Urmându-ți inima – Partea XXII

0
67
  1. Uneori Creatorul readuce pe om împotriva voinţei sale

Dat fiind că omul este egoist prin natura sa, el vrea să aibă plăcere în viaţă. Dar dacă de sus i se dăruie măcar o fracţiune din sufletul său, care prin esenţa sa găseşte plăcere numai în a dărui, egoismul său pierde din putere. După slăbirea egoismului, plăcerile vieţii par fără gust şi ceva nou începe să scormone în sufletul şi inima omului, nedându-i linişte şi nelăsându-l să aibă plăcere de nimic şi reamintindu-i mereu vidul şi neînsemnătatea vieţii aşa precum o trăieşte în prezent.

Ca urmare viaţa devine tot mai insuportabilă, mai dureroasă, până ce egoismul însuşi decide că nu are încotro, decât să asculte de porunca sufletului său, executând-o, altfel nu va avea pace. Acest demers este denumit “readucerea omului de către Creator, fără voia sa”.

Trebuie să pretindem sentimentul de nevoie de a primi Lumina superioară. Nu putem avea nici cea mai mică plăcere dacă mai înainte nu am simţit lipsa ei şi dorul de a o avea. Lipsa plăcerii este resimţită ca durere sau tristeţe. Pentru a primi Lumina superioară, trebuie să o dorim şi să-i simţim lipsa. Din acest motiv, în timpul studiului omul trebuie să pretindă să i se confere sentimentul dorinţei şi necesităţii, să simtă lipsa „luminii superioare”.

  1. Paralelismul dintre dorul celui care „îmbracă” şi dorinţa celui „îmbrăcat” – echivalarea dorinţelor

“Nu există nimeni în afară de El”: tot ceea ce se întâmplă este exact ceea ce doreşte Creatorul – toate creaturile îndeplinesc exact voinţa Sa. Creaţiile se deosebesc între ele prin faptul că unii, cei dotaţi execută de voie voinţa Creatorului. Adică prin raţiunea lor proprie. Sentimentul conexiunii celui Creat cu Creatorul este posibil doar prin crearea şi existenţa identităţii dintre aceştia: cel „care îmbracă” şi cel „îmbrăcat”, adică echivalarea dorinţelor.

Posibilitatea de a avea Lumina depinde de exploatarea tuturor şanselor oferite de Sus.

Rav Yehuda Aşlag a spus că situaţia noastră se aseamănă cu aceea a prinţului adus de rege într-un castel plin de comori, dar lipsit de lumină, astfel încât prinţul nu vede nimic din bogăţiile aflate în jurul său. Tot ce trebuie să facă prinţul este doar să aprindă din proprie initiativa lumânarea trimisă de sus.

  1. „Viaţă”, „pierderea cunoştinţei” şi „moarte”

Perceperea dorinţei de a se delecta, ori prin a primi, ori prin a dărui, se numeşte viaţă. Dacă dorinţa de plăcere dispare, se ajunge la „pierderea cunoştinţei”, sau chiar la „moarte”. Un om care simte că nu mai are posibilitatea de a trăi vreo plăcere, din diverse motive, a ajuns la sfârsitul Vieţii. Omul trebuie să aibă intenţia de a primi plăcere prin faptele sale. Creatorul se bucură când omul este în acţiune spre îndeplinirea voinţei Lui, simţind plăcere prin aceste acţiunişi văzând în ele o binecuvîntare.

Plăcerea care ia naștere din dorinta de satisfacere a voinţei Creatorului, neutralizează prin forţa ei uriaşă chiar şi cele mai mari suferinţe. Acesta este motivul pentru care omului, în progres spiritual i se trimit de sus sentimente grele de disperare, vid existenţial, duşmani, eşecuri şi greutăţi financiare.

  1. De la Lo Lişma la Lişma – spre „ a primi pentru a dărui”

Omul care este capabil de acţiuni altruiste, dar deocamdată nu are parte de roadele muncii sale, se numeşte „a dărui pentru a primi”. Dacă acţionează de dragul Creatorului, dar nu primeşte Lumina potrivită fiecărei fapte, adică nu primeşte plăcere, este din cauza că nu a realizat o corectare totală. Daca egoismul nu este corectat, primirea directă a plăcerii de la Lumină poate produce în egoism dorinţa să primească plăcere, iar omul nu rezistă tentaţiei, dat fiind că forţa de atracţie a plăcerii este mai mare decât dorinţa de a satisface pe Creator. Astfel, împotriva voinţei sale, omul va accepta plăcerea pentru sine însuşi. Vasele prin intermediul cărora omul acţionează în mod altruist, deci acţiuni de a „dărui de dragul dăruirii”, se cheamă „vase ale dăruirii”. Obiectele spirituale sunt construite în mod asemănător cu corpul nostru, compus din 613 organe. 248 de organe reprezintă vase de dăruire, definite ca organe aflate sub nivelul toracelui, pieptului, al corpului spiritual, şi ele sunt potrivite cu acţiunile pozitive, poruncite de a fi executate, pe care, după Cabala, suntem obligaţi să le executăm. Adam – Omul, care execută aceste fapte primeşte Lumina denumită dăruire ascunsă, ascunsă de lumina înţelepciunii.

Când omul are voinţă şi sentimente corectate în aşa măsură încât poate efectua acţiuni altruiste, primind prin ele plăcere de dragul Creatorului, atunci el se numeşte „a primi pentru a dărui”. Primitul are loc în vasele corectate, dorinţele egoiste care au fost corectate. În acest status, omul poate accepta Lumina care se găseşte în fiecare acţiune spirituală. Prima etapă de parcurs pe drumul spre spiritualitate, spre scopul creaţiei, este reprezentată de munca spirituală numită „lo Lișma”, adică „nu pentru numele Său”, adică pentru sine.

Prin interemediul încrederii în imensitatea Creatorului, Guvernator al lumii, Atotputernic şi de asemenea, conştienţi fiind că numai de El depinde omul, se pot atinge plăcerile cele mai intense şi permanente. După ce ajunge la etapa pregătirii, omul primeşte sentimente deosebite, potrivite cu treapta superioară. Aceste sentimente îl conduc pe om să piardă interesul în propriul câștig şi are grijă ca toate gândurile şi intenţiile sale să fie spirituale în mod autentic, să se dăruiască cu totul legilor autentice ale creaţiei, să simtă că tot ce are de făcut este de a realiza voinţa Creatorului, ca rezultat al sesizării măreţiei sale.

Astfel, omul uită de intenţiile precedente, devenind devotat cu toată fiinţa sa măreţiei „raţiunii superiorului care pătrunde în tot ce există, şi încetează cu totul să asculte de propria sa raţiune.Tot ce îl interesează este a dărui plăcere Creatorului. Această stare se numeşte „Lișma” „pentru Numele Său, sau „nu pentru sine” însuşi, sau „a dărui pentru a dărui”.

Nu există o mai mare voluptate decât aceea de a percepe Creatorul şi de a se reumple cu El! Pe baza acestei perceperi, creşte credinţa. Dar pentru ca omul să se delecteze nu pentru el însuşi, el intră în situaţia de „ ascundere a Creatorului”. Această stare permite realizarea unor fapte bune, chiar şi fără recompensă. Când omul a atins o astfel de stare, deodată i se deschid ochii şi are percepţia Creatorului cu toate simţurile, îl vede şi îl aude pe Creator. Tot ceea ce l-a determinat până atunci să-L dorească pe Creator doar pentru sine, dispare. Dacă în situaţia corectată, iarăşi va lucra pentru Creator de dragul Creatorului, prin „credinţa deasupra raţiunii”,omul primeşte cadou propriul său suflet, sau Lumina Creatorului.

  1. Obiectele din lumea spirituală sunt dincolo de atingerea noastră

Numele obiectelor în studiul Cabalei exprimă numele obiectelor şi acţiunilor din lumea materială, dar obiectele spirituale nu se aseamănă de loc cu fenomenele din lumea noastră. Totuşi aceste obiecte din lumea spirituală sunt „rădăcinile” directe ale celor din lumea noastră. Cele două se află în extremele opuse, „rădăcina” şi „ramura” care a evoluat din ea, dându-ne o apreciere a distanţei mari dintre obiectele spirituale şi conceptele materiale, egoiste. Fiecare denumire din lumea spirituală, reprezintă modul special în care se descoperă Lumina Creatorului faţă de om, prin intermediul unei fapte notate prin acea denumire.

Şi în lumea noastră, un nume sau un cuvânt exprimă felul în care noi percepem obiectul respectiv, iar nu esenţa sa obiectivă, absolută. Obiectul sau fenomenul propriu zis, obiectiv este în afara atingerii noastre şi reprezintă entitate de sine stătătoare, intangibila. Obiectul în sine are cu totul alte proprietăţi decât cele percepute prin simţurile care ne stau la dispoziţie. De exemplu, cât de diferite sunt imaginile obiectelor privite prin raze Roentgen, sau infraroşu, față de cum ne apar ele la o simplă privire, cu ochiul liber. Există obiectul şi există expresia, forma sub care noi o percepem, potrivit cu însuşirile noastre. Cooperarea dintre cele trei, obiectul în sine, forma percepută şi observatorul cu proprietăţile inerente lui, prin care percepe – al treilea element, forţă. În simţurile obsevatorului se creează imaginea acelui obiect, ca rezultat al interacţiunii dintre obiect ca atare şi omul care îl concepe, sesizează.

  1. Lumina Simplă nu are nume

Aceasta este Lumina care pătrunde în vas, dar înainte de a fi atinsă şi perceputa de Noi.

Munca cu Lumina Spirituală are două situaţii diferite: una în care omul doreşte Lumina şi a doua, cea în care omul primeşte Lumina.Sunt două situaţii ale luminii care umple vasul omului: Etapa care precede pătrunderea şi contactul cu sentimentele şi dorinţele omului; etapa a doua, după crearea contactului cu vasul.

Înainte de a fi intrat, Lumina se numeşte „Or Paşut”, simplă, sau abstractă. Aceasta, pentru că nu depinde de caracteristicile persoanei care primeşte lumina. Toate obiectele vor să primească Lumina şi să se delecteze prin ea. Nu avem posibilitatea de a cerceta, a simți sau imagina ce este Lumina autentică, din afara noastră! De exemplu, dacă spunem despre Creator că este Atotputernic, în acel moment astfel îl percepem, îi percepem forţele. Dar dacă nu realizăm însuşirile Lui, nu putem să-i dăm vreun nume. Numele de Creator, decurge din intuirea sa ca atare de către om, care L-a perceput astfel, în Lumina pe care a realizat-o. Dacă omul înşiră denumirile Creatorului, adică declară calităţile Lui, fără să le realizeze în simţurile sale, acest lucru se aseamănă cu a da denumiri Luminii Simple, pe când se află încă în afara noastră, înainte de a o fi interceptat. Aceasta conduce la „minciună”, căci Lumina Simplă nu are Nume.

  1. Influenţa societăţii asupra începătorului

Omul care vrea să se înalţe spiritual, este obligat să se îndepărteze de influenţe străine şi să nu-și ascundă noile concepţii. Aceasta doar până va primi de sus sentimentele necesare care îl vor păzi şi susţine în continuare. Oamenii îndepărtaţi de spiritualitate sunt cel mai puţin dăunători, împotrivirea lor sau indiferenţa lor este lipsită de influenţă.

Dar cei care sunt în vreun fel ataşaţi de concepţii spirituale sau de Cabala sub diversele prezentări negenuine ale ei, reprezintă o piedică în faţa acelora care vor să se înalţe în mod autentic spiritual. Dat fiind că ştiinţa Cabalei „slăbeşte” aparent puterile omului, ca să depindă de Creator, cabaliştii autentici tind să impresioneze mai puţin pe începători prin exteriorul lor. Dacă începătorul simte atracţie faţă de acţiunile exterioare ale cabaliştilor neautentici, mincinoşi, ei vor cădea în capcana „robiei lui Faraon”. Precum se povesteşte în „Exodul din Egipt”, oamenii se complăceau în această robie. Aceasta este o povestire care tratează numai subiectul stărilor spirituale prin care trece o persoană; este vorba aici de o înrobire neautentică în spiritual spectaculos, spre care un student începător se simte atras irezistibil, fără să-şi dea seama. Mai târziu omul regretă de a fi pierdut energie şi timp pe când trebuia sa fi luptat contra egoismului.

În sfârșit, precum am mai declarat mai sus, omul nu trebuie să se teamă de anturajele cu totul deconectate de spiritualitate, neavând nimic de asimilat de la acestea, nefiind supus la vreo influenţă a acestora.

  1. Frica de a trece peste legile spirituale; Frica de Creator

Egoismul nostru ne permite să progresăm numai dacă este pătruns de frică. Teama ne împinge la îndeplinirea tuturor faptelor, menite să o neutralizeze. Astfel, dacă omul se teme de Creator, are capacitatea să-şi adune forţele şi a munci pentru Creator. Există două feluri de frică: teama de a trece peste legile spirituale, şi teama de Creator. Există teama care nu permite omului să comită un delict, şi fără această teamă, omul ar fi un delicvent păcătos. Când omul este sigur că nu va greşi şi toate faptele lui sunt pentru Creator, el respectă totuși toate legile spirituale, semn că execută toate aceste leg, nu de teamă, ci doar cu scopul de a îndeplini dorinţa Creatorului.

Frica de a greşi este o teamă egoistă, deoarece omul care se teme, de fapt are grijă să nu îşi dăuneze. Iar frica de Creator este o teamă altruistă, căci de dragul Creatorului omul începe să fie îngrijorat de a nu satisface voinţa Lui. Dar cu toată bunăvoinţa omului de a produce plăcere Creatorului, îi este greu să urmeze legile Creatorului – fapte care sunt iubite de Creator – pentru că îi este greu să le găsească necesare. Frica izvorată din dragoste trebuie să fie tot atât de puternică precum teama egoistă. De exemplu: când omul este îngrijorat că va fi prins asupra faptului în timp ce a greşit, este profund ruşinat.

Cabalistul îşi dezvoltă singur, treptat, sentimentul de frică de a nu fi îndestul pe placul Creatorului, din respect pentru El. Acest sentiment este tot atât de puternic ca şi frica egoistă de a fi pedepsit pentru un delict grav. Creatorul schimbă inima de piatră într-o inimă vie şi pe loc, omul doreşte să fie corectat.

Omul nu poate studia decât într-un loc pe care îl doreşte din inimă. Deci, nici nu va învăţa legi şi reguli pe care nu le doreşte. Omul nu simte nevoia de etică şi nu se grăbeşte să asculte despre ea. Dar atunci cum ajunge să dorească să fie corectat? El a fost creat astfel încât doreşte doar să simtă plăcere. De aceea studiile au menirea să-i satisfacă cele necesare. Prin natura sa, omul este gata să depună efort pentru a studia doar cu acest scop. Astfel, dacă omul doreşte să se apropie de Creator şi să înveţe metode pentru a acţiona de dragul Creatorului, este obligatoriu să-i ceară Creatorului o altă inimă; să apară în el o voinţă nouă, altruistă, în locul celei egoiste. Dacă Creatorul îi va implini dorinţa, el va găsi în tot ce învaţă o cale de a-i face plăcere Creatorului. Dar omul niciodată nu poate vedea ceea ce este dincolo de dorinţa inimii sale, chiar dacă inima sa este altruistă. Omul niciodată nu se simte dator, pentru că inima sa nu are satisfacţie din acest lucru. Dar, când Creatorul preschimbă inima de piatră într-o inimă vie, omul se simte imediat profund îndatorat: De a se corecta prin intermediul darului primit. Ca urmare va descoperi că nu există pe lume o ocupaţie mai importantă decât aceea de a-i produce bucurie Creatorului.

În decursul corectării, dezavantajele devin avantaje: prin corectarea lor, avem posibilitatea să dăruim plăcere Creatorului. Defectele îi vor fi descoperite omului doar când va fi capabil de a şi le corecta.

  1. De la truda de „Lo Lișma” până la munca de „Lișma”

Toată munca învestită de om pentru satisfacerea propriilor necesităţi şi toată munca depusă de el „Lo Lișma”, adică de dragul Său, se evaporă, se risipeste odată cu părăsirea acestei lumi. Toate lucrurile pentru care a suferit dispar într-o clipită. De aceea, făcând socoteala eficacităţii şi a raţiunii aflate înapoia muncii sale atât de dificile din lumea aceasta şi care se pierde cu totul în clipa plecării din lumea aceasta, omul ajunge la concluzia că merită lucrat de dragul Creatorului – „Lișma”. Aceasta concluzie ar trebui să-l conducă să ceară ajutor de la Creator, mai ales dacă a depus imense eforturi în fapte „cu intenţia” de a profita pentru sine. Pe de altă parte, cine nu a lucrat destul şi doreşte să-şi transforme acţiunile „de dragul Creatorului”, nu îi pare rău de efortul investit pentru că nu prea are ce să piardă. Astfel nu dăunează deloc, ba chiar ajută a lucra greu „Lo Lișma”, pe toate căile posibile, pentru că asta îl va conduce în cele din urmă la dorinţa de a lucra pentru Creator, adică „Lișma”.

  1. Adam – Omul este umbra Creatorului

Omul primeşte sentimentele toate, de SUS. Dacă omul simte atracţie spre Creator, şi îL iubeşte, acesta este un semn al Creatorului având sentimente asemănătoare – potrivit cu legea, OMUL ESTE UMBRA CREATORULUI. Adică, cele resimţite de om faţă de Creator, Creatorul simte de asemenea faţă de Om.

Fracţiuni ale „Sufletului Primului OM” – Adam Harișon, sunt îmbrăcate, învelite în corpul oamenilor care se nasc în lumea noastră.

După păcatul lui Adam Harișon, adică după rostogolirea sufletului general – din Lumea Ațilut până la gradaţia numită „această lume”, sufletul lui Adam Harișon, a fost împărţită în 600.000 de fragmente. Aceste fragmente se îmbracă în corpul oamenilor care se nasc în lumea noastră. Fiecare fragment al Sufletului General, se îmbracă în trupuri omeneşti; acest proces are loc de mai multe ori, potrivit cu necesitatea sufletului specific pe calea sa spre corectare. Când fiecare fragment e corectat, toate fragmentele se vor reîntoarce şi reuni în „sufletul general”, corectat, care se numeşte Adam – Om.

În perindarea generaţiilor se disting o cauză- strămoşii şi un efect – fiii; apariţia fiilor are scopul de a continua procesul de corectare,Tikun, al acelor calităţi care nu au fost corectate de către taţi, străbunici, adică sufletele în decursul reîncarnărilor precedente.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts