Urmându-ți inima – Partea XX

0
265
  1. 600.000 de frânturi ale sufletului, 125 de Sfirot, 5 Lumi

Creatorul a imprimat într-un fragment o parte a sa, dorinţa de a primi, egoistă, emanată de El. Ca urmare, această parte a sa încetează să perceapă pe Creator şi se simte numai pe sine, situaţia sa şi dorinţele sale. Această parte a Sa se numeşte CEL CREAT. Această porţiune egoistă se găseşte în Creator. Numai Creatorul există şi nu există LOC care să nu fie plin cu EL.

Scopul Creaţiei este ca cel creat să dorească prin liberă alegere să se reîntoarcă la Creator, devenind asemenea Lui prin însuşiri. Creatorul stăpâneşte procesul de reunire a părţii egoiste cu sinea sa. Dar acest lucru nu este sesizat în exterior. Creatorul vrea ca dorinţa creatului de a se reuni cu El să se trezească din egoism şi El sprijină acest proces pe ascuns.

Pentru a face posibil acest proces, Creatorul a împărţit egoismul, sfăramându-l în 600.000 de fragmente. Rolul fiecărui fragment este de a hotărî singur să renunţe la egoismul său. Aceasta se realizează prin recunoaşterea egoismului ca fiind rău, prin primirea de sus a nenumăratelor doze de egoism şi în consecinţă suferinţele respective aduse cu ele. Fiecare din cele 600.000 de frânturi ale sufletului general se numeşte „sufletul omului”. Perioada conectării cu egoismul se numeşte „viaţa omului”. Desprinderea trecătoare din legătura cu egoismul se numeşte „existenţa în sferele spirituale superioare”. Momentul pătrunderii trăsăturilor egoiste în suflet reprezintă „naşterea omului în lumea aceasta”. În cele din urmă, fiecare din cele 600.000 de fragmente ale sufletului general, va trebui să ajungă la a prefera calităţile Creatorului asupra egoismului. Acest demers are loc prin conectarea sufletului în mod succesiv, cu doze măsurate de egoism şi cu Creatorul, în timp ce sufletul se află în corp şi este compus din egoism.

Crearea identităţii dintre însuşirile Creatului şi cele ale Creatorului, are loc în mod treptat, apropiind trăsăturile sufletului cu cele ale Creatorului prin procesul „înălţării spirituale”. Urcarea treptelor denumite „sfirot”(de la safir, piatra preţioasă care sclipeşte), este gradată. Scara „sfirot” (sfira însemnând şi a număra) este în ordine crescânda, de la situaţia primordială, cea mai joasă şi egoistă, până la ultima gradaţie supremă, la care nivel calităţilor Creatului devin identice cu cele ale Creatorului şi se produce unificarea cu El. Cele 25 de „sfere” sunt un regiment deplin, denumit LUME. Deci, în afara „lumii noastre” mai există încă cinci Lumi.

Astfel scopul Egoismului este acela de a ne conduce la atingerea calităţilor Creatorului, pe când se află încă în noi, în lumea noastră. Scopul este să percepem în interiorul şi împrejurul nostru, în tot ce ne înconjoară, pe Creator,  în ciuda egoismului.

Dorinţa de a ne reuni cu Creatorul ne aparţine din naştere, ca toate dorinţele noastre. Ea există fără nici o condiţie prealabilă. Toate calităţile aflate în Creator ca dorinţă liberă, acţionează în cel creat ca lege a naturii, obligatorie: Creatorul a creat natura conform cu dorinţa şi intenţia Sa, şi fiecare lege a naturii reprezintă voinţa Creatorului spre realizarea acestui sistem anume. Deci toate dorinţele şi instinctele noastre naturale provin de la Creator, iar toate rezultatele care pretind cunoaştere şi calcule prealabile, sunt o urmare a activităţii noastre. Din acest motiv, în măsura dorinţei de a ne contopi total cu Creatorul, omul este obligat să consolideze în mod independent această dorinţă, până ce ea va deveni o a doua natură a sa, ca şi cum i-ar fi aparţinut din totdeauna, de când a fost creat.

