Urmându-ți inima – Partea XXV

0
82
  1. Atingerea perceperii Creatorului prin detaşare şi evaziune din trup

Avem posibilitatea de a percepe Creatorul şi de a ne delecta prin El, numai dacă devenim identici prin calităţi cu El. Dar egoismul nostru se împotriveşte la acest lucru: „ce voi câștiga din această muncă în care am investit atâtea forţe?”; „De ce să cred că cineva deja a atins lumea spirituală?”; „Oare este adevărat ceea ce spun cei Mekubalim, că este posibilă atingerea sferelor spirituale, şi a-L cunoaşte pe Creator ?”; „Oare un om obişnuit ca mine poate atinge acest lucru?”.

Toate argumentele egoismului sunt adevărate în ceea ce-l priveşte, omul nu este capabil de atingerea unei gradaţii spirituale cât de mici fără ajutorul Lui. Ajutorul Creatorului este exprimat prin realizarea imensităţii şi atotputerniciei Lui. Dacă grandoarea Creatorului ar fi fost aparentă în lumea noastră, toţi am fugi spre El, şi am face pe placul Lui chiar fără a fi plătiţi, cu toţii am fi în situaţia de a dărui de dragul de a dărui. Însă dat fiind că această măreţie este inaparentă, omul nu poate face nimic doar de dragul Creatorului. Mintea se apreciază numai pe sine, corpul şi nimic în afara lui, astfel corpul fiind cel mai important. Pentru ce să aleagă a lucra de dragul altcuiva, în loc de a se delecta prin plăcerile corpului? În lumea noastră, numai copiii sau cei slabi de înger lucrează fără salariu. Copiii progresează prin acest lucru, iar bolnavii se întremează, se reabilitează prin lucru.

Plăcerea este urmarea unei dorinţe care a precedat-o. Omul care posedă totul, neavând nici o dorinţă, nu va putea ajunge la plăcerea pe care o aduce numai o împlinire a dorinţelor, de aceea nu este fericit, ba e chiar nenorocit. Dacă am măsura fericirea prin bogăţie şi posesii, vom conclude că cei mai fericiţi sunt cei săraci, care se pot entuziasma de orice!

Astfel, Creatorul nu ne apare dintr-o dată, pentru ca omul să-şi creeze în el nevoia faţă de El. Când un om decide să păşească pe calea care conduce spre Creator, în loc de calea spre satisfacţie şi voluptate, va avea parte de nu puţine suferinţe în urma acestei decizii. Durerile sunt destinate să aprofundeze credinţa omului în bunătatea şi atotputernicia Creatorului, prin credinţa deasupra raţiunii, adică împotriva sentimentelor şi ideilor sale. Intenţia este ca omul să se ridice dasupra propriilor suferinţe, concentrându-se pe însemnătatea spirituală a scopului Creaţiei, şi pe drumul pe care vrea să-l urmeze – împotriva dificultăţii inimii şi a minţii de a îndreptăţi această alegere prin argumente logice.

Nu este voie să ne minţim spunând că suferinţele prin care trecem nu ar fi suferinţe. Totuşi nu este potrivit să ne aşteptăm imediat la descoperirea Creatorului, ca răsplată pentru durerile suferite. Ideile şi faptele omului trebuie să treacă dincolo de persoana sa şi de căutarea căilor de evadare din suferinţă. Astfel paralel cu „deconectarea” de trup, trebuie să ne străduim să percepem Creatorul şi scopul său. Omul trebuie să primească suferinţa ca o condiţie sine qua non pentru creşterea credinţei în Providenţa Divină şi în necesitatea de a face totul pentru Creator. Atunci va avea parte de revelarea Creatorului şi de perceperea Luminii Creatorului, deoarece El apare doar în dorinţe altruiste. Creatorul ni se reveleaza în idei lipsite de egoism, detaşate de sine, pentru că doar idei exterioare, altruiste, creează identitatea dintre om şi caracteristicile Creatorului. În măsura în care omul pretinde să i se dea viaţa, să fie salvat din tortură, iată el este încă sub stăpânirea egoismului. Însă pe măsură ce va aduna forţe să-i mulţumească Creatorului pentru aspectele pozitive din viaţa lui, va avea şanse ca El să i se dezvăluie ca revelare individuală.

Este dificil de acceptat faptul că suferinţa este ajutorul dat de Creator, decât dacă avem credinţa deasupra raţiunii.

Trebuie să ţinem minte că „neaparenţa” Creatorului şi suferinţele, sunt de fapt rezultatul învelişului egoist al omului. De la Creator primim doar plăcere, dar condiţia pentru a o percepe este atingerea altruismului, prin părăsirea totală a egoismului – prin crearea vaselor, a credinţei deasupra raţiunii. Cine nu merge pe acest drum, suferă la nesfârșit.

După ce a investit atâtea eforturi în studiu şi în munca spirituală, omul se aşteaptă bineînţeles la răsplata potrivită. Dar iată, în locul acesteia, are parte de situaţii dificile şi dureroase. Pe o anumită gradaţie spirituală, a beneficia de plăcerea provenită din altruism este cu mult mai dificil decât a renunţa la plăceri materiale, egoiste, prima fiind cu mult mai puternică. Este greu să acceptăm faptul că durerile reprezintă ajutorul dat de Creator. Corpul ţipă „ajutor, salvaţi-mă”, dar numai ajutorul Său îl poate salva pe om din dificultăţile vieţii. Nu are rost să cerem rezolvarea acestor probleme, ci trebuie să pretindem de la Creator să ne dea credinţa deasupra cunoaşterii. Deci trebuie să cerem puterea de a accepta acţiunile Creatorului, chiar dacă sunt opuse necesităţilor materiale ale trupului; trebuie să ne rugăm pentru a primi puterea de a crede că totul este sub guvernarea Creatorului, El fiind cel care creează situaţiile noastre, anume pentru a ne face să progresăm spiritual. Pe drumul spre asocierea spirituală cu Creatorul, mekubal-ul trece prin situaţii dificile, suferinţe sufleteşti, fizice, etc. Dar când devine capabil a crede prin „credință deasupra rațiunii, că aceste suferinţe au ca scop dorinta Creatorul să-l tragă la El, el va reuşi să accepte situaţia sa. Prin acceptarea situaţiei sale şi când nu va mai dori să-şi schimbe starea prezentă cu voluptăţile egoiste, atunci i se va revela Creatorul în toată Splendoarea şi Imensitatea Lui.

  1. Sufletul trece dintr-un corp în altul, precum noi schimbăm hainele

Este scris că trupul nostru nu este decât o îmbrăcăminte efemeră pentru sufletul etern care coboară de Sus; procesul de moarte şi renaştere se aseamănă cu schimbarea hainelor din lumea noastră, sufletul trece dintr-un corp într-altul precum noi ne schimbăm hainele. Omul este scopul Creaţiei şi el simte durere şi bucurie, mică sau mare. Prin comparaţia de mai sus putem constata enormitatea proceselor spirituale din care facem parte în timp ce mai suntem în corpul fizic. De asemenea putem învăţa despre imensitatea forţelor spirituale şi a plăcerilor spirituale pentru care suntem pregătiţi de Creator.

Creatorul îi trimite omului sentimente grele, pentru a-l transforma în altruist atât în gândire cât şi prin fapte. Astfel de sentimente au menirea să-l conducă la recunoaşterea inferiorităţii şi lipsei totale de valoare a situaţiei egoiste, josnice, pentru ca în urma acestei constatări să ajungă să dorească permanent doar ceea ce Creatorul vrea şi să respecte legile lumii spirituale pe care le îndreptăţeşte (lehaţdik – a îndreptăţi. De aici numele de Ţadik – Cel Drept).

Dorinţa de a se asemăna cu Creatorul se poate naște din suferinţe sau din realizarea atotputerniciei Creatorului, a măreţiei, a imensităţii Lui. Când această dorinţă izvoreşte din sentimentul măreţiei Creatorului, omul alege şi cere să meargă pe calea Cabalei. În fiecare faptă a sa trebuie să se afle intenţia de a realiza măreţia Creatorului, pentru a sublima sufletul său şi a se înălţa spiritual. Pentru a progresa spiritual omul este obligat, pe fiecare gradaţie spirituală, să urmărească să dezvolte recunoaşterea grandorii Creatorului; el trebuie să simtă şi să realizeze că are nevoie de recunoaşterea din ce în ce mai aprofundată a măreţiei Sale, atât pentru a-şi păstra nivelul spiritual la care a ajuns, cât şi pentru a înainta.

  1. Cel drept va trăi în credinţa sa

Valoarea unui cadou se apreciază prin importanţa care i se acordă celui care l-a dăruit. Uneori aceasta valoare este mult deasupra valorii reale. De exemplu, o bagatelă care a aparţinut unui om de faimă poate atinge preţuri astronomice. Cu cât este mai mare credinţa omului în Creator, cu atât va creşte în ochii săi valoarea Torei, Studiul Cabalei. Ori de cate ori, prin liberă alegere, îşi adânceşte credinţa în Creator, în măsura credinţei, omul realizează esenţa spirituală a Torei şi valoarea sa autentică. De fiecare dată, urcând la o nouă gradaţie, re-primeşte – iar şi iar – Tora de la un Creator ca şi „reînnoit”, aparţinând de gradaţii din ce în ce mai superioare.

Acest lucru este descris în contextul ascensiunii spirituale, cel drept având parte de fiecare dată de o nouă revelare a Luminii Creatorului. Intensitatea credinţei sale determină intensitatea Luminii percepute: Ţadik va trăi în credinţa sa.

  1. „Răzbunarea Creatorului” – Victoria asupra Egoismului

Când omul vrea să respecte legile spirituale, curând va întâmpina o rezistenţă aprigă din partea dorinţelor şi a gândurilor. Acestea îi şterg non stop ideile despre „nu este nimeni înafară de El” şi se împotrivesc concepţiei grele de acceptat, cum că suferinţele sunt trimise anume de Bore pentru om. De aici, mintea sa şi dorinţele sale nu acceptă urmarea regulilor altruiste impuse de legile spirituale. Toate acestea sunt rezultatul lipsei reverenţei omului faţă de Creator.

Omul poate fi educat să urmeze orice reguli în viaţa materială, dar nu poate fi educat să atribuie faptelor sale o intenţie altruistă, de voie. Naturii egoiste a omului îi este greu să accepte ca de la sine înţeles executarea intenţiei altruiste, la fel cum acceptă efectuarea tuturor acţiunilor din viaţa de toate zilele. Deconectarea de forţele răului are loc odată cu realizarea faptului că lupta decurge în cadrul însuşirilor egoismului, opuse Creatorului. Omul pare a ieşi din dorinţele propriului trup, prin despărţirea şi îndepărtarea lor din gândurile sale. Dacă aceste dorinţe reapar, omul li se adresează ca unui duşman, desconsiderindu-le, învingându-le împreună cu egoismul care le-a trimis. Aceasta este „răzbunarea” Creatorului, metoda victoriei asupra egoismului. Locul este liber de egoism şi poate fi ocupat prin dorinţe, gânduri, scopuri şi intenţii noi – altruiste.

  1. Instinctul Rău şi recunoaşterea Răului

În timpul studiului Cabalei omul nu vede în acţiunile sale nici un avantaj pentru sine, din această cauză el suferă şi astfel se poate conclude că acesta este Instinctul Rău care îl domină. Proporţia în care recunoaşte răul depinde de măsura în care suferă de faptul că nu mai este atras de spiritualitate, negăsind nici un profit din ea. Cu cât suferă mai mult de starea în care se află – în fundul prăpastiei – cu atât este mai intensă cunoaşterea răului. Dacă omul înţelege cu mintea că deocamdată nu poate înainta spiritual, dar nu-i pasă de acest lucru, înseamnă că acest om nu are încă instinctul rău, adică nu suferă de rău, deocamdată. Dacă se simte rău, este nevoit să scape de acest sentiment prin rugăciune şi prin credinţa deasupra raţiunii.

Ştiinţa Cabala ne ajută să ne eliberăm de subjugarea faţă de egoism. Este scris: „am creat instinctul rău, i-am generat Tora condiment”. Condimentul este adaosul care dă gust, făcând bucatele demne de a fi mâncate. Esenţa Emanaţiei este Răul, Egoismul. Tora este suplimentul său care face posibilă folosirea răului. Scopul Creaţiei este a face bine celor creaţi. Din acest motiv le-a fost introdusă creaţilor dorinţa de a se delecta. Această dorinţă a celui creat are menirea să confere plăcere fără senzaţia de ruşine în timpul delectării. Ruşinea este înlăturată prin ideea de a primi plăcerea de dragul Creatorului, nu pentru el însuşi.

Însă ce avem noi de oferit Creatorului pentru a-i face plăcere? Creatorul ne-a dăruit Tora, Cabala şi legile ei, legile sferelor spirituale,ca să le îndeplinim de dragul Lui şi Ea, Tora este plăcerea care nu poate fi atinsă de ruşine. Dacă Creatorul nu ne-ar fi dat legile, noi nu aveam cum să ştim care este voinţa Sa. Din momentul în care omul urmează legea spirituală pentru a aduce bucurie Creatorului, el devine egalul Creatorului care oferă plăceri şi bucurie omului prin fapte şi prin calităţi. Creatorul doreşte ca noi să-i dăruim precum El ne dăruieşte nouă şi ca ruşinea să nu ne distrugă bucuria plăcerilor primite.

Dorinţa spirituală, dorinţa care conţine toate condiţiile necesare pentru acceptarea Luminii, defineşte plăcerea primită. Dorinţa defineşte categoria plăcerii şi mărimea ei. Dat fiind că Lumina Creatorului conţine totul în ea, fiecare dorinţă a noastră pentru ceva anume ar fi o alegere specifică din totalitatea Luminii, alegere potrivită cu ceea ce noi dorim. Intensitatea dorinţei defineşte mărimea plăcerii. Creatorul a dat anume 613 acţiuni – reguli care trebuiesc urmate pentru corectarea răului din noi şi pentru transformarea răului în bine. Deoarece El a creat dorinţele de a se delecta din 613 fragmente, piese, fiecare regulă – faptă corectează o anumită însuşire; de aceea e scris: „am creat răul, şi i-am creat Tora, condiment”.

Se pune întrebarea: de ce să mai urmăm legile corectării, după îndeplinirea corectării răului? Într-adevăr, legile corectării ne-au fost date pentru acea perioadă în care suntem sclavii egoismului, fără posibilitatea de a dărui nimic Creatorului. Din acest motiv, în urma discordiei, antitezei dintre însuşirile noastre şi ale Creatorului, noi ne aflăm departe. În această perioadă, cele 613 fapte ale corectării ne dau forţa necesară evadării din sclavia egoismului. Despre asta spune Creatorul: am creat răul, i-am creat condiment – TORA. După ce şi-a îndeplinit omul corectarea, el se află în egalitatea formei cu calităţile şi dorinţele Creatorului. Reunit cu El, omul are parte de Lumina Torei. Lumina Torei transformă cele 613 fapte ale corectării în corpul său spiritual, vasul sufletului său şi în fiecare din ele primeşte Lumina Delectării. Astfel sunt transformate acţiunile spirituale ale corectării într-un loc pentru acceptarea plăcerii, adică vas pentru primirea Luminii.

  1. Linia de Dreapta – Lumina Dăruirii, şi Linia de Stânga, Lumina Înţelepciunii

Linia Dreaptă, sau Chafeţ Chesed, este o gradaţie spirituală „mică”, sau Katnut – micime. Omul aflat în această situaţie de micime, nu are nevoie de Lumina Corectării, deoarece nu simte că ar avea rău în sine, nu este conştient de egoismul din el. Dacă nu are nevoie să se corecteze, nici de linia stângă nu are nevoie, aceasta constând din autoanaliză şi criticism. Aflat pe Linia Stângă, omul se cercetează pe sine, ce anume doreşte de la el însuşi, de asemenea de la Creator; clarifică în sine dacă înţelege ce înseamnă Tora, şi dacă se apropie de Scopul Creaţiei. După ce i se clarifică adevărata sa situaţie, el este obligat să o includă în linia dreaptă a sa, adică se bucură de ceea ce are, mulţumindu-se de situaţia atinsă, ca şi cum ar avea tot ceea ce îşi dorea.

Linia Stângă îl face să sufere pe om ca rezultat al unei lipse şi îl îndeamnă pe om să se întoarcă spre Creator, spre a-I cere ajutorul. În Linia Dreaptă, situaţie în care omul nu mai doreşte nimic pentru sine, există doar Lumina Chasadim, adică plăcerea prin echivalarea calităţilor spirituale. Aceasta nu este încă situaţia ideală, pentru că nu conţine Daat – cunoaşterea totală a Creatorului. Linia Stângă în sine, nici ea nu conţine perfecţiunea, pentru că lumina – Hochma nu poate ilumina decât în prezenţa identităţii formei spirituale a Luminii cu a vasului. Egalitatea formei conferă lumina dăruirii, aflată în Linia Dreaptă; dorinţa de a primi ceva nu se află înLinia Dreaptă, astfel nu se poate înainta spiritual; dorinţele toate sunt aglomerate în Linia Stângă, dar prin egoism nu se poate realiza scopul dorit. Rezultă că trebuiesc asociate ambele calităţi, linii şi atunci Or Hochma – plăcerile Liniei Stângi se vor îmbrăca în Lumina Chasadim, a altruismului, din Linia Dreaptă.

Mai multe despre munca în Linia Dreaptă şi Linia Stângă: Chiar şi omul aflat în egoismul său poate găsi loc pentru munca în Linia Dreaptă şi Linia Stângă. Acest om nu este domn peste dorinţele sale, ci dorinţele îi dictează ideile şi comportamentul. El nu poate fi satisfăcut prin Lumina Chasadim, lumina echivalării dintre el şi Creator. De asemenea, el nu se poate reumple deocamdată prin Or Chochma – Lumina Înţelepciunii, lumina Cunoaşterii Supreme. Singurul lucru în puterea lui este de a chema în ajutor Lumile, Sferele si Vasele.

În această etapă, numai studiul Cabalei poate dezvolta în om dorinţa de a se apropia de Creator, prin studiul lumilor spirituale şi a activităţii lor. În timpul studiului omul este umplut cu voinţele obiectelor spirituale despre care învaţă şi atrage asupra sa abundenţa influenţei lor, deşi nu percepe această influenţă, fiind lipsit de perceptia spirituală. Dar forţele spirituale acţionează asupra omului cu condiţia ca acesta să dorească a se apropia de Spiritualitate, prin crearea asemănării calităţilor lor. Doar cu această condiţie atrage omul asupra sa lumina înconjurătoare care îl sublimează. Mulţi încearcă să studieze Cabala fără o îndrumare atât de necesară. Aceştia pot acumula informaţii şi să discute cu eleganţă despre cele citite, dar nu ajung la perceperea prin simţuri a esenţei celor studiate. În general, cunoştinţele celor care studiază pentru a şti, sunt mult mai mari decât ale celor interesaţi a atinge spiritualitatea.

Dar numai cei care se ridică pe gradaţiile spirituale, oricât de mici, îşi îndeplinesc menirea în lumea aceasta, prin însuşi efortul muncii depuse. Dimpotrivă cunoştinţele şi memorizarea acelora care învaţă de dragul de a şti, le întăresc egoismul şi măresc şi mai mult distanţa de scopul adevărat.

  1. Tora pote fi elixirul vieţii sau poțiunea morţii

Începătorul în studiul Cabalei nu poate distinge pe cel mekubal autentic, de cel ce studiază Cabala doar ca informaţie. Pentru începător, munca prin cele trei linii nu este prin acceptarea Luminii Superioare, precum se întâmplă cu cei aflaţi deja în sferele spirituale, ci aceasta se rezumă la analiza propriei situaţii: Pe Linia Dreaptă sau Chesed sau credinţa deasupra raţiunii, omul se bucură de partea lui, de destinul său şi de ceea ce-i oferă Creatorul. Această stare nu reprezintă adevărata Linie Dreaptă, pentru că lipseşte Linia Stângă. Deci, abia după ce omul va avea puterea să se examineze şi să-şi critice atitudinea şi să-şi socotească succesele, doar după ce va fi în stare să analizeze scopul autentic al vieţii sale, rezultatele la care se aşteaptă de la munca depusă – atunci și numai atunci i se va forma Linia Stângă.

Înţelesul scopului creaţiei este lucrul cel mai important. Omul descoperă că acest scop este ca el, omul să primească toate bucuriile Creatorului, dar înţelege că nu a atins deocamdată această etapă. Pe parcursul studiului, omul descoperă că acest lucru este posibil doar cu condiţia echivalării calităţilor cu ale Creatorului. De aceea este obligat să-şi critice dorinţele şi să le examineze în mod obiectiv – pentru a aprecia măsura în care este detaşat de egoism şi de dragostea celor din afara lui.

  1. Munca în cele trei linii

Când un student observă că se află cufundat cu totul în dorinţele sale egoiste, fără a înainta spre ţinta dorită, el devine plin de disperare. El realizează că nici nu a înaintat, iar dorinţele egoiste i-au crescut în aşa măsură încât plăcerile dispreţuite deja, îl tentează din nou cu intensitate. În această situaţie nici nu poate studia cu bucurie, nici nu poate înfăptui acţiuni de dăruire, astfel, studentul nefericit se revoltă împotriva scopului Creaţiei, regretând că a investit atâtea eforturi.

Această situaţie se numeşte „linia stângă”, pentru că omul are nevoie de corectare. El îşi simte vidul, şi trebuie să treacă “ linia dreaptă”, pentru a deveni împăcat cu sine şi deconectat total de propria condiţie. Înainte de a fi devenit nemulţumit, el era de fapt într-”o linie”, neavând a doua linie, cea a autoanalizei. Dar dacă, realizându-şi imperfecţiunea pe linia stângă, reuşeşte să revină în ciuda ei la sentimentul original de armonie cu sine, de perfecţiune – deci la linia dreaptă – se pot descrie deja două linii prin care omul lucrează spiritual: „linia dreaptă” şi „linia stângă”.

Drumul spre distrugerea egoismului, spre ieşirea din cadrul meschin al propriilor interese este edificat pe fundamentul liniei drepte. Când afirmăm că omul trebuie să se detaşeze de egoismul său, ne referim la micile dorinţe ale corpului, efemere, imprimate în noi de Sus, dar nici într-un caz nu pentru a deveni ţelul vieţii noastre, ci doar urmărim scopul ca ele să fie date la o parte în favoarea plăcerilor spirituale superioare, eterne, în favoarea unicului scop important în Univers, întâlnirea cu Creatorul.

Totuşi omului îi este greu să renunţe la dorinţele şi ideile lui, pentru că el nu simte nimic, decât propria sa fiinţă. Singurul lucru care este în puterea sa, este de a crede în existenţa Creatorului care e Atotputernic şi în scopul propriei sale creaţii şi în necesitatea de a-şi atinge scopul, în ciuda opoziţiei corpului. Omul este obligat să creadă deasupra oricărei raţiuni, sau cunoaşteri sau priceperi ale noastre, prin „Credinţă deasupra raţiunii”.Tocmai urmând drumul „liniei de stânga” ajunge la conceperea acestei realităţi. Omul este fericit de a fi fost ales pentru a îndeplini voinţa Creatorului, deşi nu percepe exact plăcerea provenită din aceasta. Totuşi este plin de recunoştinţă pentru cadoul dăruit lui în mod special de Creator, bucuros de a-i urma voinţa, nu de dragul propriei delectări şi nu în conformitate cu educaţia primită.

Omul înţelege că tot ceea ce îndeplineşte este împotriva propriului corp, propriei dorinţe. Deci, în interiorul său el este deja devotat Creatorului, nu este de partea corpului propriu. El crede că totul vine de la Creator şi că tot ce i se întâmplă este expresia raportului deosebit al Creatorului faţă de el. Omul apreciază cele dăruite lui de Creator, entuziasmându-se de parcă ar fi atins cele mai înalte piscuri ale cunoaşterii spirituale. În acest caz, prima este „Linia Dreaptă” a perfecţiunii, a împăcării. Bucuria omului nu-şi are originea în situaţia sa reală, ci în raportul Creatorului faţă de el, care i-a permis efectuarea unor acţiuni dincolo de meschinăria sa egoistă. În această situaţie, omul este pregătit să primească de Sus iluminarea spirituală, deşi mai este înlănţuit de Ego. Dat fiind că în dorinţe egoiste nu poate pătrunde Lumina superioară, această Lumină este periferică, înconjurându-l pe om, rămânând în afara lui, ca Or Makif.

Lumina Îînconjurătoare, conferă omului contactul cu spiritualitatea, şi conştientizarea valorii enorme a acestei legături, oricât de minusculă, pe care a început să o construiască cu Creatorul. El trăieşte sentimentul iluminării cu o voluptate intensă, văzând în ea un cadou uriaş; totuşi, este obligat să-şi reamintească faptul că nu este încă în stare de aprecierea reală a valorii Luminii. Linia dreaptă este numită şi Linia Adevărului: omul percepe foarte clar că nu se află încă în lumea spirituală şi linia dreaptă nu minte. El îşi spune că totul vine de la Creator şi i se cuvine, chiar în momentele cele mai amare. Împotriva a ce simte, prin credinţă deasupra raţiunii, el realizează că a atins un lucru de mare valoare şi acest lucru este comunicarea sa cu Creatorul.

Deci Linia Dreaptă este total construită pe baza recunoaşterii lipsei de realizare a spiritualităţii, prin sentimentul modestiei şi a deprecierii sale, prin detaşarea de gânduri egoiste: „nu contează ce am, ci doresc doar ceea ce Creatorul vrea”. Acest sentiment ajunge la o astfel de intensitate, încât omului i se pare că are tot ce şi-a dorit. Omul poate să-şi spună că are parte de o atenţie deosebită din partea Creatorului, spre deosebire de ceilalţi oameni care se ocupă de socotelile meschine şi de problemele materiale. Totuşi, acestea nu aparţin de credinţa deasupra raţiunii. Dacă doreşte să bazeze bucuria sa şi sentimentul perfecţiunii pe credinţă, omul trebuie să nutrească sentimentul importanţei nesfârșite a spiritualităţii: să-şi declare, să afirme, că activitatea sa este de importanţă capitală, iar el este fericit şi satisfăcut cu ceea ce posedă.

Linia Stângă constă din examinarea critică în ce priveşte autenticitatea iubirii omului faţă de ceilalţi, faţă de semenii săi. Oare este capabil de fapte altruiste, oare este lipsit într-adevăr de pofta de a primi recompensă pentru munca sa? Dacă va remarca faptul că nu poate renunţa la interesele sale egoiste nici înt-o mică proporţie, omul nu are altă alegere decât să invoce ajutorul Creatorului. Astfel Linia Stângă readuce omul la Creator. Linia Dreaptă permite omului să-I mulţumească Creatorului pentru sentimentul de perfecţiune care izvoreşte din perceperea calităţilor Creatorului. Această linie nu conduce la percepţia adevăratei stări în care se află, cu lipsa ei de spiritualitate; de aceea Linia Dreaptă nu conduce pe om la pretenţia de a fi sprijinit de Creator, sprijin fără de care nu poate avea loc progresarea spre atingerea luminii scopului creaţiei.

În schimb, Linia Stângă permite omului aprecierea adevărată a situaţie sale deznădăjduite şi de aici încercarea de a o depăși, care trezeşte în el nevoia de a se ruga pentru ajutorul Creatorului. El realizează faptul că numai forţe supranaturale îl mai pot ajuta. Astfel Linia Stângă este absolut necesară pentru realizarea scopului său. Dar cele două linii trebuie să fie echilibrate, iar atunci va apare Linia de Mijloc, care le reuneşte pe cele două într-una singură. Dacă una din linii este mai mare, nu va permite reunirea, ea fiind cea care se simte mai puternic necesară. Liniile trebuie să fie echivalente.

Pe baza formării celor două linii, omul poate primi de Sus Linia mijlocie, Lumina Superioară care este revelată şi percepută în sentimentele din cele două linii.

Linia Dreaptă care conferă sentimentul de perfecţiune, exprimă perfecţiunea Creatorului. Totul este perfect în lume, exclusiv egoismul. Linia Stângă permite criticarea situaţiei omului, permite strecurarea unui sentiment de îndoială, de lipsuri. Linia Stângă nu trebuie să depăşească linia Dreaptă, sub nici o formă! Linia Dreaptă trebuie să fie exprimată cu o astfel de intensitate încât să dea sentimentul că nu se mai poate adăuga nimic fericirii prezente. Omul este în stare de perfecţiune şi toate socotelile, calculele sale exclud propriul interes, el fiind de partea Creatorului şi nu mai are nevoie de nimic altceva pentru a fi fericit.

Transferul de la linia dreaptă spre linia stângă şi viceversa, trebuie efectuat în mod conştient, prin reguli în prealabil hotărate. De exemplu, trebuie decis timpul exact şi perioada de timp în care se va afla într-o anumită linie, şi trecerea la linia opusă; trecerea de pe o linie la cealaltă nu se pot lăsa în voia unor decizii repezite sau a stării de spirit. Uneori, ajungând la linia stângă, omul descoperă că nici nu progresează spiritual, ba a şi regresat în viaţa personală, iar egoul i-a devenit şi mai puternic.

Această situaţie necesită imediata întoarcere spre Creator, prin cerere şi rugăminţi de a fi corectat. Această situaţie este descrisă în legenda despre „ieşirea din Egipt”- adică ieşirea din egoism, care are loc numai când omul a ajuns în starea cea mai decăzută, a 49-a treaptă a „dorinţelor impure”. Numai acolo, atunci, omul recunoaşte adâncimea adevărată a egoismului său, răul din el. Această cunoştinţă îl aduce la implorarea ajutorului Creatorului. Şi abia atunci Creatorul îl înalţă, dăruindu-i Linia Mijlocie. Adică îi dăruieşte Sufletul. O dată cu trecerea la Linia Mijlocie, începe a fi iluminat de Sus prin Lumina Creatorului, care îi dă forţa să treacă la altruism, să se „nască” în lumea spirituală.

Pentru realizarea Scopului Creaţiei este nevoie de o mare putere de voinţă, chiar de foame, fără ea este imposibilă pătrunderea în profunzimea voluptăţilor trimise chiar de Creator, iar fără a trăi plăcerile, nu vom produce bucurie Creatorului. Avem nevoie de egoismul corectat, pentru a ne delecta de dragul Creatorului.

  1. De la frica în lumea aceasta, spre frica plină de respect faţă de Creator

De ce îi trimite Creatorul frică, omului? Doar nu este nimeni stăpân pe lume în afara Lui! Şi nu există duşmani şi forţe impure. Creatorul îi trimite sentimente de frică pentru ca omul să caute să descopere tocmai scopul acestei intervenții a LUI.

FRICA are menirea să-l trimită pe om în căutarea izvorului, până ce ajunge la concluzia că totul îi este trimis de Creator. Dacă în urma acestor căutări frica nu dispare, omul trebuie să transfere acest sentiment de sub controlul său, la controlul, stăpânirea Creatorului. Deci, în aceeaşi măsură în care corpul său tremură de frică dintr-un motiv din această lume, tot astfel corpul său trebuie să se înfioreze de Atotputernicia Creatorului.

  1. De la altruismul pur şi echivalarea calităţilor, la acceptarea plăcerilor de dragul Creatorului

Cum poate omul să-şi examineze gradul spiritual? Când se simte sigur pe sine şi satisfăcut, nu simte nevoia Creatorului, încrezându-se în propriile puteri. Cu alte cuvinte este plin de sine, egoist şi departe de Creator. Dar când este pierdut, lipsit de putere, el simte până în adâncul inimii necesitatea de a-L avea aproape pe Creator care să-i fie sprijin. Înseamnă că situaţia în care omul este mai neajutorat, este situaţia favorabilă înaintării spirituale. Când omul face un efort pentru a înfăptui o faptă bună, fiind satisfăcut de sine el cade imediat în plasa egoismului, neînţelegând că El i-a oferit ocazia pentru fapta bună. Astfel doar măreşte puterea egoismului său.

Dacă omul se străduieşte zilnic să studieze şi să reflecteze asupra scopului creaţiei, dar totuşi el simte că nu înţelege de loc, iar înaintarea spre corectare este anevoioasă, omul înclină spre învinovăţirea Creatorului. Dar acest lucru nu-l avantajează, îndepărtându-l şi mai mult de adevăr. Omul care încearcă să gândească în mod altruist, pregătind activităţi altruiste, descoperă că trupul şi mintea i se împotrivesc cu vehemenţă încercând să-l separe de această cale. Astfel îi apar mii de idei şi de probleme urgente care îl sustrag, deoarece altruismul şi tot ce nu este legat de profitul propriu, este nenatural pentru om, iar mintea, nesuportând astfel de idei, încearcă imediat să le elimine.

Ideile privind renunţarea la ego ne apar foarte greu de suportat. Dacă totuşi ne este uşor, acesta e semn că nu suntem detaşaţi de interesul egoist de a profita în vreun fel de ele şi aceste idei care par altruiste nu fac decât să ne inducă în eroare. Metoda cea mai bună de a verifica proporţia de altruism în intenţiile noastre, este aceea de a ne întreba dacă inima şi mintea sunt amândouă de acord cu intenţia.

Pe măsura în care inima şi mintea sunt de acord – suntem pe calea egoistă, nu altruistă, deoarece în acest caz corpul nu ni se împotriveşte, iar noi doar ne minţim. Când omul are gânduri desprinse de necesităţile materiale, imediat reapar obiecţiile: pt cine… pentru ce? Este de înţeles un singur lucru: că nu sunt inima şi nici mintea cele care ni se împotrivesc în orientarea spre altruism, ci este însuşi Creatorul cel care înfăptuieşte în noi absolut totul, „nu mai este nimeni în afară de El”, care ne împiedică în despărţirea de dorinţele egoiste; El ne atrage spre Sine ca să ne putem realiza adevărata natură şi ca să încercăm doar un singur lucru: să ne despărţim de aceste dorinţe şi idei cu fiecare apariţie a lor.

Fără îndoială, la aceste încercări este supus doar omul care încearcă să ajungă la cunoaşterea calităţilor Creatorului, acela care este tentat sa evadeze din limitele corpului şi să pătrundă cu forţa  în lumea spirituală. Acestor persoane Creatorul le trimite piedici, trăite ca idei şi dorinţe ale corpului, fapt care îl îndepărtează de spiritualitate.Toate acestea sunt menite a-l obliga pe om să-şi aprecieze situaţia spirituală şi atitudinea faţă de Creator; să fie conştient de proporţia în care îndreptăţeşte acţiunile Creatorului în ciuda argumentelor raţiunii; să devină conştient de măsura în care este furios pe Creator pentru faptul de a-l fi deposedat de plăcerile materiale, plăceri care devin dintr-odată şi mai atractive, dulci şi tentante corpului, care nu mai găseşte nici cea mai minusculă plăcere în altruism. Omul este pasibil de a nu vedea în obiecţiile corpului pe Creator, ca cel ce îi sădeşte aceste sentimente pe lângă altele. Dar Creatorul este cel care creează situaţiile şi sentimentele şi de asemenea El creează şi reacţiile omului la cele ce simte şi i se întâmplă. Astfel omul poate să ajungă a se cunoaşte: Creatorul îl învaţă, prin noi şi noi experienţe să se cunoască şi să vadă raportul său adevărat faţă de spiritualitate şi îi creează dependenţa faţă de EL, aşa cum o mamă îl învaţă pe propriul ei copilaș. Cel mai greu de depăşit pe această cale este conflictul a două forţe aflate în om; a două dorinţe, două păreri, două scopuri. Pe de o parte omul trebuie să ajungă la echivalarea cu calităţile Creatorului, ca pe de altă parte, singura dorinţă să devină a renunţa la tot, de dragul Lui.

Însă am afirmat că El este total altruist, nu are nevoie de nimic, dorind numai să ne ofere sentimentul unei infinite delectări şi acesta este chiar scopul Creaţiei. Dar aceste două scopuri sunt cu totul opuse: pe de o parte să ne delectăm la infinit, pe de alta să dăruim totul Creatorului. În prima etapă omul trebuie să se elibereze de toate ideile, dorinţele, activităţile egoiste, transformându-le în pur altruiste. Toate aceste dorinţe, idei, fapte ale omului egoist trebuie să evadeze din corp, acesta fiind de fapt scopul pentru care Creatorul l-a zămislit pe om adăugându-i egoismul. Abia în acest moment, când omul s-a debarasat de egoism și în el nu există nimic în afară de calitățile Creatorului – din moment ce omul transcende, deci, în afara trupului său, el întâlneşe în mod necesar pe Bore – Creatorul.

După faza de corectare a Creaţiei şi atingerea identificării dintre calităţi, omul începe să realizeze SCOPUL CREAŢIEI, care este acela de a primi plăcerea de la Creator. Omul percepe această plăcere ca fiind infinită, fără graniţele egoismului. Înainte de corectare, omul nu posedă decât dorinţa delectării de sine. În funcţie de proporţia în care este corectat, el preferă dorinţa de a dărui, celei de a primi. Abia după ce şi-a îndeplinit corectarea, omul poate accepta delectarea infinită, nu pentru el însuşi, ci de dragul Scopului Creaţiei.

Această plăcere nu este egoistă, astfel nu produce sentimentul de ruşine, deoarece prin primirea plăcerii, care este atingerea şi perceperea Creatorului, omul este fericit de a aduce bucurie Creatorului său. De aceea, cu cât plăcerile pe care le primeşte sunt mai mari, cu atât este mai mare bucuria Creatorului şi ca urmare bucuria omului de a fi produs plăcere Creatorului.

  1. Ziua- revelarea Creatorului; Noaptea- ascunderea Lui

Duetul „Întuneric – Lumină” din lumea noastră îşi are originea, rădăcina spirituală în secvenţa „LUMINĂ – ÎNTUNERIC” sau ZI şi NOAPTE, în spiritualitate unde ele reprezintă sentimentul existenţei sau inexistenţei Creatorului, adică senzaţia Supravegherii sau neperceperea Supravegherii Creatorului.

Când omul pretinde ceva de la Creator şi imediat primeşte ceea ce a dorit, el se află în situaţia de Lumină sau Ziuă; iar când omul are îndoieli, nu percepe guvernarea divină şi pe Creator, atunci el se află în Întuneric sau Noapte. Ascunderea Creatorului produce idei negative, îndoieli, adică sentimentul de întuneric, de noapte. Aspiraţia omului nu trebuie să fie cunoaşterea Creatorului şi a faptelor sale. Aspiraţia autentică este aceea de a dori a cere ajutorul Creatorului, care să-i dea forţe să meargă pe drumul împotrivirii la dorinţele egoiste, ale minţii şi corpului, deci să primească de la Creator o forţă mai mare a Credinţei, care să depăşească forţele egoiste. De a primi forța enormă a credinţei, care să-i dea conşiinţa totală a Guvernării Absolute şi Bune a Creatorului, şi a Atotputerniciei Lui asupra întregului univers, a întregii Creaţii.

Omul trebuie să prefere în prima etapă nu să realizeze în mod clar pe Creator şi Guvernarea Sa, ci să-şi fortifice credinţa, să meargă prin „credinţa deasupra raţiunii”. Aspiraţia sa trebuie să fie de a merge pe drumul împotriva corpului şi a minţii, doar prin forţa credinţei. Omul este nevoit să ceară forţe pentru a crede, de parcă ar fi atins Creatorul şi Supravegherea Sa. Posibilitatea de a se elibera de dorinţele corpului, se numeşte lumină sau ziuă. Omul aflat în LUMINĂ sau ZI, nu se teme a primi plăcere, are libertatea de a aţiona fără influenţa dorinţelor corpului, fiind eliberat de lanţurile corpului şi raţiunii. Când omul atinge o nouă natură, deci atunci când este capabil de acţiuni fără legătură cu dorinţele corpului, Creatorul îi dăruie voluptatea Luminii Lui.

  1. Strigătul din adâncul inimii, deschiderea „porţilor lacrimilor” şi intrarea în „Palatul Creatorului”

Uneori coboară asupra omului o senzaţie de „întuneric”, el pierde sentimentul legăturii cu Creatorul, nu mai simte din partea Lui o atitudine specială faţă de el şi se desparte de teama plină de reverenţă şi de dragostea pentru spiritualitate. Nu mai găseşte sens în ea. Atunci nu-i rămâne decât să strige din profunzimea întunecimii şi a sufletului său către Creator, să-i fie milă de el şi să alunge norii negri care apasă asupra simţămintelor sale şi a gândurilor sale, ascunzând Lumina Creatorului.

Rugăciunea cea mai puternică este strigătul din adâncul sufletului şi ea soseşte numai după ce omul a ajuns la capatul puterilor şi a realizat faptul că intrarea în lumea spirituală este închisă, în ciuda eforturilor imense depuse, în ciuda experienţei enorme acumulate pe drum. Numai atunci când omul ajunge la recunoaşterea faptului că singur Creatorul îi poate sări în ajutor şi doar atunci, omul poate realiza strigătul interior şi rugăciunea adevărată pentru a fi salvat.

Înainte de această gradaţie, nici un efort exterior nu-l va ajuta să ţipe sincer din profunzimile inimii către Bore. Numai când omul este sigur că toate căile îi sunt interzise, şi inchise, numai atunci i se deschid „Porţile Lacrimilor” şi atunci el intră în Palatul Creatorului. Deci, după ce omul a încercat toate posibilităţile singur, de a se înălţa spiritual şi a eşuat, coboară asupra sa un întuneric absolut, care-i lasă doar o singură posibilitate: Creatorul însuşi trebuie să-l salveze! Dar cât timp se închide în armura egoului, şi cât timp nu sesizează în mod absolut că există o forţă care îl guvernează şi îl conduce, corpul său nu-i va permite să strige după Bore. De aceea el este nevoit să facă tot ce îi stă în putere fără să aştepte un miracol de sus.

Nu este nici un motiv să stăm cu mâinile încrucișate aşteptând minuni. Creatorul nu aşteaptă ca omul să ajungă la criză, fiind atunci nevoit să-l ajute, de milă. Ci, omul este obligat să muncească în mod constant, perseverând timp îndelungat, astfel acumulând experienţe, trăiri, sentimente şi cunoaşterea naturii proprii. Această experienţă îl va convinge de necesitatea ajutorului Creatorului. Pe drumul acestor experienţe pe calea spiritualităţii Creatorul i se prezintă, iar omul realizează cunoaşterea supremă în care percepe revelarea Luminii.

SFÂRȘIT

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts