Sinuciderea nu este o cale

0
214

18.  Sinuciderea nu este o cale

          Nu este nici unul dintre noi care, pe percursul vieţii sale, să nu-i fi trecut prin minte gândul sinuciderii, într-un moment de criză, suferinţă, necaz ori probleme, când i se părea că nu este nici o ieşire din ele. Aceasta ni se părea soluţia cea mai uşoară şi eram convinşi că ea ne va aduce plăcerea, odihna, victoria şi liniştea dorită. Acest fel de gândire vine din forma noastră  naturală de a fi, şi anume, de a fugi de suferinţe şi a tinde la plăceri, însă, în cele mai multe cazuri, această fugă s-ar putea să ne coste foarte scump.  

            Nu este cale de a convinge omul sătul să mănânce. Acesta este un fapt cu care mulţi sunt de acord. Omul mănâncă numai din necesitate, din cauza foamei. În clipa în care această necesitate nu mai există în el, acesta nu mai este atras de mâncare, iar câteodatâ, mai ales dacă este sătul, ori de câte ori va  auzi cuvântul “mâncare”, s-ar putea să simtă chiar şi senzaţia de vomă. Astfel funcţionează şi sistemele în lumile superioare. Ca oameni, noi nu mai simţim lipsa, foamea, necesitatea de a ne apropia de Creatorul lumii şi de a fi parte integrantă din scopul creaţiei. Noi suntem sătui cu tot felul de dorinţe ale acestei lumi, dorinţe materiale, care ni se par de parcă ne-ar umple şi ne-ar satisface foamea, până când uităm deja scopul pentru care am sosit în această lume. De aceea, într-o anumită zi, simţim că avem totul, însă, în fond, nu avem nimic. Deodată se trezeşte în noi dorinţa, foamea. La început nu ne este clară această dorinţă şi de ce a apărut şi încercăm să o umplem cu substanţa aflată în această lume – bani, onoare, studii, însă descoperim că este temporar, dorinţa a devenit şi mai mare şi nu este satisfacţie pe faţa pământului care poate s-o astâmpere. Seamănă cu omul flămând care simte că are nevoie de o porţie de carne respectabilă pentru a-şi astâmpăra foamea, însă pe masa sunt numai chipsuri şi sucuri. Orice încercare a sa de a se sătura de astea, nu ajută la nimic, deoarece dorinţa sa, foamea sa, decurge dintr-o satifacţie de cu totul  alt gen.

Aceasta este calea Puterii Supreme de a ne trezi pentru ca să ne întoarcem la Ea.  Această lipsă soseşte pe diferite căi. Omul înstărit pierde la bursă întreaga sa avere. Informaticianul, care a lucrat în condiţii excelente, cu un salariu mare, primeşte într-o dimineaţă scrisoarea de concediere. O stea a muzici rock, care trăieşte ca şi cel ce  are totul în viaţă, suferă de o boală incurabilă. Se pare că în fiecare din noi începe scopul creaţiei să-şi arate semnele. Este de înţeles că, la început, ne este greu să vedem scopul adevărat al suferinţelor care ne-au fost date. Noi învinuim întreaga lume, numai pe noi nu. În ziua în care vom înţelege că suferinţele sunt calea Puterii

Supreme de a trezi în noi “foamea” de Ea, vom face primul pas spre scopul creaţiei.  

             Dacă nu ne-ar lipsi nimic, atunci nu am avea nevoie de Creator. Am trăi sănătoşi, fericiţi şi bogaţi până la 120 de ani, ca în poveşti. Aceasta este realitatea la care tindem să ajungem, însă, ori de câte ori facem un pas înainte, avem impresia că  ne-am  îndepărtat de ea, deoarece singura cale de a simţi calmul şi siguranţa nu este cu ajutorul materialului, ci numai şi numai cu ajutorul spiritului. Din păcate însă, mulţi dintre noi încearcă să găsească vindecarea durerilor în locul unde nu este medicament; noi ne mişcăm din loc in loc, de la un rabin la  un alt “înţelept”, de la un medic specialist la un profesor renumit şi toate acestea numai pentru a încerca să uşuram, şi nu puţin, suferinţele şi durerea.

Ştiinţa Cabala ne învaţă că suferinţele au fost date omului ca instrument, vehicul cu ajutorul căruia să se poată urca în lumile superioare. Suferinţele sunt foamea care urmează să motiveze omul să vrea să “mănânce”. După cum am amintit la începutul capitolului, fără foame, omul nu simte nevoia să mănânce. Puterea Supremă trezeşte în noi aceste lipsuri, pentru ca să începem să punem întrebări şi, poate tocmai întrebarea de bază: de ce mi se întâmplă asta? Dacă ne vom pune această întrebare şi vom încerca să-i găsim răspunsul, vom ajunge, în cele din urmă, la sursă şi atunci vom putea înţelege că suferinţele, care sunt percepute ca ceva negativ, fără limite şi scop, sunt scara care ne ajută să urcăm înapoi la sursa din care am venit.

Însă nu toată lumea pune această întrebare şi, de aceea, nu înţeleg scopul adevărat al suferinţei. Ei caută soluţii uşoare, calmante, care să-i ajute să-şi uşureze durerile, în loc să rezolve problema de la rădăcină.

În generaţiile anterioare suferinţele au condus oamenii către ştiinţă, către tehnologie şi către progres. Ei au crezut că acolo se află viitorul care oferă o viaţă fericită şi bogată. Ei au crezut că, în clipa în care vor fi maşini conduse de calculatoare, viaţa va fi mai uşoară, iar în clipa în care vor avea telefoane mobile nu vor fi oameni mai fericiţi decât ei. Astăzi, noi putem să privim aceste dezvoltări care sunt considerate ca recorduri ale tehnologiei şi să zâmbim amar. Nu numai că tehnologia nu ne-a făcut mai fericiţi, ci viaţa a devenit şi mai pretenţioasă. Nivelul de viaţă a crescut într-o măsură esenţială, iar cine nu face faţă ritmului rămâne în urmă. Fuga după material pierde întreaga semnificaţie. Acum ne este clar că tehnologia nu conduce nicăieri, în afară de alte noi tehnologii; educaţia nu rezolvă problemele existenţiale, iar problemele care ne înconjoară tot cresc, începând în casă, în popor şi în întreaga omenire. Generaţia de astăzi caută spiritualitatea, deoarece ea a epuizat toate căutările în toate celelalte locuri. Noi credem că spiritualitatea ne va dărui puţin calm şi refugiu faţă de suferinţe, iar cine nu reuşeşte să ajungă la spiritualitate, ajunge foarte repede la stupefiante. Stupefiantele sunt şi ele o cale de a fugi de suferinţe, pentru o ora sau două, numai că, după aceea, aterizarea este una dureroasă, înapoi la realitatea care devine şi mai amară.

Această funie pe care o simţim că se strânge în jurul gâtului nostru, îi face pe mulţi să ia decizii din care nu este cale de întoarcere. Nu puţini simt că nu mai pot să îndure suferinţele şi îşi pun capăt vieţii, din speranţa că acolo îi aşteaptă un viitor mai bun. Iudaismul a prezentat todeauna sinuciderea în lumină negativă. Si ştiinţa Cabala stabileşte că omul care a hotărât să-şi pună capăt vieţii este un om ce a hotărât să împiedice ajungerea omenirii la scopul creaţiei. Regula “unul pentru toţi şi toţi pentru unul” este valabilă şi în lumea spirituală. Toţi ne aflăm în aceaşi barcă şi nu are nici un rost să încercăm să sărim din ea. Nu are nici un rost să schimbăm un necaz cu altul şi asta este, din păcate, ceea ce îl aşteaptă pe cel care caută soluţii uşoare la suferinţe.

Singura cale de a ne confrunta cu suferinţele este să le înrolăm pentru binele scopului. Când omul este flămând, el are nevoie de mâncare. Dacă vom înţelege că suferinţele sunt foamea care se poate transforma în plăcere, în mâncare, situaţia noastră personală şi generală va arăta altfel. Este clar că plăcerea noastră de la mâncare creşte cu cât creşte foamea. Foamea imensă ne va face să simţim plăcere chiar şi de la o felie de pâine uscată. Suferinţe mari ne vor face să simţim plăcere şi de la revelaţia oricărei lumini primite de la Puterea Supremă, chiar dacă va fi lumina cea mai slabă. Dacă vom cere o nouă revelaţie a luminii continue, ea va sosi, până când vom reînoi legătura cu Puterea Supremă şi ne vom întoarce la Ea, cu ajutorul intrumentelor pe care Ea le-a pus în mâinile noastre – suferinţele. Nu este om care să poată să fugă de suferinţe. Despre asta s-a spus “omul îşi naşte singur suferinţa” (Iov cap.5 versetul 7), iar din clipa în care am ajuns în lume a fost pusă pe umerii noştri o sarcină foarte  importantă, aceea  de a ajunge înapoi la sursa Luminii din care am venit. Nu are nici un sens să aşteptăm ca pe lumea cealaltă să ajungem în rai şi acolo să ne  odihnim în linişte. Odihna va sosi numai dacă vom continua aici, în această lume, scopul creaţiei, altfel vom suferi mult, până când nu vom avea nici o altă şansă decât să strigăm către Puterea Supremă.

Şi poporul israel a lucrat în Egipt aproape 400 de ani şi nu au deschis gura. Numai cind faraonul a îngreunat asuprirea şi li s-a părut că suferinţele cresc şi că nu mai este scăpare, numai atunci au ridicat strigătul, care a ajuns până la poarta cerului şi de acolo li s-a trimis profetul Moise. Noi putem să ridicăm capul până în ceruri acum şi să căutăm Puterea Supremă în orice loc. Problema se afla în noi.

Instrumentele noastre nu sunt încă destul de antrenate pentru a primi revelaţia Sa. În clipa în care ne vom antrena instrumentele şi vom dobândi instrumente suplimentare, prin studierea ştiinţei Cabala, vom putea primi revelaţia şi mântuirea.

Sinuciderea nu-l scuteşte pe om de suferinţe

Omul care se sinucide nu scapă de suferinţe, deoarece împlinirea scopului creaţiei depinde de viaţa în această lume. Omul trăieşte, lucrează, întemeiază familie, se confruntă cu problemele şi îşi corectează sufletul său, la nivelul cel mai de jos, nivelul mineral, fie conştient, fie inconştient. Fiecare din noi participă la procesul corecţiei generale a realităţii, în dezvoltarea generală către Puterea Supremă. Însă, dacă omul hotărăşte, după părerea sa, să iasă din cercul vieţii şi să fugă de suferinţe, el dispreţuieşte, conştient, nivelul mineral şi dispreţuieşte, inconştient, dreptul pe care i l-a dăruit Puterea Supremă de a rezista suferinţelor şi de-a ajunge, cu ajutorul lor, la scopul creaţiei.

Poate sinucigaşul nu ştie asta, însă, din clipa sinuciderii, el se întoarce,  într-un timp foarte scurt, în cercul unei vieţi şi mai grele. El nu ajunge la odihna şi la pacea veşnică după cum crede, ci la suferinţe şi mai grele faţă de cele de care a fugit. Câteodată ne lovim de cazuri cu copii care se nasc cu malformaţii grele, sau se nasc într-o realitate imposibilă. Este foarte posibil să fie vorba despre aceleaşi persoane care au cerut să fugă de suferinţe şi, prin aceasta, au schimbat un necaz cu altul şi mai rău decit cel în care a fost. Omul nu are nici o cale de a ocoli suferinţele, căci, da, suferinţele derivă din ascunderea Puterii Supreme, iar când omul fuge de suferinţe, el se îndepărtează de Puterea Supremă şi mai tare, iar faza următoare în viaţa sa va fi coborârea pe o treapta şi mai inferioară faţă de cea pe care el se afla.

Şi Tora interzice absolut omului să-şi pună capăt vieţii, în schimb nu interzice ieşirea la război, de exemplu, cu toate că este clar că există în ea pericolul morţii. De aici şi faptul că este interzis omului să aleagă ieşirea din viaţă din cauza suferinţelor. Soluţia pentru suferinţe se găseşte numai în corectare.

Au fost oameni care şi-au pus capăt vieţii şi, de cele mai multe ori, fundalul acţiunii lor a fost pierderea unei părţi mici din avere, sau din egoul lor. În cele mai multe cazuri, încearcă să se sinucidă oamenii care au acumulat averi mari şi au pierdut o mică parte din ele. Sau oameni care au avut un statut social înalt şi l-au pierdut. Numai ă problema suferinţelor este relativă, iar faptele arată că procentajul sinucigaşilor în ţările dezvoltate este mai mare decât procentajul sinucigaşilor din ţările slab dezvoltate. Nu vei găsi fenomenul ieşit din comun al sinucigaşilor în ţările în care nu este mâncare. În contradicţie cu aceasta, vei găsi sinucigaşi tocmai în societăţile bogate, în societăţile care oferă tot ce este mai bun, deoarece omul, cu cât se urcă mai sus, cu atât căderea sa este mai dureroasă. Aceasta este reţeta după care acţionează legile fizicii în lumea materială.

Omul nu se sinucide din lipsa necesităţilor existenţiale, ci numai din pierderea plăcerilor umane, onoare sau bani. Aici începem să ne întrebăm de ce? Cabala explică faptul că dorinţele noastre se împart pe nivele, de la dorinţa cea mai de jos, de la plăcerea naturală ca şi orice vieţuitoare şi până la dorinţa cea mai înaltă, dorinţa de spiritualitate. Noi vedem că oamenii care se află în cea mai mare grupă de risc de a se sinucide sunt cei care ajung la dorinţele cele mai înalte, tocmai cei care, cică, par să aibă totul.

Din lipsa plăcerilor naturale, omul nu se va răni pe sine. Omul primeşte dorinţe mai înalte, pentru a se dezvolta şi a progresa prin ele la spiritualitate. Dacă el nu se va folosi de ele în forma corectă, înţelegând prin aceasta că el dispreţuieşte ceea ce a primit de Sus şi nu este nimic mai rău decât nefolosirea mijloacelor pe care ţi le-a dat Puterea Supremă.

Suferinţele sunt componenta principală care ni s-a dat. Ele sunt instrumentul, ele sunt macaraua către scopul creaţiei. Omenirea nu poate să se despartă de suferinţe, ci numai să le calmeze cu ajutorul drogurilor. Folosirea excesivă, astăzi, a drogurilor este unul din semnele că omenirea vrea să fugă de suferinţe, însă nu ştie cum.

Dacă oamenii ar înţelege că suferinţele vin de la aceeaşi sursă, iar ea este lipsa stării spirituale în care ar fi trebuit să fim dacă am fi lucrat corect în spiritualitate, totul ar arăta altfel. Noi suferim din lipsa împlinirii spirituale şi nici o împlinire materială nu mai poate să ne satisfacă. În generaţiile anterioare am reuşit să liniştim dorinţa pentru spiritualitate prin ştiinţă, tehnologie şi studii. Astăzi, după ce am epuizat toate dorinţele după care am acţionat în generaţiile anterioare, se dezvoltă în noi dorinţa pentru spiritualitate. Această dorinţă nu se poate linişti prin nici o plăcere materială.

Nici stupefiantele nu rezolvă problema

Drogurile acţionează, de fapt, ca şi calmantele cu efecte secundare grele şi cu cât va creşte în lume dorinţa după spiritualitate, aşa se va răspândi şi folosirea drogurilor.

De ce statutul sinucigaşilor, conform Torei, este atât de umilitoare?

Deoarece omul îşi aruncă viaţa din proprie voinţă şi hotărăşte să dispreţuiască aceea societate care, cu toate cele şi în pofida a toate, continuă să sufere şi să înainteze către îndeplinirea scopului creaţiei. Omul care se sustrage din societate, societatea îl scoate în afara sa. De aceea noi suntem obligaţi să îngropăm sinucigaşii în afara gardului, departe de ceilalalţi morţi, deoarece ei au hotărât să se despartă de societate,  prin acţiunea lor de sinucidere. În contradicţie cu ceea ce cred , ei  nu ajung, după moarte, într-o lume care este în totalitate bună, ci dimpotrivă. Ei vor experimenta suferinţe mult mai mari faţă de cele pe care le-au avut aici, înainte de a părăsi lumea în vieţile lor anterioare.

Cabala transformă suferinţele în plăceri

Cabala nu anulează suferinţele, ci le transformă în plăceri. Suferinţele sunt ca şi foamea dinaintea mesei, iar Cabala este ca o masă festivă. Dacă ai o astfel de masă festivă, bogată, în faţa ta, nu te duci să cauţi înlocuitori, ci, dimpotrivă, te vei bucura de suferinţele pe care le-ai primit. Înteleptul rabin Yehuda Ashalag a scris despre aceasta o fabulă: Cu ce seamănă asta? Cu servitorul care lucra în casa stăpânului său, iar într-o bună zi îl anunţă stăpânul că el pleacă într-o călătorie lungă şi a lăsat pe cineva să-i supravegheze munca. După ce stăpânul a plecat, supraveghetorul îl chema la el zi de zi şi îi dădea câte 10 lovituri. Când stăpânul s-a întors din lunga călătorie şi a cerut să fie pus la curent cu ce s-a întâmplat în lipsa sa, slujitorul i-a povestit despre cele 10 lovituri pe care le primea de la supraveghetor. Stăpânul şi-a cerut scuze pentru durerea suferită şi a hotărât să-i dea, pentru fiecare lovitură primită, zece zehovim (un tip de monedă). Slujitorul a primit banii şi s-a întors acasă trist şi plâns. Când soţia l-a întrebat ce s-a întâmplat, i-a povestit toată întâmplarea, însă ea tot nu a înţeles de ce plânge. În cele din urmă i-a spus că el plânge pentru că acel supraveghetor nu l-a bătut mai mult, căci atunci ar fi primit mai mulţi bani datorită bătăilor.

Aceasta este, aproximativ, povestea noastră ca omenire. Într-una din zile vom înţelege că suferinţele rezultă dintr-o origine care toată este numai bine, numai că actualmente ele ni se par suferinţe. În acea zi vom regreta că nu am avut oportunitatea să “suferim” mai mult, pentru a ajunge mai aproape de scopul creaţiei. Despre aceasta a scris regele David, în capitolul 118 versetul 71 din Psalmi: “Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale.” În clipa în care omul începe să se ocupe de Cabala, el începe să se corecteze, chiar şi în necunoştinţă de cauză, cu cât el se adânceşte şi progresează către bariera spirituală şi o trece,  ajunge în lumea spirituală şi, de acolo, la simţirea scopului creaţiei.

Despre aceasta s-a spus: “Fără voia ta te-ai născut, fără voia ta trăieşti şi fără voia ta mori”. Omul are o singură alegere liberă – să-şi aleagă rabinul (instructor), grupul şi cărţile, cu ajutorul cărora el progresează către scopul creaţiei. Dacă omul crede că, în afară de acestea, el este stăpân pe viaţa sa, că el este cel care ia toate deciziile, face o greşeală gravă. Întreaga viaţă a fost deja scrisă Sus, iar în mâinile sale a rămas o singură decizie şi anume, să progreseze către scopul creaţiei sau să se îndeparteze de el. Omul trebuie să creadă că, şi dacă ar fi fost închis o lună în beci, Creatorul i-ar fi comandat mâncarea cu cinste, căci “totul este anticipat, iar alegerea făcută.” Viaţa este stabilită de la începutul creaţiei, iar singura libertate care a fost lăsată în mâinile omului este libertatea de a alege între progresul către scopul creaţiei sau îndepărtarea de el. Când omul se ocupă cu spiritualitatea, conform Cabalei, el devine ca un spectator al vieţii sale. Viaţa devine pentru el un mijloc şi un scop.

Împlinirea scopului creaţiei se transformă, pentru el, în scopul principal pe care trebuie să-l împlinească.

 

din cartea O mie de sfaturi pentru viață

 

About I-D

Sunt aici din respect pentru acei tăcuți traducători din umbră, care s-au trudit conviși că spiritul se hrănește cu învățătură, iar spiritualitatea nu e de vânzare. Iar tu, căutătorule, găsești aici tot plinul inimii lor.

Vino și Vezi!

View All Posts