  1. Gradaţia spirituală, chiar cea mai minusculă, conferă sentimentul perfecţiunii totale

Principiul care stă la baza legii voinţelor spirituale este astfel programat încât nu este loc în aceste dorinţe pentru procente de dorinţe şi nu este loc pe lângă ele şi pentru alt gen de dorinţe sau pentru vreo îndoială. De aceea, Creatorul ascultă numai dorinţe care pornesc din adâncul inimii omului. Şi chiar şi aceasta, pe măsura echivalenţei dintre dorinţele omului şi gradaţia spirituală pe care se află. Procesul prin care este produsă o astfel de dorinţă genuină în inima omului, este lent şi cumulativ şi are loc în subconştient. Dincolo de conştientul omului, Creatorul adună fiecare frântură de dorinţă, cerere, transformându-le într-o dorinţă mare, o mare rugăciune, iar când cererea ajunge la dimensiunea necesară, Creatorul o îndeplineşte.

Omul care pătrunde în domeniul de acţiune a Luminii Creatorului, imediat are parte de TOT, deoarece El este etern, fără a depinde de vreo condiţie sau de vreo reîncarnare. Astfel deja la nivelul spiritual cel mai mic, este percepută în mod total perfecţiunea şi veşnicia. Dar omul trece şi va trece prin înălţări şi coborari succesive pe drumul spre reunirea cu Creatorul şi el se află în condiţii numite „lume, an, suflet”. Sufletul omului încă necorectat are nevoie de loc şi mişcare, adică de lume şi suma mişcărilor sufletului se resimte ca timp, denumit „an”.

Gradaţia spirituală cea mai joasă conferă deja sentimentul de perfecţiune. Această senzaţie este atât de satisfăcătoare, încât, pentru a înainta spre treapta următoare este nevoie de „credinţa deasupra raţiunii”, credinţa în prezenţa gradaţiei superioare, în treapta în care se află. Numai prin această credinţă va putea urca la treapta spirituală următoare, în care a crezut şi în a cărei existenţă şi-a hrănit credinţa care i-a crescut treptat, cu toate că era perfect satisfăcut a se afla pe treapta inferioară ei.

  1. Obişnuinţa devine a doua natură

Corpul acţionează în mod automat, potrivit cu legile naturii sale egoiste şi în funcţie de obişnuinţă. Atât este de enormă forţa obişnuinţei asimilate, încât orice idee pe care omul o va repeta în sinea sa hotărând că o vrea, până la urmă ajunge să o dorească cu adevărat. Astfel, exersarea dorinţei de a se înălţa spiritual, conduce la crearea unei dorinţe naturale: obişnuinţa devine a doua natură.

  1. Cele cinci gradaţii secundare ale Lumilor

În starea de decădere spirituală, omul trebuie să creadă în ce s-a scris: „Israel, care au exilat,  Aura Creatorului se afla cu ei”. Pe când ei sunt în rătăcire de la drum, în disperare şi neajutoraţi, pierzând atracţia şi farmecul spiritualităţii, sunt obligaţi să nu uite de unde vin aceste sentimente şi să nu le atribuie celor din lumea înconjurătoare, sentimente despre exilul spiritual. El este obligat să creadă că şi Creatorul, fiind în sentimentele omului, se află acum împreună cu omul, în exil. Din acest motiv, Creatorul nu este acum sesizat.

Lumina care își are originea în Creator – rădăcina, trece prin până stadii până la crearea Egoismului. Numai ultima, numită MALCHUT sau REGAT, reprezintă Creaţia, deoarece numai ea percepe propriile dorinţe egoiste, de a se delecta prin Lumina Creatorului. Primele patru etape reprezintă calităţile Luminii în sine. Prin intermediul acestor etape Lumina ne procreează. Prima etapă, şoreş este calitatea cea mai înaltă, este dorinţa Luminii de a oferi plăcere viitorului creat, iar noi o sesizăm ca însuşirea proprie Creatorului. Creatul egoist, gradaţia a cincea a dezvoltării, vrea să se împotrivească naturii proprii, egoiste şi să devină egal cu prima treptă a Luminii Creatorului. Încearcă să realizeze acest lucru fără succes deplin.

Egoismul, care reuşeşte să reziste într-o porţiune a sa şi e capabil de se echivala prin activitatea sa cu prima treaptă, este denumit „ Lumea Omului Primordial” – Olam Adam Kadmon. Egoismul, când devine echivalent cu cea de-a doua treaptă, se numeşte Olam Ațilut. Egoismul, în acea porţiune din Malchut care nu este capabil să se echilibreze cu prima şi a doua gradaţie, ci doar cu a treia gradaţie, se numeşte Olam Bria sau Lumea Procreaţiei. Partea din Egoism, care nu se poate împotrivi și ieşi pentru a se echivala cu prima, a doua sau a treia gradaţie, dar se poate asemăna cu cea de-a patra gradaţie a dezvoltării Luminii, se numeşte Lumea Creaţiei sau Olam Yețira. Acea porţiune, rămasă, care nu are putere să se ridice la nici una din gradaţiile anterioare, poate rezista în mod pasiv egoismului, prin abţinerea dela primirea Plăcerii. Această acţiune este total opusă esenţei proprii lui Malchut, şi această parte se numeşte Olam Asya – Lumea Înfăptuirii.

În fiecare Lume se află cinci gradaţii secundare, denumite Parţufim, sau avatare: Keter – Coroană; Hochma – Înţelepciune; Bina – Înţelegere; Zeir Ampin – Tanărul, faţă mică; şi Malchut – Regatul. Tanărul, sau zeir-ampin este alcătuit din 6 numere sau sfirot, denumite: Chesed – dăruire; Gvura – eroism; Tiferet – glorie; Nețah – veşnicie; Hod – majestate; Yasod – fundament. În urma creării celor cinci Lumi, a fost creată Lumea Noastră, Olam Şelanu, materială, inferioară Lumii Asya şi în lumea noastră a fost procreat Adam – Omul. În om a fost introdusă o cantitate nu prea mare de egoism, trăsătura celei de a cincea gradaţii. În timpul ascensiunii pe treptele spirituale, partea de ego aflată în om şi de asemenea acele părţi din Lumi, de care omul s-a folosit pe parcursul urcării, devin toate aceste părţi echivalente cu prima treaptă, şi anume, cu calitatea Creatorului. Pe când treapta numărul cinci în totalitatea ei va atinge perfecta asemănare cu treapta numarul 1, toate Sferele vor atinge realizarea Scopului Creaţiei, care este Îndeplinirea Corectării – Gmar Tikun.

  1. Interpretarea spirituală a conceptelor de timp şi loc

Interpretarea este următoarea: perceperea timpului îşi are originea în „înălţările” şi „căderile”spirituale, care depind de cantitatea de Lumină primită; „Locul”, destinat să fie umplut în viitor cu Lumina Creatorului, determină în Lumea Noastră percepţia distanţei. Lumea ne este influenţată de nenumărate forţe spirituale, care dau senzaţia de timp, care depinde de variaţii ale acestor influenţe. Obiectele spirituale separate, nu se pot reuni decât prin echivalarea calităţilor lor. Astfel, ele acţionează unul după altul. Mai întâi acţionează obiectul spiritual aflat pe gradul superior, şi asa mai departe, în ordine descendentă. Acţiunile lor conferă perceperea timpului în lumea noastră.

Salvarea spirituală soseşte ca perfecţiune, avându-si originea în însăşi durerea îndulcită.

Noi definim plăcerile ca ceva bun, iar suferinţele ca ceva rău. Suferinţa spirituală este izvorul progresului, al dezvoltării spirituale a omului.

Durerea îndulcită este originea perfecţiunii care soseşte ca o salvare spirituală. Când „linia stângă” se reîntoarce la „linia dreaptă”, ea transformă durerea în voluptate, fericire şi Spaţiu Spiritual. Motivul acestuia este faptul că fiecare obiect este compus atât din egoism cât şi din altruism, percepute ca apropierea sau ca îndepărtarea de Creator. Sunt multe exemple în Tora, care descriu apropierea de Creator – prin sacrificiu – sacrificarea Templului, sacrificarea lui Iţac, etc.

  1. Linia dreaptă, Linia stângă

Linia dreaptă este esenţa obiectului spiritual. Iar linia stângă reprezintă o parte din egoism, pe care o putem utiliza doar prin conectarea ei cu intenţii altruiste.

Bore sau Creator, înseamnă în ebraică Vino de Vezi: bo = haide, re = vezi, priveşte.

  1. „Faţă în faţă”: atingerea Ceatorului prin Vederea și Auzul Profetului

Multă cerneală au vărsat filozofii încercând să definească pe Creatorul intangibil. Iudaismul autentic, ca ştiinţă, atestă posibilitatea cunoaşterii Creatorului prin intermediul înfăptuirilor Sale. „Din faptele Tale Te-am cunoscut”. Această definiţie se referă la o cunoaştere relativă, prin noi, şi nu o cunoaştere absolută, independentă de percepţia noastră subiectivă. Dar atunci, cum explicăm conceptul de Infinit sau Intangibil? Noi pornim de la presupunerea că putem conoaşte obiectul cercetării, care este „cunoaşterea şi atingerea Creatorului”, numai prin simţurile şi raţiunea noastră. Rezultatele cercetării trebuie să fie accesibile fiecăruia. Deci informaţia trebuie să fie realistă şi palpabilă prin simţurile noastre. Este o diferenţă esenţială între cunoaşterea obiectelor spirituale inclusiv Creatorul şi a celor materiale din aceasta lume. Graniţa trece de-a lungul limitei percepţiei senzoriale.

Contactul cel mai apropiat dintre simţuri este pipăitul. Acesta permite contactul direct şi nemijlocit cu obiectul cercetat. Cu obiectul care emite sunete, contactul nostru este nu direct, ci prin intermediul unui agent – aerul care se mişcă şi care transmite informaţia de la limita exterioară a obiectului cercetat.

Organele de simţ spirituale care ne servesc pentru a percepe Creatorul, acţionează pe un principiu asemănător: Perceperea contactului cu graniţa exterioară a obiectului, asemănătoare pipăitului, se numeşte Viziunea Profetului. Contactul indirect, prin intermediul unui al treilea obiect, care atinge limita exterioară a obiectului cercetat, precum auzul în lumea noastră, se numeşte Auzul Profetului. Viziunea Profetului conferă o cunoaştere solidă şi permanentă, aşa ca în lumea noastră un obiect poate fi cunoscut pe deplin – vazându-l. În Viziunea Profetului, în lumile spirituale, precum la vederea unui obiect în lumea noastră, are loc un contact direct cu Lumina provenită din însuşi Creatorul.

Auzul Profetului a vocii Creatorului : acest auz este definit de cabalişti ca intangibil, spre deosebire de Viziunea Profetului. Ca şi în auzul undelor sonore, tot astfel cabaliştii au capacitatea de a auzi semnale de la obiectele spirituale, care sunt intermediari, având contact cu Creatorul. Aceste semnale sunt interceptate în conştient ca sunete, precum lumina în Viziunea Profetului este interceptată în conştient ca viziune a luminii.

Un Mekubal, care a avut parte de cunoaşterea profetică a Creatorului, a atins aceasta cunoaştere prin vederea şi auzul său biologic, fizic. Recunoaşterea celor ce a văzut, cu ochii săi, îi conferă o înţelegere totală. Conştient de cele auzite prin propriile sale urechi, îi este clar că cele auzite nu pot fi atinse, obţinute. Cu toate acestea, chiar numai prin auz, ca la noi, e posibilă întâlnirea semnificativă cu însuşirile obiectului de atins. Ca de exemplu un orb din naştere este capabil de o intensă cunoaştere a celor din jurul său şi a calităţilor acestora, doar prin auz.

De fapt pentru a ajunge la realizarea spirituală este îndeajuns auzul, pentru că în informaţia astfel atinsă de auzul profetic sunt incluse o gamă de informaţii privind toate celelalte însuşiri ascunse. Atingerea totală a Creatorului se bazează pe perceperea Lui prin intermediul cunoaşterii profetice totale, compusă atât din viziunea profetică cât şi din auzul profetic. Atingerea perfectă a Creatorului prin auz şi prin văz spirituale, fac posibil contactul vizual şi vocal deplin sau Panim el Panim, Faţă în faţă.

Procesul realizării spirituale a Providenţei, sau Supravegherii Divine are loc prin două antagonisme: ascunderea forţelor Creatorului şi Dezvăluirea Sa treptată, în măsura în care cei creaţi reuşesc să-l perceapă prin calităţile lor corectate. De aceea, numele de Maaţil, adică Cel care Umbreşte, de la cuvântul umbră –ţel, iar numele de BORE este compus din cuvintele „vino şi vezi”: BO u REEH. Aceste cuvinte, sunt originea numelor Lumilor AȚILUT şi BRIA.

  1. Noi suntem fiinţe muritoare, iar ceea ce ne înconjoară este etern

Să nu greşim cumva, nu avem posibilitatea să realizăm imaginea autentică, obiectivă a Creaţiei; noi o putem atinge doar prin intermediul simţurilor atât spirituale cât şi materiale. Tot ceea ce există se divide în concepţia noastră în „real” sau existent şi „vid”, deşi oamenii de ştiinţă susţin că nu există spaţiu vid. Şi cu adevărat, acest concept este deasupra înţelegerii noastre, deoarece până şi lipsa unui obiect noi o percepem prin simţuri.

Prin încercarea de a ne imagina raportul obiectelor înconjurătoare faţă de noi, schimbat după moartea noastră, s-ar putea să realizăm ce este lipsa şi vidul. Dar noi suntem lipsiţi chiar şi de experienţa realităţii aflate în afara noastră, dat fiind că suntem total sub stăpânirea egoismului – prezenţa Eu-lui. În realitate, opusul este adevărat. Cel aflat în afara noastră şi numai el este cel în posesia existenţei eterne, pe când noi, iată-ne, vid şi lipsă, minus.

Noi avem tendinţa să asociem în mod greşit tot ceea ce există ca fiind legat de noi, ca existent, iar tot ceea ce se află în afara noastră considerăm ca lipsit de valoare, ca gol. Dar iarăşi, realitatea atestă altceva. Noi suntem fiinţe muritoare, trecătoare, iar ceea ce există în jurul nostru este veşnic.

Secretele Cabalei sunt interzise de a fi relevate. Scopul este de a păstra preţuirea Cabalei. Un obiect intangibil trezeşte atracţie, este privit ca respectabil, preţios, iar invers, este în pericol de a fi dispreţuit. Natura omului este de a preţui ceea ce nu posedă. Şi în ştiinţă, tot ce încă nu a atins, omul de ştiinţă urmăreşte să descopere, este considerat ca preţios şi demn de cercetat. Dar, la scurt timp după descoperire, noutăţile îşi pierd cu totul valoarea, iar savanţii urmăresc să realizeze noi descoperiri.

Revelarea misterelor Cabalei maselor, este supusă pericolului de a-şi pierde din valoare, dar sunt deschise cabaliştilor, care caută noi şi noi revelări. Acest lucru aminteşte de savanţi într-o anumită măsură, dar cu deosebirea că aceştia, pierzând respectul pentru ce au descoperit, continuă cu fervoare să caute noi obiecte de cercetare spre a le revela.

Cojile trebuie să fie îndepărtate, căci ele stau în calea primirii plăcerilor spirituale care ne sunt destinate.

În lumea noastră ajungem să cunoaştem pe oamenii din jurul nostru în funcţie de faptele şi acţiunile lor faţă de noi sau faţă de alţii. După ce am recunoscut felul în care aceştia disting între bine şi rău, măsura în care sunt maleabili sau încăpăţanaţi în raport cu ceilalţi, putem spune că îi cunoaştem. În acelaşi fel ating cabaliștii pe Creator, cunoscându-i faptele, iar prin faptele sale, pe El însuşi. Când gradaţiile sunt pline de lumină, dar nu conţin pe Creator, noi spunem că ele sunt impure sau coji. Sau latura cealaltă – sitra achra. Iar ceea ce nu percepem de loc, nu ne poate atrage.

Forţele impure, cojile, sitra achra, sunt forţele care stăpânesc pe om, nepermiţându-i să aibă plăcere din voluptăţile care ajung la el. Au scopul de a-l menţine mic, mulţumindu-se cu puţinul pe care îl ştie. Cât timp cojile rămân stăpâne, omul nu va putea ajunge la înţelegerea muncii spirituale, de dragul Creatorului, mintea sa nu va concepe înţelesul secret al acestei munci interioare.

Cojile trebuiesc înlăturate precum sunt fructele decojite spre a ajunge la miezul lor.

  1. Trecut, prezent, viitor

Lumina care umple partea superioară a obiectului spiritual se numeşte trecut. Lumina care umple partea finală, de jos, se numeşte prezent. Lumina periferică, care ne înconjoară, aşteptând a fi revelată, se numeşte viitor.

Exilul adevărat este exilul din spiritualitate, neputinţa de a fi în contact cu Creatorul, de a-L percepe, de a munci de dragul Lui. Căderea spirituală are loc ca urmare a intensificării dorinţelor egoiste şi slăbirea conceperii importanţei spiritualităţii. Totuşi, căderea spirituală este trimisă de sus, pentru a-i aminti omului că se află încă în exil spiritual, pentru a-l îndemna a cere salvare, spre a-l face să se roage. Exilul este un concept spiritual. În lumea materială, omul se simte mai bine în exil decât în ţară, într-atât încât, de multe ori i se face dor să se întoarcă în exil.

Salvarea fizică, materială, nu poate avea loc fără salvarea spirituală. Astfel chiar şi astăzi, cu toţii ne aflăm în exil. Nu vom găsi linişte şi pace, până când întreaga lume nu va ajunge la scopul suprem, spiritualitatea. Exilul nu este o robie fizică, exilul este înrobirea fiecărui individ în lanţurile egoismului – duşmanul umanităţii! Tiranul acesta este atât de viclean, sofisticat, încât îi ia mult timp omului să înţeleagă că munceşte pentru acest domn, această forţă exterioară, care trăieşte înăuntrul său, dictându-i omului poftele sale, în timp ce omul, neştiutor, face totul pentru a satisface pretenţiile acestui egoism. Într-adevăr, situaţia noastră de sclavi ai egoismului se aseamănă cu cea a nebunilor care aud voci dictându-le acţiunile, despre care cred că le aparţin şi încearcă să le urmeze cu orice preţ. Adevăratul exil este despărţirea de spiritualitate, imposibilitatea de a fi în contact cu Creatorul, de a-L percepe, de a lucra spre a-L bucura. Perceperea acestui exil este chiar condiţia de se putea elibera din el.

La început, corpul consimte la studiul Cabalei şi la munca ce trebuie investită pentru a atinge spiritualitatea, căci găseşte beneficiu în a şti cât mai multe, inclusiv ştiinţa Cabalei. Însă când îi devine clară esenţa muncii spirituale, „pentru a-l bucura pe Creator” şi când se apropie momentul decisiv în care este nevoit să-şi implore salvarea de la Creator, dintr-o dată începe a zăbovi, amanând momentul acesta. Omul începe să se autoconvingă că el nu ar fi demn de o astfel de realizare, devenind iar sclavul raţionamentului său, adică al idealurilor vieţii materiale. Salvarea din această situaţie se poate atinge doar acţionând, asumându-şi „credinţa deasupra raţiunii”.

Căderea spirituală nu înseamnă pierderea credinţei, dar prin aceasta Creatorul ne demonstrează încă un „capitol” din egoismul nostru, oferind ocazia excelentă pentru a investi şi mai mari eforturi spre a ne aprofunda credinţa. Gradul anterior al credinţei noastre, deşi nu dispare, în lumina aspiraţiei de a creşte ne apare deodată ca o decădere.

În lumea spirituală există noţiunile de lume, deşert, localitate, ţară, Israel.

Lumea noastră a fost creată pe baza principiilor lumii spirituale, însă materialul din care este modelată este egoismul. Din lumea noastră înconjurătoare se pot studia regulile şi legătura reciprocă dintre obiectele spirituale, datorită analogiei dintre lumi. Totuşi, nu există analogie în ce priveşte calităţile obiectelor din lumea spirituală şi cea materială.

Lumea spirituală conţine şi ea elemente denumite lume etc, noţiunile de mai sus; aceste concepte reprezintă nivelul spiritual la care a ajuns omul. Majoritatea activităţilor spirituale pot fi îndeplinite pe toate nivelurile, chiar dacă nu am atins gradaţia numită „Israel” (Direct spre EL – Creatorul).

Iubirea şi respectul plin de reverenţă, îi sunt revelate doar acelui om care a atins gradaţia de ISRAEL.

În gradaţia Israel este conţinută şi gradaţia „Ierusalim” de la cuvintele: teamă plină de respect – yirah + şalem. Ea reprezintă dorinţa de a simţi respectul imens faţă de Creator, care îl ajută pe om să se elibereze de egoism.

  1. Vindecarea sufletului depinde de credinţa omului

Uneori omul este nevoit să acţioneze împotriva voinţei sale, pentru a supravieţui. De exemplu, dacă este bolnav şi nu are poftă de mâncare, el se obligă să mănânce pentru a se întrema. În aceasta lume răsplata şi pedeapsa sunt evidente. Astfel cu toţii respectă legile naturii. Sufletul ne este bolnav şi se poate vindeca doar prin efortul altruist, chiar dacă acesta este împotriva dorinţelor noastre. Însă dat fiind misterul care învăluie raportul răsplată şi pedeapsă, în lumea spirituală nefiind evident acest raport, omul nu poate să investească efortul necesar pentru a se vindeca. Rezultă că însănătoşirea spirituală depinde numai de Credinţă.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima