Urmându-ți inima – Partea XVII

0
31
  1. Tora – limba cotidiană; Cabala – limba sentimentelor

Tot drumul progresului nostru spiritual, este descris în Tora în Prooroci şi multe alte scrieri, într-o limbă cotidiană, banală, a lumii noastre. În contrast, Cabala descrie acest proces pe o limbă a sentimentelor, ca în cartea prezentă sau o limbă denumită cea de „Sfirot”, în alte cărţi. „Sfirot” este limba care descrie în mod practic procesele care au loc în lumea spirituală, între obiecte spirituale. Calea spre spiritualitate descrisă în diferitele stiluri, are ca subiect transformarea caracterului celor creaţi, spre a se reuni cu Creatorul. Există numai două categorii în toată Creaţia: altruismul şi egoismul, al Creatorului şi Creatului, respectiv.

Limba „Sfirot” este o limbă universală, mai precisă, mai concisă. Începătorii se regăsesc în acest mod de exprimare cu uşurinţă, reuşind a crea legătura între ei în mod rapid. Ea descrie acţionarea obiectelor abstracte, la modul abstract. Acestea sunt uşor de înţeles, cel puţin la nivelul stratului exterior. O dată cu atingerea primei gradaţii spirituale, această limbă ştiinţifică oferă mijlocul de exprimare a sentimentelor şi faptelor. Lumina realizată îi conferă omului cunoştinţele necesare despre acţiune şi numele acţiunii. Se înţelege că doar persoanele care ating gradaţia spirituală identică gradaţiei autorului cărţilor studiate, doar aceste persoane, vor avea capacitatea de a înţelege cele exprimate de Mekubal.

Chiar şi în lumea noastră, posibilitatea de a ne identifica cu cei dinafara noastră se bazează pe comparaţia unor experienţe asemănătoare.

  1. Folosirea egoismului în mod controlat, prin doze mici, asociate cu altruism

Există două gradaţii principale în procesul corectării egoismului. În prima gradaţie omul are datoria de a renunta la egoism, a nu se folosi de acesta; trebuie să ţintească la folosirea ideilor şi faptelor sale doar pentru a dărui, eliminând gândurile privind avantajului propriu.

După ce ajunge la capacitatea de a acţiona în mod altruist, fără vreo urmă de egoism, omul poate trece la următoarea gradaţie: în această a doua gradaţie omul se poate folosi de ego în mici porţi, controlate, intercalate delicat cu fapte şi idei altruiste, cu scopul de a continua corectarea egoismului. Cu ce se aseamănă acest proces? La prima gradaţie, omul oferă tot ceea ce are, fără vreun profit personal. În etapa a doua el se transformă într-un fel de conductă, a transmiterii opulenţei, bogăţiilor, abundenţei, de la cei care au, înspre cei ce duc lipsă. De exemplu, el se foloseşte în mod temporar şi bine controlat, de egoism: adună comori de la cei care le au în posesiunea lor, transmiţându-le mai departe celor nevoiaşi; cu cât a acumulat mai multă bogăţie, cu atât are mai multe de dăruit. Cu cât este mai puţin tentat de a-şi opri sieşi, ci doreşte să dea mai departe avutul, cu atât este mai mare măsura corectării sale.

Prima fază a corectării egoismului este Corectarea Creaţiei – Tikun haBria, sau a egoismului celui Creat. A doua etapă, este Scopul Creaţiei – Matarat haBria şi reprezintă aplicarea egoismului corectat, în acţiunile altruiste. Tot ce studiază Cabala, se rezumă la aceste două etape, prin care este descrisă evoluarea spirituală a Omului. Rezultatul dezvoltării spirituale este atingerea delectărilor spirituale descrise de Cabala, care sunt superioare de mii de ori plăcerilor lumii noastre: dacă am concentra toate plăcerile materiale din întreaga lume şi din toate timpurile, ele nu se pot compara nici cu o clipită de plăcere spirituală.

Cele două etape de evoluţie se află în permanentă tensiune, în contradictie. În prima, este negată cu totul utilizarea egoismului şi se investeşte muncă intensă prntru corectarea sa. În cea de-a doua etapă, se foloseşte câte o doză a egoismului, în funcţie de posibilitatea omului de a i se împotrivi, tot spre corectarea ei. Cu toate că amândouă etapele sunt în esenţa lor altruiste, totuşi, acţiunile care au loc în ele sunt practic opuse. Acest contrast reprezintă esenţa adevărată a povestirilor dramatice descrise în Tora: lupta dintre Saul şi David sau vânzarea lui Iosif, sau neînţelegerea dintre Şamai şi Hilel, culminând cu conflictul dintre Mesia Ben Yosef şi Mesia Ben David; şi toate evenimentele care descriu luptele dintre popoare, ginţi, familii, persoane, toate descriu de fapt aceste două etape de dezvoltare spirituală, aflate în permanent conflict.

  1. Suferinţele prin care trec cei care studiază ştiinţa Cabala

După atîtea nopţi de studiu şi muncă spirituală, după nenumărate încercări şi intenţii ţintite spre a percepe Creatorul şi dorinţa Lui, este firesc ca omului să i se umple inima de aşteptări, de a fi răsplătit prin apariţia Creatorului în toată splendoarea sa, imediat, şi să i se ofere toate voluptăţile lumii spirituale, fără întarziere. Dar iată, pe măsura investiţiei, este şi intensitatea dezamăgirii suferite. Omul descoperă că, de fapt, nu numai că nu înaintează, ba chiar regresează, chiar şi în comparaţie cu persoanele obişnuite, care nu studiază Cabala. În loc să aibă parte de revelarea Creatorului, el se luptă contra ascunderii Sale, în loc să-L perceapă pe Creator, el se îndepărtează de El tot mai mult. Toate dorinţele spirituale ale omului se îngustează, în loc să crească şi el începe să simtă frica de a fi pierdut totul, se teme că-şi pierde timpul degeaba.

Pe de altă parte, omul simte prin inima sa că aici este locul său adevărat, unde întrebările sale vor găsi răspunsuri. Astfel se zbate între disperare, la vederea rezultatelor efortului depus şi speranţa că aici va găsi adevărul atât de mult căutat, în ciuda faptului că este stăpânit cu totul de egoism. El se simte părăsit de Creator, fiind sigur că acesta nu reacţionează de loc eforturilor sale. Din adâncul sentimentului de renegare, el, jignit şi gelos, crede că alţii ar fi favorizaţi şi apropiaţi de Creator.

Aici este locul să accentuăm că acest mers al lucrurilor este caracteristic muncii spirituale interioare a persoanei care studiază Cabala. Într-adevăr, el se oboseşte pe drumul său complicat şi plin de serpentine, prin care sunt transformate dorinţele egoiste într-o dedicare totală altruismului, Creatorului. Pe acest drum, îi este conferită capacitatea de a discerne natura gândurilor şi a faptelor sale, aflate cu totul sub controlul egoismului la primii săi paşi. Neavând nici o alegere, studentul este confruntat cu nimicinicia egoismului său, pe care o descoperă cu durere. Aceasta este o etapă decisivă în revolta sa împotriva egoului său, necorectat deocamdată. Rezistând acestei încercări grele, fără a pierde cu totul dragostea sa faţă de Creator, consimte la aceste suferinţe şi renunţarea la delectările materiale, trupeşti, renunţare care îl aduce din ce în ce mai aproape de perceperea lumii spirituale. Sentimentul acesta se revigorează cu atât mai mult cu cât scade nevoia de a fi răsplătit pentru munca depusă.

  1. Mişcarea vieţii – contracţie şi expansiune; de la restrângere la împlinire

Dezvoltarea dragostei pentru ceilalţi începe prin senzaţia unei contracţii interioare, acesta fiind modul de trecere de la egoism la altruism. Este vorba de un proces cu totul opus naturii umane, care trezeşte o profundă împotrivire interioară. De aceea, la început apare senzaţia de contractare, restrângere a intereselor private. În faza următoare, locul spiritual rămas liber, poate fi pătruns de Lumina Superioară, care va trezi acţiunea de împlinire şi de expansiune. Astfel ceea ce a început ca o reducere, restrângere, ţimţum, are ca final expansiunea. Aceste două acţiuni, de contractare şi de expansiune, se numesc „mişcarea vieţii” sau SUFLET. Ele pregătesc terenul pentru următoarea secvenţă, cea de restrângere şi împlinire. „Vasul spiritual” astfel pregătit, poate primi Lumina Creatorului şi se înalţă prin mărirea, expansiunea sufletului.

Procesul de restrângere – ţimţum, are loc fie prin acţiuni exterioare, fie prin acţiuni interioare ale „Vasului”. Când acesta se efectuează prin forţe exterioare care împing, presează şi produc durere – prin însăşi natura sa, vasul este obligat să găsească forţe în sine pentru a se împotrivi restricţiei şi atunci se extinde revenind la situaţia originară, imediat după restricţia care a avut loc în mod pasager. Iar când reducerea are loc din interior, din bunăvoia vasului, atunci vasul nu se poate aduce singur la situaţia precedentă, dilatată, ci doar cu intrarea Luminii în vas, acesta va avea capacitatea de a se dilata la dimensiunea precedentă reducţiei. Lumina aceasta se numeşte VIAŢĂ. Viaţă înseamnă a fi „conştient de viaţă”, a recunoaşte viaţa. Această conştienţă poate fi atinsă doar prin intermediul unor „ Restrângeri” (Ţimţumim), pentru că omul nu se poate extinde dincolo de limitele cu care a fost generat.

Pentru prima restricţie, omul are nevoie de forţa exterioară care să-l preseze, obligându-l să se restrângă. O altă posibilitate de a se reduce pentru prima dată, este aceea de a invoca ajutorul Creatorului, prin rugăciune. Prin rugăciune, el cere ajutorul forţelor superioare, deoarece el are nevoie de sprijinul Lui pentru a se reduce pentru prima dată, astfel încât să poată primi „viaţă” în sufletul său. După aceasta, va avea viaţa spirituală necesară pentru a executa această acţiune, opusă cu totul naturii sale.

Până ce nu a trecut prin această primă restricţie, care are loc numai şi numai prin forţa exterioară, omul este considerat ca şi inexistent din punct de vedere spiritual: viaţa este definită ca fiind „capacitatea de mişcare independentă”.

  1. Întreaga Creaţie se împarte în două concepte: “Lumină” şi “Vas”

Emanaţia – creaţia se poate descrie prin concepte specifice Cabalei, în mod clar şi amănunţit. Există două concepte: Lumina şi Vasul. Lumina înseamnă plăcere, iar Vasul este dorinţa de a se delecta, de a primi plăcere. Când Lumina pătrunde în dorinţa de plăceri, în vas, ea determină în acesta pasiunea pentru o anumită plăcere conţinută în Lumină. Fără Lumină, vasul nu ar ştii ce anume plăcere doreşte. Vasul este condus de Lumină spre a dori acele plăceri posedate de Lumină, adică îi dictează ideile, dorinţele, toate însuşirile; deci toate valorile spirituale ale vasului sunt „decupate” cu totul din Lumina care îl umple, satisfăcându-l. Şi cu cât este mai mare dorinţa de a primi, cu atât este vasul mai dependent de Lumină. Totuşi, capacitatea de a se umple de Lumină, de plăceri creşte şi cu aceasta creşte progresul spiritual care depinde de mărimea dorinţei de a primi. Cele mai mari aspiraţii îndeamnă omul să găsească o cale pentru a le realiza, pe când o dorinţă mai mică este uşor neglijată. Contrastul dintre însuşirile opuse ale celor două elemente: Lumina şi vasul, crează forţe care se opun, luptându-se între ele. Răsplata pentru efortul spiritual depus, este cunoaşterea Creatorului. Totodată, Egoul, Eu-l nostru este cel care-l ascunde pe Creator.

  1. Cu fiecare dorinţă nouă, se naşte un om nou – o reîncarnare nouă

Dorinţa este cea care defineşte pe om, şi nu trupul. Astfel, cu fiece dorinţă nouă se naşte un om nou. Aşa se pot concepe reîncarnările, adică, cu fiecare idee şi dorinţă nouă, omul renaşte ca dorinţă reînnoită. Dacă dorinţa sa este sublimă, omul se numeşte Înţelept. Acesta este înţelesul adevărat al reîncarnărilor. Omul resimte cu claritate schimbarea dorinţelor şi ideilor sale. Diferenţa este atât de intensă, încât se poate sesiza în aceeaşi persoană prezenţa mai multor personalităţi. Însă, cu apariţia fiecărei dorinţe puternice, omul este convins că aceasta va fi permanentă, imposibil de mutat. Sufletul este etern, este o parte din Creator, aceasta explică senzaţia de veşnicie resimţită de om în fiecare nouă situaţie. Dar Creatorul îi schimbă sufletul. Astfel se petrece rostogolirea sufletelor, adică reîncarnările: omul precedent, situaţia precedentă, moare; apare o nouă situaţie, cu ea se naşte un nou om.

Omul în creştere spirituală, fiind entuziasmat sau în cădere şi disperare, nu-şi închipuie că se poate schimba de la un moment la altul, trecând de la o situaţie la alta. În timpul entuziasmului spiritual, nu se poate închipui dorind altceva decât spiritualitate, precum un om viu nu-şi poate închipui moartea sa. Acestea sunt datorite originii divine şi astfel eterne, a sufletului nostru.

  1. Adevărul altruismului, acoperit sau deghizat ca egoism

 Realitatea din jurul nostru a fost organizată în mod special astfel încât să ne deturneze fără încetare de pe calea spre atingerea lumilor spirituale. Mii de gânduri ne distrag tot mereu de la scopul urmărit şi în acelaşi timp, cu cât ne străduim mai mult să rămânem pe direcţia dorită, cu atât mai mult suntem distraşi. Împotriva tuturor perturbarilor, există un singur medicament şi acesta este Creatorul.

Situaţiile neplăcute au rolul de a ne îndrepta spre Creator pentru a-L implora să ne ajute, eliberându-ne de suferinţele devenite de nesuportat. Se spune că acest demers al Creatorului se aseamănă cu părinţii care spun copilului poveşti pentru a-i distrage atenţia de la mâncare – lucru important – pentru a-l face să mănânce pe neobservate.

Astfel, Creatorul îmbracă adevărul altruismului în mantia motivaţiilor egoiste. Deci, din interiorul unor cauze egoiste, se naşte în noi dorinţa de a percepe spiritualitatea. Iar o dată ce vom fi gustat prima dată din spiritualitate, vom dori numai această hrană, spirituală.

  1. Gradaţiile în percepţia Creatorului sunt denumite „Lumi” şi „Sfirot”

 Singur Creatorul se află în afara omului. La baza Creaţiei se află sentimentul Eu-lui, perceput ca atare de fiecare persoană. Iluzia percepţiei Eu-lui omului, se numeşte CREATUL şi este perceput numai de noi. Dar, dincolo de acest simţămant al Eu-lui se află numai Creatorul. De aceea, raportarea noastră faţă de univers, faţă de oamenii care ne înconjoară, provine de la percepţia noastră în raport cu Creatorul; El este unicul aflat în afara noastră. Acest fel de raport creează legătura directă cu Creatorul.

Este scris: „ nu există nimic în afară de El”: dar atunci cine este Eu-l? EU se formează din iluzia existenţei independente a omului. Acest EU nu există cu adevărat, dar este voinţa Creatorului ca o parte din El să se simtă ca entitate independentă, deci să se simtă îndepărtat de El. Sentimentul de independenţă şi îndepărtare au loc deoarece Creatorul se ascunde de om. Cu cât se intensifică perceperea Creatorului, sentimentul Eu-lui se micşorează, făcând loc sentimentului reunirii cu Creatorul, ca parte integrantă a Lui, paralel cu evaporarea sensului de a fi sub forma unei entităţi separate, ca fiind creatul.

Gradaţiile perceperii Creatorului revelate treaptă cu treaptă, se numesc „Olamot” – lumile, sau „sfirot”- safire (dar şi cifre).Omul se naşte lipsit cu totul de sentimentul Creatorului. El se raportează la cele ce îl înconjoară la realitatea acestei lumi, lumea noastră. Când Creatorul va dori să-şi apropie omul, omul va începe să simtă o prezenţă superioară. Deocamdată această prezenţă nu este resimţită printr-o viziune interioară, însă Lumina care-l înconjoară îi va conferi sentimentul de siguranţă, senzaţia celebrării spirituale, entuziasm şi admiraţie. În această etapă, Creatorul se va ascunde, îndepărtându-se iar, insesizabil.

Această alienare are loc prin două modalităţi: în prima omul se reîntoarce la stadiul iniţial spiritual, adică uită cu totul evenimentul perceperii Creatorului, uită credinţa absolută în exitenţa Sa; în a doua modalitate, alienarea Creatorului este percepută ca îndepărtarea prezenţei spirituale, ca o deteriorare a stării de spirit. Tristeţea datorată pierderii sentimentului spiritualităţii, îi este trimisă de Creator celui pe care El doreşte să şi-l apropie. Dorul după sentimentul odată avut şi acum pierdut, motivează omul să caute din nou mijloacele pentru a-l regăsi. Cine depune efort, studiind Cabala şi chiar găseşte un mentor genuin, va avea parte de a cunoaşte pe Creator.

Această revelare a Creatorului are loc în mod alternativ: din când în când creşte, câte puţin. Omul vibrează de fericirea acestei descoperiri, trăind înălţarea spirituală care-l avansează până la următoarea retragere, ascundere, umbrire, dispariţie, a Creatorului. „Dispariţia” sesizarii Creatorului îl doboară spiritual, determinîndu-l să depună eforturi mult mai mari, pentru a se salva din această situaţie, fiind readus spre progresul spiritual. Cel care depune mari eforturi reuşind prin propriile forţe să învingă căderea spirituală apărută în urma ascunderii Creatorului, primeşte de Sus sprijinul care este exprimat prin progres spiritual, entuziasm, palpitare. Dacă nu face încercări pentru a evada prin propriile forţe din situaţia de cădere spirituală, Creatorul poate apropia pe om din iniţiativa Lui, sau îl poate abandona într-o stare de totală absenţă a perceperii Creatorului.

  1. Numai sufletul este cel care creează diferenţa între creaţi

Tot ce avem nevoie să ştim despre lumea aceasta, se poate defini ca rezultat al Creaţiei şi a guvernării divine. Oamenii de ştiinţă denumesc lumea aceasta – NATURĂ. Prin descoperirile sale omul încearcă să imite amănuntele, obiectele emanaţiei – BRIA, omul încearcă să reproducă cele ce a înţeles despre legile Naturii, adică să imite acţiunile Creatorului, doar că prin materiale mai grosolane, şi pe un nivel inferior. Dat fiind limitaţiile cunoaşterii naturii de către om, deşi tot timpul sunt adăugate noi cunoştinţe, totuşi până astăzi corpul omului este explicat ca fiind considerat doar ca un corp material. Această explicaţie nu dă răspunsul la cauza diferenţelor dintre indivizi, ele – deosebirile – decurgând din însuşiri şi forţe spirituale, unice şi specifice fiecăui om, şi nu depind de expresia corpului material.

Corpurile nu se disting din punct de vedere material în ciuda numărului uriaş de oameni. Creatorul se raportează la aceștia ca şi cum ar fi un singur corp, de aceea pentru a înţelege umanitatea întreagă, este de ajuns a înţelege natura unui singur corp şi constituţia sa. Cunoştinţele acumulate în ce priveşte unul dintre oameni, ne vor servi în înţelegerea funcţionării tuturor celorlalţi. Astfel funcţionăm precum am fost creaţi şi de aceea noi percepem tot ce pătrunde în noi din afara noastră, noi reacţionăm la influenţe exterioare, exercitate asupra noastră, din afară.

Omul care nu-şi însuşeşte o unicitate spirituală care să-l deosebească de restul oamenilor, este ca şi inexistent. Când doar diferite aspecte ale trupului nostru material ne separă unii de alţii, noi nu suntem demni de a fi numiţi entităţi independente. Întreaga noastră existenţă se rezumă la un singur corp, care reprezintă toate trupurile laolaltă. Cu alte cuvinte, doar sufletul este cel care determină diferenţa dintre oameni. Un om fără de suflet, nu există în natură ca persoană de sine stătătoare. Cu cât este un individ mai deosebit de ceilalţi din puct de vedere spiritual, cu atât creşte importanţa existenţei sale. Dacă nu se deosebeşte de ceilalţi deloc, este ca şi inexistent. Diversitatea spirituală, oricât de minimă, reprezintă naşterea Omului. Momentul naşterii conţine în sine primul moment în care este salvat noul născut din masa totală a trupurilor, deoarece în acest moment, pentru prima oară apare diferenţa spirituală dintre el şi toţi ceilalţi, deci naşterea individualităţii are loc prin apariţia diferenţierii spirituale a individului din generalitate.

Iar ne întoarcem la exemplul seminţei plantate în pământ, care încolţeşte ca o plantă delicată pe când ţâşneşte din sămânţa care s-a descompus. Nucleul seminţei descompuse este asemănat cu părinţii. Procesul continuă cu eliberarea din forma primordială; cât timp planta nu s-a eliberat total din forma existenţei fizice precedente, ea nu se poate transforma din corp fizic în corp spiritual şi nu va putea parcurge procesul care continuă până la fructificare. Fără eliberarea ei din forma materială, nu se va putea naşte în ea forţa primordială spirituală, pentru a începe creşterea şi atingerea nivelului celui care i-a dat naştere. Procese asemănătoare au loc în Natură, pe toate gradaţiile: „obiect”, „vegetale” şi „animale”. Prin aceleaşi procese trece şi OMUL, deşi printr-o altă modalitate.

  1. Cabala descrie toate gradaţiile Emanaţiei

Cabala defineşte ca „naştere spirituală”, prima revelaţie din partea Omului a lumii spirituale celei mai joase. Cu alte cuvinte, transcenderea omului a graniţei „lumii noastre”, la gradaţia cea mai inferioară a lumii spirituale. Dar spre deosebire de nou-născutul biologic, pruncul spiritual nu va muri niciodată, ci continuă mereu să se dezvolte. Omul se poate cunoaşte pe sine numai din momentul în care are parte de conştiinţă. Nici o clipă înainte de aceasta el nu există ca entitate conştientă. În etapele dinainte de a fi conştient, născut, inclusiv naşterea, omul nu are capacitatea de a percepe şi a cunoaşte cu adevărat. Noi atingem numai cunoaşterea dezvoltării prezente, dar nu formele ei precedente.

Cabala descrie toate gradaţiile precedente ale Emanaţiei. Descrierea începe cu starea în care numai Creatorul există şi continuă cu crearea „Sufletului General” de către Creator; trece prin „cascada” căderii spirituale a „Sufletului General”, care se rostogoleşte de sus în jos, ajungând la gradaţia spirituală minimă, ultima treaptă a lumii spirituale inferioare. Cabala nu descrie treptele următoare: atingerea de către omul aflat în „lumea noastră”, a treptei spirituale celei mai inferioare a lumii spirituale, iar de aici până la atingerea stadiului original al emanaţiei. Nu sunt comentate treptele în sensul ascendent pe scara spirituală, deoarece înălţarea are loc conform cu aceleaşi legi care guvernează desfăşurarea şi apariţia sufletului, pe treptele spirituale de sus în jos, dar în sens invers. De asemenea, studiul şi înălţarea spirituală se efectuează din partea fiecărui Om în mod individual, fiecare gradaţie spirituală fiind percepută şi atinsă în mod personal, unic, din momentul naşterii şi până la îndeplinirea totală a creşterii spirituale.

Astfel, odată cu terminarea procesului de creştere şi progresare, când omul atinge perfecţiunea privind corectarea însuşirilor cu care s-a născut, sufletul omului se reîntoarce la Creator şi se contopeşte cu El într-o reunire totală, denumită „ echivalarea formei”. Reunirea aceasta este atât de totală, încât sufletul pare să dispară, ca şi înaintea emanaţiei sale. Deci, sufletul trebuie să se înalţe de jos în sus pe aceleaşi gradaţii pe care a coborât prin emanarea sa: de la naşterea spirituală, până la împreunarea totală cu Creatorul, trebuie să ne „căţărăm” spre Creator pe acelaşi drum pe care am coborât. Prima gradaţie, începând de jos, se numeşte în Cabala Naştere; iar ultima gradaţie, cea mai înaltă, se numeşte Gmar Tikun – finalul corectării. Toate gradaţiile intermediare au numele unor locuri şi personaje cunoscute din Tora sau poartă numele specifice sferelor sau lumilor spirituale.

Cel Drept – Mekubal, pe parcursul corectării, realizează total natura sa adevărată şi rădăcina sa sub forma sa primordială – sufletul său.

Din cele de mai sus reiese că omul nu este în stare să cunoască Creaţia în totalitatea ei, inclusiv pe sine însuşi ca parte din aceasta, fără a ajunge să cunoască mai întâi scopul Creaţiei, gradaţiile evoluării ei, de la început şi până la sfârșit. Deoarece omul cercetează universul doar din şi prin sine însuşi – existenţa cunoscută lui este singura parte din univers pe care o cercetează. Capacitatea omului de a cerceta Lumea este deci limitată!

Limitarea sa este datorată şi caracteristicii inerente omului din naştere, care îl duc la evitarea confruntării cu părţile lui negative ignorate de el în mod natural, deoarece întâlnirea cu acestea i-ar provoca o durere mai mare decât ar putea suporta. În cercetarea obiectelor este necesar să descriem şi părţile negative ale lor, iar omul care fuge de acestea din cauza înclinării extraordinare de a ignora dezavantajele şi infirmitatea, nu va reuşi să atingă perspectiva adevărată în ce priveşte obiectul cercetat.

Numai Mekubalim, care exersează corectarea însuşirilor lor, pentru a se ameliora şi pentru a atinge caracteristicile Creatorului, doar ei descoperă în mod treptat limitele proprii, confruntându-le cu ochii larg deschişi; mărimea descoperirii este direct proporţională cu capacitatea de a se corecta. Însuşirile care au fost corectate de fapt nu-i mai aparţin persoanei care le-a corectat, astfel pot fi descoperite de acesta. Asta nu înseamnă că omul nu vede lipsurile altora, dimpotrivă simţul critic faţă de ceilalţi este foarte ascuţit chiar, el resimte o mare plăcere în a găsi imperfecţiuni la semenii săi. Totuşi, nu-i este posibil a răsfrânge asupra fiinţei sale proprii defectele semenilor săi, nefiind în stare să suporte recunoaşterea însuşirilor negative în sine însuşi.

Se poate coclude că nimeni pe lume, decât doar un mekubal, se cunoaşte cu adevărat, el fiind cel care atinge în decursul procesului de corectare a naturii sale adevărată, originea şi rădăcina sa primordială – sufletul său.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts