Urmându-ți inima – Partea XV

0
30
  1. Necesitatea profundă de a ajunge la Creator

Înainte ca o sămânţă să devină plantă, ea trebuie să treacă printr-un proces de descompunere deplină, până la dispariţia ei. Printr-un proces asemănător trece omul care creşte pe calea spirituală. Înainte ca Eul cel vechi să dispară, nu este posibilă dezvoltarea unei naturi reînnoite – natura spirituală. Creatorul a creat Eul omului din NIMIC. De aceea, pentru reîntoarcerea la Creator este necesară reîntoarcerea din Eu, la situaţia de „nu este NIMIC”. De aceea se spune că Mesia s-a născut în ziua distrugerii Templului. De fiecare dată când omul cade în deznădejdea cea mai adâncă, el ajunge la concluzia că nimic nu are valoare, dar chiar din această situaţie are loc înălţarea spre următoarea gradaţie spirituală. Acest lucru este posibil prin renunţarea, în urma disperării, la vanităţile lumii.

Sunt zece reguli în munca spirituală. Trei dintre ele se pot învăţa de la un prunc: pruncul este fericit fără legătură cu vreun eveniment; el nu este liniştit nici o clipă; pruncul pretinde cu toate forţele ceea ce doreşte. Şapte din reguli se pot învăţa de la un hoţ: hoţul lucrează noaptea; el încearcă să atingă din nou ceea ce nu a reuşit în noaptea precedentă; hoţul este solidar cu prietenii lui; hoţul se pune în primejdie pentru a atinge ceva chiar foarte neînsemnat; hoţul nu apreciază cele furate şi le vinde pentru mărunţiş; hoţul primeşte bătaie, dar tot nu se linişteşte; hoţul vede numai avantajele afacerii lui, nefiind gata să se schimbe. Şi încă ceva: fiecare lacăt are o cheie, dar dacă lacătul nu se deschide, hoţul cel grozav îl sparge. Creatorului îi plac vitejii care sunt gata să-şi zdrobească inima pentru a ajunge la El! Doar omul care este deja înălţat până la gradaţiile cele mai de sus, are posibilitatea să se aplece, dăruindu-se pe deplin Creatorului său. În procesul creşterii sale spirituale, a înţeles cât de puţină valoare are şi el şi lumea aceasta. Omul presimte şi neînsemnătatea înaintării sale spirituale ca individ şi a atingerii personale a Infinitului. Înţelege că numai de Creator are nevoie!

  1. Creatorul – un ocean de Lumină, conţine pe Om, îl înconjoară de jur împrejur, de aici denumirea Sa de “Loc”

 Omului aflat în extremă cădere spirituală, i se pare că de fapt Creatorul s-ar ascunde de el şi credinţa sa în Guvernarea Divină e spre disparitie. Însă, omul acesta trebuie să înţeleagă că nu este vorba de „ascundere” propriu zisă din partea Creatorului, ci el însuși, omul, este aşteptat să-şi adune toate puterile spre a-şi reînnoi apropierea de Creator. Creatorul se numeşte LOC pentru că Omul trebuie să pătrundă într-Însul cu toată fiinţa, pentru ca El să-l conţină pe om, încercuindu-l cu totul, fiindu-i reşedinţă.

NOI ne aflăm în continu în oceanul de Lumină al Creatorului, dar avem datoria să sesizăm lumina, devenind conştienţi de existenţa ei.

  1. Cei care doresc să-L atingă pe Creator, reuşesc

Când omul se adresează Creatorului, trebuie să fie atent cum îşi investeşte atenţia şi eforturile. Cel mai important lucru este intenţia de a percepe Creatorul! Acţiunea spirituală „ iubeşte-ţi aproapele” este constituită din tendinţa de a realiza pe însuşi Creatorul, deoarece „nu există altcineva în afară de El”, şi când omul atinge pe Creator, toată CREAŢIA, inclusiv lumea aceasta, toate acestea, se reunesc în percepţia omului într-un unic Creator.

  1. Nu există nimic rău în tot universul, în toată lumea

Ca urmare a progresului spiritual, omul descoperă în sinea sa dragoste faţă de duşmanii cei mai răi, până la ultimul. Cea mai mare muncă spirituală ar fi să se roage pentru duşmani.Lupta cu egoismul se poate împărţi în două fronturi. În primul, omul aleargă după dorinţe încercând a le satisface, iar în al doilea, omul fuge de dorinţe, acestea urmărindu-l fără întrerupere.

Cei care neagă unicitatea Creatorului, sunt cei care nu realizează că tot ce ce se petrece în jurul lor şi cu ei, este de fapt, absolut identic cu Creatorul, reprezintă una şi aceeaşi entitate. Nu este nimic mai rău pentru afirmarea guvernării Creatorului, decât sentimentul deprimării, frustrării, care poate cade peste orice om din diverse motive: suferinţă, slăbiciune, sărăcie, lipsuri… Dar dacă omul înţelege că în lovitura primită se află şi doctoria dorită, el ar putea să accepte gustul său amar, la fel ca bolnavul care acceptă medicamentul amar. „ Nu există nici un rău în Lume”. „De aceea nu trebuie să privim suferinţele ca pe ceva rău, ci ca pe nişte leacuri amare, amarul fiind adevăratul gust al medicamentelor!”. Nu este nevoie să fii preocupat de însăşi suferinţa, ci să te întrebi: „de ce sunt preocupat?”.

Omul trebuie să facă totul pentru a-şi vindeca tristeţea prin credinţa, care aduce fericirea. Dar la credinţă se ajunge prin muncă spirituală aprofundată. Omul poate să-şi asimileze numai cele resimţite de el prin răscolirea emoţiilor sale. Cele rămase în afara lui, nu dau nici o reacţie, nefiind atinse. Acest lucru este valabil și în ce priveşte influenţa Creatorului asupra noastră: noi putem să-L realizăm doar dacă acţionează „prin intermediul nostru”, îl percepem nu precum este în afara noastră, ca Absolut, ci precum e „prelucrat” de simţurile noastre, trecând prin filtrul acestora. Deşi simţurile noastre nu percep unitatea – celor aflate în jur, şi originea lor – la sfârșitul drumului, în ”Finalul Corectării”, ni se va revela şi vom percepe Unicitatea Creatorului. Se spune că după „despicarea mării”, „oamenii au crezut în Creator şi au cântat”. Doar omul care crede, are posibilitatea să cânte.

Omul care crede că se poate corecta prin munca spirituală, trebuie să-şi revizuiasca raportul faţă de credinţă, față de unicitatea Lui, faţă de Atotputernicia Sa. Să nu uităm, că numai prin intermediul apelării la Creator, implorându-l să ne transforme, şi numai cu ajutorul Lui, se poate realiza adevărata schimbare.

  1. Egoismul şi suferinţele care îl însoţesc, reprezintă „Ajutor împotrivă”

„Am creat Universul pentru a-i produce bucurie, pentru a-l face fericit. Universul, Lumea = Olam, înseamnă a ascunde, a face să dispară. Cele două antonime fac posibilă perceperea plăcerii (ca de exemplu: foame- saţietate). Acesta este sensul expresiei „am creat ajutorul ca opoziţie”. Egoismul are rolul să-l ajute pe Om. Prin intermediul luptei contra egoului, omul îşi construieşte VASELE, instrumentele spirituale necesare. De aceea trebuie să acceptăm eşecurile şi suferinţa, cu înţelegere totală, ştiind că scopul lor este să ne accelereze traseul care duce la comunicarea cu Creatorul, pe care îl vom ruga să ne elibereze de tortură. În acest fel, suferinţa şi egoismul devin ajutorul în lupta împotriva egoismului.

Egoismul stă împotriva noastră, despărţindu-ne de Creator, pe care îl acoperă. Eu-l nostru este cel care ne separă de Creator, stă între amândoi, egoismul este dual, pe de o parte îndepărtându-ne, iar pe de alta apropiindu-ne de Creator. Din clipa în care ne trezim, este recomandat să ne concentrăm orice gând cât de neînsemnat, asupra Creatorului, iar gândurile distractive trebuie contrabalansate prin idei asupra Creatorului, iar şi iar. A uita cu totul de Creator, se consideră singurul păcat. Egoismul înşelător poate conduce pe Om la iluzia că ar fi ajuns deja printre cei DREPŢI, pe când el este foarte departe de această gradaţie. Egoismul său, în căutare după noi evenimente entuziasmante, după emoţii necunoscute, colorează cu fantezia sa munca banală, constantă şi grea, îndepărtându-ne astfel de adevăr, în loc de a merge pe calea care duce spre El. Uneori, omul crede în aşa măsură în cele imaginate de el, încât convinge şi pe cei apropiaţi de el să i se încreadă. Astfel, când deja aceştia sunt convinşi că a devenit ţadik, cel drept, îi va fi şi mai greu să se debaraseze de minciună.

Înţeleptul Yakov din Lublin a spus o dată: “Mie-mi plac mai mult păcătoşii care ştiu că sunt păcătoşi, decât cei Drepţi care se stiu (se cred) Drepţi. Dar păcătosul care se crede drept nu are nici o şansă a găsi drumul spre Adevăr, căci chiar şi în Infern (ghehenom), vor pretinde că au fost trimişi spre a salva alte suflete”.

  1. Modestia celor Înţelepţi

Scopul unui mekubal adevărat, este acela de a-şi convinge ucenicul de grandoarea Creatorului, de a-l face să creadă în El şi de a-L respecta pe Creator, mai mult decât pe Înţelept. Astfel, cei Drepţi într-adevăr, sunt simpli, se îndepărtează de locuri gălăgioase, fiind concentraţi pe interiorul lor.

  1. De la studiul misterului, la studiul revelat

Oamenii care cred că sunt vorbiţi pe la spate, sunt curioşi să afle cele discutate despre ei. Un fapt dorit dar ascunsc, se numeşte „secret”. Oamenii care citesc lucrări în domeniul Cabalei şi simt că este vorba despre ei, sunt atraşi de mister, de faptul că acesta i se adresează sentimentelor lui. Până la această etapă, cele studiate sunt secrete, dar cu cât înaintează, ei descoperă tot mai multe pasaje în care i se pare că este vorba despre ei însişi; astfel, treptat, textul misterios, devine text revelat.

Se pare că legile acestui joc, Damka (dame, joc pe tabla de şah cu pulurile de table), se aseamănă cu legile spirituale: nu este voie a face doi paşi deodată; este permis doar mersul înainte, dar nu înapoi; cei care ajung la final, au voie să facă orice.

  1. Salvarea din Ego – doar printr-un miracol

Din punctul de vedere al egoismului, nu există ceva mai bizar şi nenatural decât să te dărui cu totul Creatorului. Negarea dorinţelor şi a ideilor sale, apar din punct de vedere al egoului, ca lucrul cel mai stupid posibil. Desigur, acelaş lucru este valabil şi în privinţa dăruirii către Creator, fără a-L cunoaşte. Când Omul este departe de Creator, a-L servi pare ceva exagerat. Această concepţie se răstoarnă cu totul, atunci când omul se apropie de El. Trezirea spirituală îl face pe om să privească toate misiunile pe care le are de îndeplinit ca foarte simple. Atunci nu-i mai este ruşine de a fi subordonat Creatorului, ci dimpotrivă, este mândru a i se dărui pe deplin. Situaţiile în care i se par exagerate datoriile spirituale, precum şi situaţia opusă, a perceperii a tot ce este în legatură cu Creatorul ca foarte plăcut şi uşor de îndeplinit, toate acestea îi sunt insuflate anume de Creator, astfel omul va ajunge la înţelegerea dependenţei totale de bunăvoinţa Creatorului, în procesul de dezvoltare spirituală, până la final, salvarea sa din egoism, care este un adevărat miracol.

  1. A înălţa Prezenţa Divină din praf

Senzaţia de nemulţumire resimţită de om în ziua de astăzi, derivă din pasiunea omului pentru starea de satisfacţie avută de el în trecut, sau din speranţa de a o avea în viitor. Conştiinţa marilor voluptăţi, trimise de Sus, neavute în momentul de faţă, l-ar face și mai nefericit pe om. Cât timp nu este conştient de plăcerile conferite de spiritualitate, el nu-i simte lipsa. Din aceasta cauză, la începutul drumului, se recomandă accentuarea importanţei şi măreţiei Creatorului, a perceperii Lui.

Această percepere, după ce va fi atinsă, va rămâne imprimată în memorie pe veşnicie şi va trezi în om atracţia spre a o resimţi iar şi iar. „Precum căprioara însetată este dornică de a sorbi din izvoare, tot astfel sunt eu setos de Tine”.

 Dorinţa de a percepe pe Creator, se cheamă „a ridica Şehinah din praf”. Ea se află în praf când nu-L mai considerăm pe Creator ca Grandios, când importanţa Lui scade în ochii noştri, când ne aflăm în cădere spirituală. Şhina, se numeşte perceperea de către noi a Creatorului. Praful este acea materie aflată sub picioarele noastre, la baza lumii. Ceea ce nu este important, este egal cu praful, cenuşa.

 Când perceperea Creatorului se găseşte pe treapta cea mai de jos a preferinţelor noastre, Şhina este la pământ. Omul educat astfel încât să dea importanţă lumii noastre, nu poate prețui valorile lumii spirituale. Ştiinţa Cabala nu neagă de loc importanţa voluptăţilor din această lume, ci dimpotrivă, atestă că prin spiritualitate sunt atinse plăceri infinit mai mari decât cele cunoscute în lumea materială. Dar spiritualitatea nu este un răspuns pur şi simplu la nefericirea, la vidul resimţit de omenire. Ea este mai presus de această lume, iar de ea sunt legate experienţe plăcute, de mii de ori mai intense, care ne răsplătesc pentru atingerea lumii de percepere a Creatorului, lumea spiritualităţii.

Astfel, pentru a deveni o entitate independentă, omul trebuie să cerceteze şi să discearnă cât mai exact, care sunt motivele fiecăreia dintre acţiunile sale. Trebuie să reflecteze asupra factorilor care l-au influenţat prin educaţie, sau din partea anturajului, a societăţii, şi mai ales, ce dorinţe provin din esenţa sa proprie, unică şi independentă. Omul nu se poate obliga să dorească a-L delecta pe Creator, precum Creatorul îi conferă plăcere, deoarece omul nu are în posesia sa nici urmă de dorinţă de a dărui.

Dar ALEGEREA de a se lăsa atras în mrejele acestei aspiraţii spre unificarea cu El, se află în mâna omului. Când omul aspiră cu adevărat spre Creator, toate celelalte dorinţe îşi pierd importanţa – aceasta fiind şi unitatea de măsură a maturităţii şi valabilităţii acestei aspiraţii.

Înainte ca omul să-L descopere pe Creator, el se simte singur pe lume! Dar numai Creatorul este unic (yehid). Noi suntem departe de El în ce priveşte dorinţa de a dărui, de a căuta să satisfacem pe toată lumea. Totuşi, altruismul acesta aparţinând în mod exclusiv Creatorului, începe să picure în inima omului, din primul moment în care a trăit perceperea Lui.

  1. Cauza a tot ce ni se întâmplă este întotdeauna Creatorul, niciodată o persoană anume

Totul în Univers se rezumă la Creator şi Creaţie. Cel creat (nivrah), se numeşte omul care nu simte Creatorul, dar are capacitatea să se identifice cu credinţa în existenţa Sa şi în unicitatea Lui – adică a accepta ideea că numai Creatorul există şi controlează absolut tot. Cabala defineşte „credinţa” ca percepţia Creatorului. Cât timp nu este realizată cu totul perceperea Creatorului, credinţa este „cu garanţie limitată”.

Omul, trăind în lumea aceasta prin respectarea legilor spirituale, a ajuns la îndeplinirea scopului său suprem. Permanent unificat cu Creatorul, realizează că orice – de la bun, la răul aparent – îşi are originea în Creator. Omul are doar un scop spre care tinde neîncetat, cu toate dorinţele: acela de a se delecta. Astfel a fost creat omul, acesta este scopul Creaţiei, aceasta este voinţa Creatorului. Totuşi, Creatorul are un anumit proiect, nu prea uşor de înţeles şi de urmat, conform căruia omul este obligat să se comporte, pentru a se delecta. Toate peripeţiile vieţii, din prezent, trecut şi viitor, toate sunt roadele acestui program, toate au fost programate de Creator, trimise de SUS. Doar la sfârșit, gmar tikun sau îndeplinirea corectării, vom înţelege însemnătatea acestor întâmplări, rolul lor în perfecţionarea noastră, a fiecărui individ. Înainte de gmar tikun, pe drumul îndelungat înspre acesta, durerile prin care am trecut ni se par inutile, fără rost. Orice „palmă” primită ne face să uităm că suntem cu totul dependenţi de Creator, ca argila în mâinile olarului. Imediat sărim să ne luptăm cu cei care par sursa suferinţelor noastre. Mereu, mereu uităm cauza tuturor întâmplărilor prin care trecem – Creatorul. Nicidecum vreo persoană!

Este necesar să ne aducem aminte, iar şi iar, că originea absolută, a absolut tot ceea ce se petrece, este Creatorul! Şi în acestea sunt incluse bine înţeles, faptele omului. Este chiar interzis să vedem în cele întâmplate vreo sursă exterioară, sau pe noi înşine, nici măcar cât un fir de păr! Deci, totul rezultă din programarea divină a Creatorului. A uita acest lucru, duce la pierderea perceperii Creatorului, iar după aceasta, la ascunderea Sa totală. De aceea învăţarea şi interiorizarea acestui fapt este posibilă doar prin exersarea individuală neîntreruptă. Chiar şi cel care deja înţelege şi acceptă faptul că totul este condus şi programat de sus, are câteodată momente de uitare. Iată succedarea evenimentelor: la început Creatorul dăruieşte omului cunoaşterea şi sentimentul în ce priveşte Guvernarea sa Supremă. După aceasta îi trimite evenimente neplăcute, problematice, care îl fac să sufere mai mult sau mai puţin. În culmea acestor trăiri, omul tinde să uite de unde provin aceste suferinţe şi pentru ce. Pe moment, îi apare câte o scăpărare în ce priveşte sursa şi înţelesul celor petrecute, însă acestea se evaporă repede din cauza durerii.

Omului îi este foarte greu, chiar în momentele de luciditate în care este conştient de sursa suferinţei, să abdice şi să ceară singurul ajutor posibil, acela provenit de la Creator, renunţând a încerca să se autosalveze. Deci, recapitulând: sentimentele se succed în următoarea ordine: Pe calea Omului înspre Creator, opune rezistenţă o forţă impură sau o idee care-l derutează, trăgându-l departe de drum. În ciuda acestor forţe care îi sunt obstacol pe drum, omul trebuie să înainteze cu încăpățânare pe calea care conduce la Creator, pentru a se reuni cu EL. Omul este unit cu Creatorul precum un prunc în poalele mamei sale. Dar forţe şi idei străine încearcă să-l îndepărteze de Creator, ca să înceteze a-L mai simţi pe El şi Guvernarea sa!

Creatorul ordonă omului să apere uniunea lor, dar inamicul este mereu în ofensivă, dându-i ocazie omului să-l cofrunte, curajos şi viteaz. La sfârșit, omul îşi dă seama că toate situaţiile care i–au stat împotrivă şi contra cărora s-a luptat, i-au fost trimise de Creator, anume pentru a-l căli, pentru a-l face să progreseze în studiul său, pentru a-l înălţa. Ca rezultat al acestor lupte interioare, omul realizează şi cunoaşte guvernarea Sa, cunoaşte iubirea Creatorului. În urma reunirii cu Creatorul, omul înţelege sensul luptelor prin care a trecut, înţelege că nu a suferit fără rost.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts