura forţei sale vitale. În lumea noastră, părerea generală este că până la vîrsta de 40 de ani omul se află în culmea vitalităţii sale, iar după aceasta i se micşorează această forţă şi astfel îşi pierde treptat siguranţa de sine, până când, în cele din urmă, se pierde cu totul şi omul moare. Din contră, în contrast cu vitalitatea materială care diminuează în cursul vieţii, Cabala reprezintă o achiziţie permanentă, eternă. Ea pretinde mare străduinţă, pentru că ea „cumpără” o lume veşnică şi plină de comori, conţinând originea forţelor, Cunoaşterea şi Ştiinţele în expresia lor adevărată, revelată.

Forţe supranaturale pentru a ajunge să stăpâneasca ştiinţa Cabalei, îi sunt dăruite omului de Sus! Prin ele se căleşte omul destul pentru a suporta suferinţele prin care trebuie să treacă pe drumul spre asimilarea Cabalei. Cu ajutorul acestor forţe, omul îşi măreşte vitalitatea, siguranţa de sine, care-l îndeamnă mai departe să realizeze acest scop. Ajutorul Creatorului pentru realizarea călătoriei spirituale, pentru trecerea prin toate piedicile pe acest drum, este un ajutor deschis, iar în învingerea piedicilor de altă natură tot Creatorul îl sprijină, dar pe ascuns.

  1. Credinţa este egală cu puterea

Credinţa înseamnă forţa care pregăteşte pe om pentru activitate, spre dezvoltarea spirituală. Deşi la începutul acestei căi nu este încă posibilă percepţia Creatorului din motivul că omul nu are deocamdată calitatea de altruist, totuşi posedă credinţă în atotputernicia Providenţei Supreme şi spre aceasta se îndreaptă omul în clipele de profundă disperare, în mod instinctiv. Această trăsătură deosebită în om, credinţa, este plantată în noi special ca să putem trece prin fazele de evoluţie spirituală, de la „mister dublu”, la „mister simplu” şi până la „revelarea Creatorului”. Generaţii succesive de oameni de ştiinţă cercetează şi descoperă secretele naturii, relevându-ni-le nouă. Dacă se investeau din partea omenirii atâtea resurse pentru a descoperi Divinitatea, El ni s-ar fi revelat în aceeaşi măsură precum ne sunt clare legile Naturii, totuşi nu sunt mulţi acei oameni de ştiinţă care s-ar dedica cercetarii scopului existenţei, al Creaţiei!

În majoritatea lor, aceştia neagă chiar existenţa unei Guvernări Superioare. Motivul acestei împotriviri a oamenilor de ştiinţă este faptul că au fost înzestraţi special cu o raţiune puternică şi o dorinţă interioară irezistibilă spre descoperiri în domeniul materiei. Iar în noi, cei îndepărtaţi de ştiinţă, a fost înrădăcinată credinţa instinctivă, în totală contradicţie cu raţiunea lor.

Natura şi universul sunt poziţionaţe în faţa noastră astfel încât neagă Guvernarea supremă, astfel omul de ştiinţă în care nu este înrădăcinată forţa credinţei în Creator, nu are posibilitatea să-şi formeze în mod independent această calitate. O altă cauză care întăreşte această înclinaţie este faptul că societatea aşteaptă de la omul de ştiinţă la rezultate materiale ale cercetării sale. Omul de ştiinţă, fiind doritor de a satisface aşteptările şi pentru a mulţumi lumea, cedează pretenţiilor acestora. Descoperirea Creatorului este misiunea cea mai dificilă de realizat pentru omul de ştiinţă. Deoarece lucrurile cele mai preţioase din lume se găsesc în cantităţile cele mai mici, ele se pot descoperi cu mare dificultate, iar omul de ştiinţă caută să evite un eşec sigur. Prin evadarea de opinia publică şi aprofundarea credinţei în mod individual, este posibilă apropierea de percepţia Creatorului.

Forţa Credinţei, este identică în intensitate cu restul forţelor dăruite Omului de Lumina Creatorului.

Unicitatea Credintei constă în faptul că este capabilă să aducă pe OM în contact cu Creatorul. Realizarea Creatorului se aseamănă cu atingerea cunoaşterii. La început munca omului constă în a cunoaşte la gradul cel mai înalt, iar apoi el se foloseşte de ceea ce a realizat. Desigur este greu la început. Roadele le culege cel care a atins ţelul său şi a ieşit în lumea spirituală. Omul care progresează spiritual va realiza cunoaşterea absolută a Emanaţiei tuturor sferelor, cu tot ceea ce cuprind ele. De asemenea,va atinge cunoaşterea tuturor reîncarnărilor sufletelor şi toate situaţiile, în toate timpurile, de la începutul Emanaţiei şi până la sfârșitul ei şi are parte de sentimentul de voluptate și infinit al Creatorului.

  1. Dimensiunea graniţelor puse de Om: Ecranul şi Vasul

Activitatea altruistă se defineşte ca o activitate dezinteresată, detaşată de contabilitatea avantajului şi plăcerii personale şi este rezultatul recunoaşterii imensităţii Scopului Creaţiei. Aceasta se exprimă prin expunerea „Ecranului” în faţa Plăcerii, care soseşte sub forma Luminii Spirituale, „ecranul” fiind graniţa pusă de om spre a opri şi respinge lumina, plăcerea, respingând-o şi reflectând-o înapoi la originea ei. Astfel omul produce de bună voie o graniţă, care se opune expansiunii Plăcerii. Prin această respingere, omul se pregăteşte să definească în sinea sa motivul acceptării plăcerii: de dragul Creatorului, care doreşte să-l bucure, de dragul scopului creaţiei şi nu pentru el însuşi, egoist. Prin faptul că se delectează, omul produce bucurie Creatorului, iar acesta este unicul motiv pentru care omul acceptă plăcerea.

Totuşi, omul pune graniţe cantităţii de plăceri primite, proporţional cu forţa de respingere a plăcerii, provenite direct de la lumina Creatorului, cu scopul de a se delecta numai prin bucuria produsă Creatorului. Astfel, activitatea omului se echivalează Creatorului, amândoi dăruind şi omul percepe în plus o plăcere imensă prin crearea identităţii însuşirilor sale cu însuşirile Creatorului, identitatea trăsăturilor sau identitatea formei.

Omul se bucură de putere, de sentimentul de măreţie, de o existenţă infinită şi de cunoaşterea absolută. Gradaţiile spirituale sunt o funcţie a dimensiunii Ecranului produs de om, prin primirea altruistă a plăcerii. Cu cât forţa de rezistenţă a interesului personal creşte, în acea măsură Lumina primită de dragul Creatorului este mai intensă şi este atinsă o gradaţie spirituală mai înaltă.

Organele de simţ acţionează în urma întâlnirii cu informaţia, care ajunge sub formă de imagini, sunete, mirosuri, gusturi, etc. Fără contactul cu semnalul informativ care se împiedică de obstacolul reprezentat de organele de simţ, nu ar fi posibilă perceperea nici uneia din senzaţiile respective. Astfel acţionează pe acelaşi principiu aparatele de măsură a diferitelor forţe, dat fiind că toate legile acestei lumi provin din legile spirituale.

Descoperirea unui fenomen nou, descoperirea Creatorului pentru prima oară şi fiecare percepţie a Creatorului, depind de mărimea graniţelor pe care poate omul să le creeze. Această îngrădire se numeşte „vas” în lumea spirituală. De fapt, ceea ce realizăm în vas nu este Lumina propriu zisă, ci raportul reciproc dintre lumină şi obstacolul care stă în calea ei spre propagare. Prin interacţiunea dintre lumină şi vasul spiritual al omului, se obţine un anumit rezultat. Exact ca în lumea noastră, noi nu atingem însuşi fenomenul în sine, ci rezultatul interacţiunii dintre un fenomen şi simţurile noastre sau dintre acesta şi aparatele de măsură a fenomenului.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima