Urmându-ți inima – Partea XVI

0
27
  1. Educaţia obişnuită faţă de cea democratică

Educaţia obişnuită îl învaţă pe om să acţioneze potrivit cu ordine primite de sus, în mod automat, chiar dacă sunt aplicate prin presiune, coercitiv. Dimpotrivă, prin educaţia democratică se învaţă doar metodele necesare, prin care elevul va putea în mod independent să-şi analizeze şi critice ideile, dorinţele şi celelalte procese interioare prin care trece. Scopul ei este acela de a înzestra pe elev cu mijloacele necesare pentru a lucra independent, fără influenţa factorilor din exterior asupra modului propriu de gândire.

Pasiunea pentru plăceri şi urmărirea onorurilor sunt catalizatori ai procesului de creştere spirituală. Tendinţa de a atinge Adevărul se poticneşte de zidul surd al suferinţelor şi al amărăciunii – roadele egoismului. Aceste sentimente sunt greu de suportat, şi greu de acceptat. De aceea drumul spre adevăr este lung şi întortocheat! Omul se reumple de fericire şi energie când are parte de plăceri, de onoruri, de motiv de gelozie. De exemplu, un om în zdrenţe se ruşinează printre cei eleganţi, dar se simte comod cu cei asemenea lui şi este mai puţin îndurerat: nenorocul celorlalţi – jumătate de consolare. Pasiunea pentru plăceri, necesitatea de a fi onorat şi gelozia ajută la înaintarea spirituală. Dorinţa de plăceri este strâns legată de cea pentru respect, altfel oamenii ar ieşi goi pe stradă când este tare cald.

Dorinţa de respect este diferită de la o civilizaţie la alta, de la o epocă la următoarea, dar dorinţa de a atinge plăcere şi frica de a suferi persistă întotdeauna. De exemplu – durerea de dinţi nu se micşorează chiar dacă împrejur toată lumea suferă de aceeaşi durere. Dacă efortul de a ajunge la Creator ar fi legat de respect, omul ar privi cele realizate de vecin, iar dacă ar vedea că acesta a progresat în aceeaşi măsură cu el, ar înceta să se mai străduiască, oprindu-se pentru un popas. În schimb, dacă omul este motivat de plăcere şi nesuferinţă, omul poate continua munca sa până la atingerea scopului.

Cu toate acestea, urmărirea onorurilor sau mai precis, dorinţa de a fi egal între egali, este factorul catalizator care îl împinge înspre ţel.

Stă scris: „Invidia scriitorilor măreşte ştiinţa”. Chiar dacă un anumit om nu prea este atras de a fi cinstit, totuşi, văzând cât de respectat este cineva din vecinătatea sa, se va întreba cu ce a meritat vecinul atâta onoare, de ce nu e oare şi el respectat? Omul trebuie să fie motivat ca să pornească la drum pentru a acţiona spre bine, să studieze şi să cerceteze. Astfel, dorinţa de a fi recunoscut conduce la creşterea ştiinţei. Chiar şi începătorilor în studiul Cabalei, atmosfera de competiţie le vine în ajutor spre a-i scula de cu noapte, ca să plece la lecţii, asemenea camarazilor harnici, deşi ar fi preferat să doarmă mai departe.

  1. Influenţa anturajului

O conştiinţă mai înaltă a influenţei extraordinare pe care o exercită mediul înconjurător asupra gândirii şi concepţiilor de viaţă, ar fi uşurat lupta noastră împotriva influenţei străine. Dar noi suntem foarte uşor influentabili şi împărtăşim felul de a gândi al celor din jur, fiind chiar convinşi că suntem noi autorii acestor idei. Atât de mare este importanţa influenţei celor din jur, încât ea determină idealurile, legile comportării care ne caracterizează, noi fiind o reflectare a societăţii, întru-totul.

Un om interesat de a-şi însuşi valorile unei anumite societăţi, trebuie să trăiască în sânul acelora cu care doreşte să se identifice. Trăind cu cei al căror drum doreşte să-l urmeze, i se vor deschide canalele prin care să absoarbă influenţa lor; deasemenea, dorind să-i ajute în tot ce e posibil, i se va mări capacitatea de a absorbi de la aceştia şi cunoştinţe şi percepţie. Când studiem cu un grup de prieteni, este recomandat să-i vedem în lumina cea mai favorabilă şi ca fiind foarte importanţi, chiar mai presus de noi, spiritual mai corectaţi: astfel vom primi maximum influenţă de la ei: „doar cel mic poate accepta de la cel mare”.

Acest fel de influenţă se numeşte în Cabala „din gura scriitorilor”, fiind transmise de oameni prezenţi în viaţă. După orele de studiu, în contactul cu persoanele de la servici, cu familia, e bine de menţinut legătura interioară cu camarazii de studiu, pentru a neutraliza ideile străine. În acest fel gândurile şi influenţele dinafară, nu se pot înrădăcina în inima studentului de Cabala, dornic să înainteze spiritual.

Un student începător nu are cum să distingă între un cabalist adevărat şi un impostor. Oricine poate ţine conferinţe despre spiritualitate. Cei ce nu înţeleg conţinutul interior al celor declarate, cel care nu posedă „VASUL” pentru acceptarea Luminii, nu este un Mekubal adevărat.

  1. De la „Fără credinţă” spre „Credinţă şi cunoaştere”

Idei şi însuşiri pe care le întâlnim în timpul lecturii cărţilor scrise de mekubalim, dau naştere la inspiraţie, denumită „din gura scriitorilor”. Acest mod de a studia pretinde să fim plini de încredere în grandoarea „scriitorului”. Prin aprecierea importanţei sale, se ajunge la aprofundarea înţelegerii cărţilor citite.

Printre miile de persoane care au realizat, cunoscut cu adevărat pe însuşi Creatorul, numai unii ca Raşbi, Ari, Baal Hasulam, „au primit permisiunea” să descrie Cabala într-o limbă care să fie pe înţelesul celor care nu au atins deocamdată gradaţii spirituale. Celelalte cărţi scrise de cabalişti, au fost scrise în mod figurativ, care pot fi înţelese numai persoanelor deja aflate în Lumea spirituală, din acest motiv, nefiind potrivite începătorului. Alegerea unui anturaj potrivit şi a cărţilor potrivite conduc treptat la un mod de gândire independent.

Se spune că „gelozia, pasiunea şi onoarea, scot pe om din lume”. Acestea reprezintă trei forme ale dorinţei de a primi sau delecta, care determină pe om să acţioneze împotriva intenţiilor sale bune. Ele împing spre goana după venituri materiale, cărora dacă le rămâne sclav, va pierde înţelegerea faptului că adevăratele averi sunt cele spirituale. Dorinţa de a se elibera de această sclavie, îl vor ajuta să atingă lumea spirituală. Ieşind din această lume, a materialului, intră în lumea viitoare, spirituală, astfel, din aceste trei dorinţe reuşeşte să fie scos în „lume”.

Acesta este procesul prin care trece omul de la dorinţa de primire pentru sine însuşi, de care este saturat, la dorinţa de dragul Creatorului. Deci, de la „fără credinţă”, la, „cu credinţă”.

  1. Cojile apără forţele spirituale

Întreaga Creaţie este „dorinţă de a se delecta”. Adică, toată Creaţia trece prin suferinţe, ca rezultat al absenţei plăcerii provenite de la Creator. O experienţă plăcută trebuie să aibă două componente: plăcerea a existat în prealabil şi apoi a dispărut; după dispariţia sa, plăcerea a lăsat urme sau memoria celor trăite în prealabil (reșimot).

Precum am mai explicat înainte, există mai multe forţe perturbante, denumite coji (klipot). Denumirile acestea provin din modul lor de a acţiona. Ele apără forţele spirituale de intruşi, forţe străine, dăunătoare, la fel cum coaja apără fructul. Coaja reprezintă un zid care desparte pe cel ce nu doreşte adevărata spiritualitate, de lumea spirituală. Coaja îl apără şi pe acesta, şi anturajul său, de a pătrunde în lumea spirituală, înainte de a fi pregătit pentru aceasta. Rolul cojilor este şi acela de a provoca, pe cei ce doresc să guste din fruct, să se lupte cu ele. Prin însăşi această luptă este atinsă CUNOAŞTEREA metodei de a penetra cojile. Cei ce reuşesc a pătrunde prin klipa, au dreptul, sunt demni, să guste din roadele spirituale. Să nu uităm nici un moment, că toate ideile, inclusiv cele epicuriene, toate provin de la Creator. Creatorul este forţa unică, acţionând în toate straturile existenţei. Omul are rolul de a supraveghea în mod activ, măsurându-se cu toată gama de forţe, rolul de a se lupta iar şi iar cu scepticismul, în ce priveşte unicitatea Creatorului, ca izvor al tuturor forţelor din univers. Rolul omului este de a se lupta contra cojilor până la victoria decisivă. Omul trebuie să accepte faptul că dacă nu ar fi existat forţele oponente ale cojilor, el nu ar avea cum să progreseze în munca spirituală, şi ar rămâne pe loc şi mic…

  1. Klipa Egiptului şi Klipa Noga – Acţiune revelată şi Intenţie ascunsă

Printre diferitele categorii de Klipot, există două, proeminente: Klipa Miţrayim, care întârzie progresarea pe drumul spiritual, al dorinţei; şi Klipa Noga, care dă sentimentul plenitudinii, inutilității progresului; omul se simte amorţit, dar nu consimte la situaţie („eu dorm, dar inima imi este trează”).

Tratatele de Cabala adevărate, în mod special cele scrise de Rav Yehuda Aşlag, sunt scrise astfel, încât cititorii nu se pot odihni în lumina cojii „Noga”, după ce vor înţelege Scopul Creaţiei.

Celor aleşi de Creator, le sunt date durerile dragostei. Dorinţa lor de a înainta pe drumul spre reunirea cu Creatorul, acest „îndemn interior” îi îndurerează din ce în ce mai mult. Acţiunea omului, este vizibilă, dar intenţia conţinută de faptă este ascunsă şi nu necesar identică cu intenţia declarată. Uneori, nici omul nu ştie care îi este motivaţia pentru înfăptuirea unor anumite acţiuni, intenţia adevărată fiindu-i ascunsă chiar şi lui.Cabala este o ştiinţă care se ocupă de cercetarea intenţiilor, oferind metoda pentru transformarea intenţiei de la egoistă – pentru noi înşine – într-o intenţie destinată Creatorului. Această activitate interioară, este ascunsă de cei înconjurători şi uneori chiar de însuşi persoana care se ocupă cu intenţiile.

  1. Conflictul dintre egoism şi altruism

Trebuie să continuăm să fim convinşi de faptul că orice se întâmplă în lume este sub controlul Creatorului şi este trimis de El. Unii afirmă că până şi suferinţa este un dar şi nu o pedeapsă. Această declaraţie este în mod natural afirmată de cabalişti ei având capacitatea de a concepe tot ceea ce se întâmplă, ca izvorând de la Creator.

Persoanele care reuşesc să păstreze credinţa în justiţia Guvernării Creatorului, în situaţii dificile vor reuşi să vadă până şi în blesteme, binecuvântare. Însă omul care trecând prin greutăţi, nu se poate menţine în „credinţă deasupra raţiunii”, decade sufleteşte şi spiritual. Pentru că doar credinţa simplă „deasupra cunoaşterii”, poate susţine pe omul aflat într-o situaţie dramatică. Căderea de la credinţă, în raţiunea opusă credinţei, aduce pe om la o situaţie fără ieşire, în care este obligat să ceară ajutor, pentru a-şi regăsi credinţa. De fapt, durerea şi încercările prin care trece întăresc forţa de a crede şi oricum am examina acest proces, în cele din urmă suferinţele devin o Bracha – Binecuvântare, chiar şi pentru cei care încă nu se numesc ţadikim, adică Cei Drepţi. O rugăminte sinceră trebuie să provină din adâncul inimii, deoarece Creatorul aude numai cele petrecute în inima omului. Creatorul îl înţelege pe om chiar mai mult decât se înţelege omul pe sine însuşi. Doar El trimite toate acele situaţii, sentimente, gânduri. În finalul acestui proces, nici una dintre creaţiile Lui nu poate să evite scopul menit a fi îndeplinit, şi care era prezent de la bun început.

Omul se află în conflict: pe de o parte el doreşte să renunţe la plăcerile lumii noastre, dar această dorinţă este necristalizată. Nu se grăbeşte să părăsească familia, prietenii, şi lumea plăcerilor meschine. Îi este greu să lase în urmă delectările egoiste care-i pictează lumea în roz. Pe de altă parte el se roagă de Creator să-l elibereze de jugul egoismului. În adâncul inimii, speră să nu fie ascultat de Creator. Pentru rezolvarea conflictului spiritual, este necesară o pregătire anevoioasă, în urma căreia omul se convinge de necesitatea vitală în a alege Altruismul versus egoismul său. Astfel de dorinţe nu cresc în om dintr-odată. Ele apar şi se dezvoltă treptat, sub influenţa îndepărtării şi a dorului după dulceaţa oferită de plăcerile spirituale, care îl luminează din depărtări, ca o promisiune.

  1. Omul se roagă pentru a obţine dorinţa de a se ruga

 Cel care îşi oferă ospitalitatea pentru a trezi pofta musafirilor, va oferi la începutul ospăţului aperitive. Abia apoi va pune pe masă toate bucatele. Fără pregătirea necesară, va fi stricată plăcere oferită de ospăţ, chiar fiind minunat de gustoasă şi bogată. Cu atât mai important este a trezi pofta când este vorba de gustări supranaturale, necunoscute, cum este plăcerea provenită din altruism.

Necesitatea apropierii de Creator se naşte în om încetul cu încetul, prin depunerea unor mari eforturi şi ea este recunoscută tocmai în momentele de profundă îndepărtare de spiritualitate când întunericul şi sentimentul de vid pun stăpânire pe om, când omul nu întrevede nici o soluţie, când se găseşte iar şi iar în situaţii imposibile, trimise lui anume de Creator. În mod paradoxal, în aceste momente de disperare apare o rază, răsfrangând asupra omului lumina credinţei. Atunci se iveşte dorinţa de a fi ajutat totodată cu apetitul pentru „delicatesurile” spirituale, pregătite pentru el de Creator. Cu cât a fost mai mare suferinţa, cu atât este mai pregătit pentru a se delecta şi plăcerea, mai intensă. Cazul descris mai sus se potriveşte înaintării spirituale „prin suferinţe”. Dar atunci, pentru ce să te rogi, ce forţă se află în rugăciunea unui om când nu este însoţită de calea Cabalei?

Răspunsul este simplu: rugăciunea, chiar dacă nu porneşte din adâncul inimii, totuşi ea pregăteşte omul pentru salvare. Căci în rugăciune se află promisiunea ascunsă a corectării dorinţei, în momentul acceptării forţelor spirituale. Ea învăluie într-însa însăşi salvarea. O astfel de rugăciune este acceptată de Creator, iar drumul suferinţei devine calea Cabalei. De aceea, Omul nu trebuie să se complacă în suferinţe nici măcar o clipă, chiar ştiind că ele i-au fost trimise de Creator. Şi chiar crezând că tot ce-i trimite Creatorul este spre binele său, Creatorul nu aşteaptă de la om să accepte durerile îngenunchind, chiar de loc! Creatorul nu este interesat a face pe Om să sufere, ci de a-l face să crească spiritual. Creatorul este interesat ca Omul să progreseze prin propriile puteri, cu încredere în forţa rugăciunii către El, spre a-l promova pe drumul spre îndeplinirea menirii sale. Dacă omul, rugându-se, nu are încă o credinţă puternică, genuină, că va înainta spiritual, îi este totuşi deschisă larg calea de a cere de la Creator să-l înzestreze cu dorinţa de a progresa şi cu încrederea în forţele aflate în rugăciune. Omul se roagă să i se confere dorinţa de a se ruga.

  1. Învelişul, mantia materială, „corpul al doilea” şi „corpul intermediar”

Sufletul nostru, EU-l nostru, se află în stare de perfecţiune, din clipa în care a fost conceput de Creator, care a decis că acesta este felul de a fi obligatoriu al sufletului. Acest fel de a fi se poate defini ca o situaţie de „perfect repaus”. Orice mişcare provine din necesitatea de a atinge o poziţie mai avantajoasă. Repaosul absolut se poate defini şi ca o voluptate absolută, când dorinţele create în noi de Creator sunt îndeplinite cu desăvarşire, în mod absolut.

Pentru a realiza starea de perfect repaos a sufletului, trebuie să construim dorinţa pentru această situaţie. Adică, să dorim să transformăm dorinţele actuale, în dorinţe superioare, altruiste. Nu avem altă alegere. Creatorul ne spune astfel: dacă nu veniţi de bunăvoie, vă veţi întoarce spre mine neavând încotro. În fiecare dintre noi se găsesc două situaţii simultane: situaţia prezentă şi situaţia viitoare, cea perfectă. Dar noi simţim doar situaţia noastră actuală. Este posibilă tranziţia la următoarea situaţie a noastră, într-o clipită, prin schimbarea naturii noastre egoiste, naturale, într-o natură altruistă, spirituală. Acest miracol poate fi înfăptuit de Creator, în orice moment şi pentru oricare dintre noi. Tranziţia se poate realiza atât de rapid pentru că amândouă situaţiile există simultan, în paralel; situaţia următoare, perfectă o realizăm cu condiţia de a ne transforma natura şi dorinţele. Noi suntem opuşi Creatorului în dorinţe, de aceea „nu este posibil traiul amîndurora în acelaşi loc.

Fiecare persoană există în două faze sau din punct de vedere al Cabalei, în două trupuri. Prima fază, cea a corpului fiziologic, în care ne găsim în momentul de faţă, este numită de Cabala, „învelitoarea fizică”, materială. În aceasta fază se află corpul care conţine dorinţele şi însuşirile noastre. Înăuntrul acestor dorinţe se află sufletul nostru, care face parte din Creator, nu din corpul material. Chiar fiind constituit doar din egoism, corpul resimte această scânteie a sufletului scăpărând, susţinând vitalitatea noastră. Licărul este atât de minuscul, încât se numeşte „firicel de lumânare”, scânteie provenită din Lumina uriaşă, care ne dă viaţă.

 A doua fază, cea spirituală, nu este percepută de cei care păstrează dorinţele lor egoiste. Ea conţine întregul suflet al nostru, adică dorinţele şi însuşirile altruiste. Această parte, aparţinând Creatorului, se va face simţită doar la Finalul Corectării – Gmar Tikun.

 Forţa vitală care caracterizează cele două faze, egoistă şi altruistă, se divide în două categorii: sentimentele şi raţiunea, aparţinând inimii şi respectiv minții. În faza corpului egoist, inima este cea care conţine dorinţa de a primi, a acapara pentru sine, iar creierul, mintea – doreşte să înţeleagă, să ştie.

În faza corpului altruist, inima conţine dorinţa de a dărui, iar mintea doreşte să creadă. Nu avem nici o posibilitate de a evita aceste două faze, care nu se pot schimba. Corpul spiritual, altruist este perfect, Iar corpul material, egoist, este ireparabil, astfel a fost zămisliți de Creator. Dar, pe lângă aceste două faze, există o a treia fază, „corpul intermediar”, care se poate corecta, schimba. Acesta este reprezentat de idei şi dorinţe care sunt în permanentă transformare, dirijate de Sus. Pe acestea avem datoria să le corectăm, prin intermediul rugăminţilor, implorărilor îndreptate spre Creator, ca să le corecteze pentru noi. Astfel noi ataşăm acest corp intermediar, Klipa Noga, de corpul nostru altruist. Când vom finaliza cu desăvarşire această asociere a Corpului Altruist şi a Cojii Noga, faza egoistă a corpului va dispare, şi noi ne vom regăsi integral în faza altruistă, corpul nostru spiritual.

În următoarea etapă, Creatorul va transforma toate însuşirile „Corpului egoist”, preschimbându-le în caracteristici cu totul opuse; în acest fel, egoismul cu care am fost creaţi, va deveni altruism absolut.

Totul provine de la Creator. În toate situaţiile prin care trecem, trebuie să facem tot ce este posibil să le analizăm prin Creator. Atunci vom înţelege că este Creatorul între noi şi lumea din prejur, că prin El privim lumea, pe noi înşine, şi tot ce ni se întâmplă. Totul provine de la El, şi tot ce provine de la noi, ajunge direct la El. Astfel, tot ce se găseşte în jur, reprezintă Creatorul. Omul trebuie să-şi repete următoarele: „tot ceea ce există în mine, tot ceea ce gândesc şi simt, sunt de la Tine, Creatorule, dialogul are loc cu Tine”.

  1. Sentimentul cel mai „întunecat” care îl poate inunda pe Om – „Iluminarea Malchut

Sentimentul cel mai greu pe care poate omul să-l trăiască, este „Iluminarea Malchut” – sentimentul prăpastiei întunecate a sufletului nostru. Întâlnirea aceasta dificilă cu prăpastia din propriul nostru suflet, ne surprinde. Deodată, omul simte că pierde terenul de sub picioare, senzaţia de neputinţă pune stăpânire pe el, caută un punct de sprijin, de care să se poată agăţa, şi stăpânit de frică, descoperă că a rămas fără sprijin. El descoperă spre groaza sa, că Lumina înconjurătoare, atât de caldă şi încurajatoare până acum şi care l-a umplut de speranţă pentru viitor, a dispărut cu totul.

Toate sentimentele negative provin din aceeaşi origine şi împreună dau naştere la senzaţia unei prăpastii înfricoşătoare. Originea aceasta este însăşi Malchut, sufletul vid generat de Creator, fiecare părticică din acesta aşteptând doar să fie umplut de Lumină. Toate sentimentele întunecate şi tenebrele care apar în om, provin de la Malchut. A surmonta aceste senzaţii teribile, de nesiguranţă, este posibil numai prin credinţă în Creator, prin perceperea Creatorului.

  1. Profeţia, prevestirea viitorului, neagă Providenţa Divină

Regele David, în fiecare frază din cartea Psalmilor, descrie situaţia sufletului său şi sentimentele care-l stăpânesc pe fiece gradaţie a înaintării pe treptele spirituale. Este extraordinar, cât de lung este drumul pe care trebuie să-l parcurgem înainte de a ne găsi traiectoria adevărată, până să înţelegem…. Extraordinar de singur este omul în această călătorie, expediţie în care nimeni nu este prezent ca să-i șoptească pasul următor. Doar după ce a eşuat şi a greşit, este posibil să tragă concluzii şi învăţăminte în continuare, spre paşii care vor urma. Cu cât este mai presat de necazuri, cu atât are mai mult loc pentru a creşte spiritual.

Pasul care urmează a fi efectuat, nu-l cunoaştem şi nu este nevoie să-l anticipăm. Interzicerea prevestirii viitorului a fost emisă şi declarată de Cabala, nu fără motivație serioasă. Creşterea spirituală are loc din convingerea că totul în prezent şi în viitor, totul provine de la Creator; din încrederea în faptul că omul învinge orice prin apropierea de Creator. Condiţiile, situaţiile sale, dictează ritmul şi viteza apropierii omului de Creator. Încăpăţanarea şi orgoliul inerente naturii noastre, ne fac să ne împotrivim cu toate puterile la a primi Suveranitatea şi Guvernarea Creatorului. A prevesti viitorul înseamnă a porni contra Creatorului, a ne pune singuri piedică, anulând ocazia reunirii cu Creatorul prin credinţă. Profeţia nu permite omului să accepte cu dăruire de sine cele ce i se întâmplă, ca pe o revelare cu fiecare ocazie a Guvernării Supreme, justă întotdeauna.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts